MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (16 – 22.12.2019)

I .UNGARIA. Mesaj al premierului Victor Orban către România.

Cu ocazia aniversării a 30 de ani de la începerea revoluţiei din 1989, Victor Orban a transmis, la Timişoara, (18.12) un surprinzător mesaj de deschidere către România, generator de optimism, dar ridicând unele întrebări, deoarece el cheamă la o unire în lupta împotriva duşmanului conducerii maghiare, liberalismul occidental. De aceea, răspunsul reprezentantului României a fost doar un refuz politicos. Deşi este mai mult o chemare retorică, mesajul are meritul de a fi un mic început în relaţiile dintre cele două state, care, sperăm cu toţii, va duce, într-o zi, la acea apropierea prin reconciliere care este firească pentru două state europene cu o istorie comună complicată, dar condamnate să fie împreună, de vreme ce convieţuim  împreună de secole şi o vom face, în continuare, ca naţiuni şi culturi.

Comemorând revoluţia din 1989, Victor Orban a remarcat că „timişorenii şi cetăţenii României au transmis un mesaj important lumii, şi anume că noi, central-europenii, ne vom recâştiga libertatea, dacă trebuie, chiar cu preţul vieţii”. Orban a evidenţiat faptul că, atunci, „mămăliga a explodat” şi că „e chiar posibil ca românii şi ungurii să lupte alături unii de alţii pentru o cauză comună”. Orban a menţionat un alt moment istoric, revolta anticomunistă maghiară din 1956, când au fost solidari cu Ungaria „polonezii, maghiarii din România şi românii”. Evidenţiind faptul că „românii au arătat că e posibilă acea revoltă populară care duce la căderea comunismului”, Orban a concluzionat că „popoarele din Europa Centrală au ştiut dintotdeauna că marile puteri, niciodată, nu ne vor dărui libertatea. Aceste popoare mai ştiu că singurul dar poate veni numai de la Dumnezeu”. Orban a ignorat rolul Occidentului, containmentul, şi a dat istoriei o dimensiune metafizică, greu de decelat în evoluţiile post-comuniste din ambele ţări, cinismul elitelor prevalând în faţa patriotismului idealist al revoluţionarilor anticomunişti.   

În acest context, Orban s-a orientat spre viitor punând o întrebare crucială: „oare noi, românii cu maghiarii, suntem capabili să ne gândim şi la felul în care dorim să arate acel viitor nu foarte îndepărtat în care vrem să trăim alături unii de alţii? Oare există sau putem identifica obiective comune celor două naţii?” Victor Orban consideră că a sosit un moment prielnic pentru acest lucru: „noi, maghiarii, dorim să punem capăt acestei situaţii în care suntem puşi să acceptăm calitatea de cetăţeni europeni de rangul doi. După 40 de ani de comunism şi ocupaţie sovietică e totuşi ceva să ajungi să fii pe locul doi, însă, noi vrem să fim o ţară europeană în care viaţa, creaţia şi în general traiul sunt de primă calitate. Ungaria doreşte să producă utilizând tehnologie de ultimă oră, doreşte să aibă parte de cel mai bun şi curat mediu natural şi doreşte să rămână una din ţările cele mai sigure din lume. Noi, maghiarii, suntem convinşi că acest obiectiv poate fi atins mult mai uşor împreună cu vecinii noştri decât singuri. De aceea, noi suntem gata, ca alături de vecinii noştri, împreună cu România, să construim o nouă Europă Centrală, în care noi încetăm să fim doar furnizori ai marilor firme occidentale şi în care ţările noastre vor reprezenta regiunile cele mai competitive şi cele mai performante. Vrem autostrăzi şi trenuri de mare viteză între oraşele noastre, vrem locuri de muncă pentru toţi, vrem ţări în care se reîntoarce mâna de lucru şi vrem ţări unde să ne dea bătaie de cap numărul mare de oameni veniţi din Europa Occidentală în căutarea unui loc de muncă. Dacă vom fi solidari şi uniţi încă o dată şi dacă vom lucra împreună, imposibilul va fi din nou posibil şi vom putea construi împreună o nouă realitate europeană”.

Dincolo de paradigma antioccidentală, mesajul lui Orban este remarcabil, prin faptul că identifică o realitate mereu prezentă, faptul că suntem prea legaţi ca să nu fim împreună. Există, însă, multe elemente negative în mesaj. Orban propune o Europa Centrală împotriva Vestului, ceea ce nu este cazul pentru România. Astfel, deşi suntem în etape diferite de dezvoltare (Ungaria fiind o ţară de rangul doi, depăşind cu succes tranziţia[1], dar înfundându-se într-o ideologie antioccidentală cu accente naţionaliste şi cu o conducere autocratică, iar România o ţară de rangul trei, căutând să găsească o cale de dezvoltare după ce încercarea de întoarcere spre trecutul apropiat s-a dovedit a fi doar stagnare), noi avem avantajul de a avea o referinţă clară: aşa cum am făcut mereu în istorie, ghidul nostru sunt valorile europene, văzute ca fiind româneşti. Aşa se explică faptul că România vrea să aparţină realităţi europene, aşa cum este, nu uneia noi, construită împotriva ei. Acesta este motivul refuzului politicos primit de Orban din partea reprezentantului României. Aşa se explică şi politica externă diferită a celor două state: România joacă cărţi perene, statele mari occidentale, nu numai pentru că acestea nu au lăsat-o la greu, ci şi pentru că a considerat mereu că seamănă cu ele, de la spiritul constituţiilor sale la idealul cultural, politic, social şi economic. Atunci când a fost îndepărtată de Occidentul liberal, România a regresat, intern şi extern, devenind victima adversarilor săi. Astfel, în 1940, după ce aliaţii săi occidentali, Franţa şi Marea Britanie, se retrăgeau în faţa Germaniei naziste, România a pierdut, imediat, teritorii (în care românii erau majoritari). Deşi, spre binele ambelor naţiuni, nu mai suntem adversari, chiar recent, am avut o dovadă a preţului plătit atunci când ne izolăm de Vest. După ce ministrul de externe maghiar venise la Bucureşti să ofere conducerii de atunci sprijinul Budapestei … în lupta cu UE, ne întrebam care ar fi preţul. Aflăm, acum, că guvernul Orban a obţinut „o aprobare verbală” pentru programul său de ajutorare a fermierilor de etnie maghiară din România. Actul este unul binevenit (orice ajutor pentru cetăţenii noştri este benefic), dar cu ce stat îşi mai permite Budapesta să se comporte aşa, ştiindu-se că, între state, acordurile sunt scrise, chiar o banală Notă Verbală diplomatică fiind … un document scris?

Dincolo de politica sa, nocivă pentru viitorul Ungariei, Victor Orban are un mare merit, acela de a vedea că există „un viitor, nu foarte îndepărtat, în care vrem să trăim alături unii de alţii” şi că există o Europă Centrală în care maghiarii şi românii pot avea „obiective comune”. Pentru aceasta, trebuie ca România să recupereze decalajul economic şi social, şi o va face numai alături de Occident, iar Ungaria să oprească regresul politic produs chiar de Victor Orban. Victor Orban merită întreaga admiraţie pentru că a pus „împreună” în locul lui „împotrivă”. Köszönöm (mulţumesc) pentru această viziune, domnule Victor Orban. Trebuie doar ca noi să recuperăm ceea ce avem de recuperat, iar Budapesta să repare ceea ce are de reparat, asta însemnând schimbarea orientărilor autoritare, împotriva statului de drept, ale regimului Orban şi a celor naţionaliste cu accente radicale. Pare imposibil? Chiar Victor Orban ne-a spus că, pentru români şi maghiari, atunci când se vrea, nimic nu este imposibil!

 II. RUSIA. Conferinţa de presă anulă a preşedintelui Vladimir Putin.

Conferinţa de presă anuală a preşedintelui Vladimir Putin (19.12), care se vrea o întâlnire cu naţiunea a autocratului de la Kremlin, nu a adus noutăţi. În plan extern, Putin a reiterat aceleaşi poziţii, transmiţând un semnal de compromis cu Vestul, respectiv cu SUA, mai ales în privirea controlului armamentelor nucleare, ancorarea în poziţii intransigente faţă de Ucraina şi echilibru în relaţiile din Asia, precizând progresele, dar şi limitele în relaţia cu China. În plan intern, Putin a susţinut poziţiile cunoscute, existând, însă, momente în care „Rusia reală” a ieşit la iveală. Vom prezenta doar poziţiile privind problemele de apărare şi securitate care, implicit, ne privesc. 

1. Relaţiile cu SUA. Putin consideră că preşedintele Donald Trump nu va fi îndepărtat de la Casa Albă, având o poziţie asemănătoare acestuia (democraţii ar fi inventat acest proces de impeachment pentru că nu au alte mijloace politice pentru a schimba situaţia actuală): „democraţii au încercat să obţină rezultate prin alte mijloace, acuzându-l pe Trump de complot cu Rusia, după care s-a dovedit că nu a existat nicio conspiraţie (ancheta FBI a spus că Rusia a fost implicată). Acum au scornit presiunea asupra Ucrainei”. Referitor la sancţiuni propuse împotriva Rusiei, Putin a spus că „aceste decizii sunt luate de oameni care, practic, nu poartă răspunderea pentru luarea lor. Acestea nu sunt organe executive, ci reprezentative, ele trebuie să adopte legi. De aceea, iau astfel de decizii în privinţa Rusiei” (fals, SUA sunt o democraţie, în care legislativul are prioritate, executivul, oricât de puternic ar fi, fiind obligat, în final, să implementeze legislaţia votată de acesta; aprecierea lui Putin reflectă dispreţul unui autocrat faţă de un legislativ „de carton”, nu realităţile din SUA). Putin a recunoscut că aceste decizii afectează relaţiile dintre SUA şi Rusia. El a avertizat că Rusia va reacţiona „în oglindă” în faţa deciziile americane. Putin a transmis un mesaj fără echivoc: „noi suntem interesaţi de dezvoltarea relaţiilor cu SUA şi vom face acest lucru indiferent de cine se va afla la Casa Albă sau cine va controla Congresul”, fundamentul pe care ar trebui să se construiască relaţiile cu SUA fiind probleme de securitate globală, inclusiv START 3 (New START). Rusia a trimis propunerile sale şi este gata ca, până la sfârşitul anului, să prelungească actualul acord, dar nu a primit, încă, niciun răspuns, fapt apreciat de Putin ca fiind „un lucru rău, de vreme ce nu mai există nimic care să ţină în frâu cursa înarmărilor”. În ansamblu, Putin a trimis spre SUA, mai ales spre Donald Trump, un mesaj de deschidere, mai ales în privinţa controlului armamentelor[2].   

2. Relaţiile cu Ucraina. Deşi Putin a refuzat să facă aprecieri despre omologul său ucrainean, el a reiterat faptul că „nu există nimic altceva în afară de Acordurile de la Minsk”, declarându-se foarte alarmat de declaraţiile lui Zelenski privind faptul că acestea pot fi revizuite: „situaţia ar putea ajunge într-un blocaj total, deoarece cheia Acordurilor de la Minsk este prevederea cu privire la statutul special al regiunii Donbass, care trebui să fie transpusă în legea de bază a Ucrainei”. Putin a insistat că „avem nevoie de un dialog direct (al Kievului) cu Donbass-ul (cu separatiştii!). Acesta nu există". Putin a transmis, totuşi, un mesaj optimist: „reglementarea conflictului din Donbass nu este o cauză pierdută”. El a acuzat Ucraina că „nu doreşte să retragă trupele sale de la linia de contact, fapt alarmant, dar, cu toate acestea, activitatea în format normand este una favorabilă". Putin a revenit la problema descentralizării  Ucrainei, menţionând că astfel de măsuri ar trebui convenite cu cele două republici separatiste: „soluţionarea crizei din Donbass ar trebui să se facă prin demararea unui dialog cu cetăţenii (a se citi, separatiştii impuşi cu forţa armelor de către Kremlin), nu forţat". Pentru separarea Donbass-ului, Putin l-a acuzat pe … Petro Poroşenko (a utilizat aviaţia şi a introdus blocada totală). Putin a reiterat poziţiile esenţiale ruse privind Donbass: a) controlul Kievului asupra frontierei ar trebui să se facă după alegeri şi după ce separatiştilor li se va acorda un statut special; b) „în ceea ce priveşte retragerea forţelor străine, nu există forţe militare străine. Există poliţie locală, forţe de autoapărare, din care face parte populaţia locală”. Cât despre tancurile separatiştilor, „aceasta este tehnica lor, nu este străină”. Putin a introdus o nouă teorie, menită să îi legitimeze pe separatişti: Poroşenko a insistat ca liderii celor două republici nerecunoscute să semneze Acordurile de la Minsk. Astfel, Ucraina a fost cea care a recunoscut că o astfel de putere există” (fals, separatiştii nu sunt semnatari ai Acordurilor de la Minsk, ci cosemnatari, în vederea obligării lor să înceteze focul). Deşi dureroase pentru cei care îşi făceau iluzii, declaraţiile lui Putin nu aduc nimic nou, fiind o reiterare a poziţiilor cunoscute ale Moscovei. În privinţa acordului privind tranzitul de gaz prin Ucraina, Putin a afirmat că Rusia este de acord cu continuarea acestuia (fapt confirmat, ulterior, de încheierea unui acord). În acest context, el a prezentat imaginea unei Ucraine jefuite de Occident care doreşte ca „Ucraina să-şi rotunjească bugetul pe seama Rusiei. Daţi-le voi bani, ajutaţi-i, acordaţi-le împrumuturi bune cu dobânzi preferenţiale pentru o perioadă lungă de timp. Însă nu, nu se va întâmpla asta”.

3. Relaţiile cu China. Putin a apreciat că  „cel mai important lucru obţinut, în ultimii ani, între Rusia şi China, nu sunt nici chiar cifrele, nici sectoarele în care cooperăm, ci nivelul de încredere fără precedent care s-a creat între ţările noastre”, cooperarea ruso-chineză reprezentând un factor major al stabilităţii internaţionale, inclusiv în respectarea dreptului internaţional, prin crearea unei lumi multipolare”. Multipolaritate lumii ar fi o consecinţă a  raporturilor economice, Putin menţionând faptul că SUA au fost depăşite de către China la PIB. Totuşi, Putin a declarat că „nu avem şi nu intenţionăm să facem o alianţă militară cu China”.

4. În plan intern, Putin a reiterat temele cunoscute: necesitatea creşterii nivelului de trai, depăşirea problemelor demografice şi a izolării regiunilor, unele succese economice, dar şi injusteţea sancţiunilor occidentale. Totuşi, a apărut şi „Rusia reală”, atunci când unii jurnalişti au avut curajul să vorbească despre escrocarea veteranilor de război de către autorităţile din Soci, creşterea preţului la biletele de avion şi salariile mici. Că „Rusia reală” e mai complicată decât tabloul făcut de putere, stă dovadă ultimul atac terorist executat asupra sediului FSB din Moscova, simbolul puterii „cekiştilor”.

În privinţa Ucrainei, deşi negative, poziţiile prezentate de Putin erau de aşteptat. Menţinerea mesajul conciliant al lui Putin privind relaţiile cu SUA este un element pozitiv. Acest mesajul a fost reiterat şi de şeful SMG, generalul Valeri Ghersimov. În cadrul discursului său anual, după ce a repetat vechile acuze şi avertismente la adresa NATO şi SUA, Ghersimov a declarat că Rusia nu se aşteaptă la un conflict de amploare în anul următor. De asemenea, urmând vizitei lui Serghei Lavrov în SUA, Gherasimov a avut o întâlnire cu omologul său american. De asemenea, Serghei Lavrov a anunţat (22.12) că Rusia este gata să includă noua rachetă Sarmat şi planorul hipersonic Avangard în New START, în situaţia în care acesta va fi prelungit. Moscova îşi calculează atent mutările, mai ales că, în pofida continuării programelor de înarmare, carenţele sunt observabile[3]. Această situaţie nu poate decât să ne bucure, mai ales că, pe teren, raporturile încordate continuă: un distrugător american intrat în Marea Neagră a fost urmărit îndeaproape de o corvetă înzestrată cu rachete anti-navă (probabil, şi de un submarin Kilo II).  

III. SUA au introdus sancţiuni privind construcţia gazoductului Nord Stream 2.

SUA au introdus (20.12) sancţiuni asupra constructorilor gazoductului Nord Stream 2, o lovitură pentru Rusia, dar şi pentru Germania. SUA au exercitat presiuni, astfel încât construcţia, aflată în faza finală, a fost întreruptă imediat. Atât SUA, cât şi Germania, au „dreptatea” lor, dar, în final, va câştiga securitatea Vestului, dovadă fiind ajungerea de către Rusia la un acord cu Ucraina privind tranzitul de gaz.

Sancţiunile împotriva firmelor care sunt implicate în construirea gazoductului Nord Stream 2 (NS2), au fost introduse de către legislativul american într-un pachetul de măsuri mai larg, „2020 National Defense Authorization Act”, care a fost semnat, foarte rapid de către preşedintele Donald Trump. Legea cere navelor implicate în construirea gazoductului NS2 să oprească „imediat” lucrul la această conductă, în caz contrar urmând să fie sancţionate, inclusiv prin blocarea bunurilor materiale şi financiare. NS2 se afla la doar câteva săptămâni de finalizare, mai rămânând de făcut lucrări doar pe porţiunea din Zona Economică Exclusivă daneză (Danemarca a întârziat acordul său până în urmă cu o lună). Firma Allseas Group, responsabilă de construirea acestui ultim segment al conductei a anunţat că îşi suspendă activitatea în perspectiva implementării sancţiunilor americane. Astfel, Allseas Group a reacţionat la trimiterea (19.12) de către senatorii Ted Cruz şi Ron Johnson a unei scrisori în care o avertizau să oprească imediat activitate sau va fi supusă sancţiunilor. Anterior, apăruseră informaţii conform cărora Allseas Group ar putea încheia construcţia conductei în perioada de 30 de zile prevăzută în legislaţie pentru procesul de stopare a lucrărilor. Cruz a recunoscut că a avut ca ţintă, în legislaţia respectivă, navele care participă la construirea conductei NC2 deoarece Rusia nu are o asemenea tehnologie.  

Germania a protestat împotriva adoptării de către SUA a acestei legislaţii. Deşi, anterior, Berlinul afirmase că NS2 este un proiect privat, ministrul german de finanţe, Olaf Scholz, a declarat că Germania „respinge ferm” această lege care „intervine serios în afacerile interne ale Germaniei şi Europei şi a suveranităţii lor”, acuzaţii care le repetă pe cele ale ministrului de externe german, Heiko Maas. În urma ridicării, de către Germania, a problemei la nivelul UE, Comisia Europeană a anunţat (21.12) că examinează modul în care construcţia conductei va fi afectată de aceste sancţiuni luate împotriva unor companii care „desfăşurau afaceri legitime”. Pe de altă parte, Peter Beyer, coordonatorul relaţiilor transatlantice în cadrul guvernului german a precizat că sancţiunile nu privesc Germania, ci companii private. De aceea,  „Germania nu va adopta contramăsuri. Dacă acestea vor fi adoptate, acest lucru se va face la nivel european”. El a afirmat că introducerea acestor sancţiuni nu reprezintă un punct de cotitură în relaţiile germano-americane. 

Rusia a protestat prin vocea lui Seghei Lavrov (22.12), care a afirmat că NS2, ca şi TurkStream, va fi deschisă, în pofida sancţiunilor SUA. Anterior, în timpul vizitei în SUA, Lavrov afirmase să sancţiunile nu vor stopa construirea conductei. Interesant, doar cu câteva ore înainte ca preşedintele Trump să semneze legea, Rusia a anunţat ajungerea la o înţelegere cu Ucraina privind încheierea unui contract, pe cinci ani, privind tranzitul de gaz. Atât SUA, cât şi UE avertizaseră Rusia să încheie un acord de tranzit prin Ucraina, existând teama justificată că Rusia va folosi NS2, împreună cu TurkStream, pentru a stopa acest tranzit.

Mai grav pentru Rusia, şi alte sancţiuni (aşa numitele „sancţiuni din iad”), urmărind să pedepsească Rusia pentru implicarea în alegerile SUA şi a acţiunilor militare din Siria, au fost aprobate, urmând să fie votate de Congres.

SUA s-au opus conductei NS2, din motive de securitate energetică, afirmând că aceasta, alături de TurkStream, măreşte dependenţa energetică a Europei de Rusia. SUA au eludând faptul că ele însele sunt interesate de vânzarea pe piaţa europeană a gazelor. Invers, Germania a accentuat faptul că proiectul este unul privat, eludând faptul că acesta ar avea un efect negativ asupra securităţii europene. Situaţia va tensiona relaţiile dintre Germania şi SUA, chiar dacă Berlinul a translatat problema către Bruxelles. Rusia pierde, cel puţin pe termen scurt, descoperind că tactica „încurcă-i drace” nu funcţionează mereu, în timp ce securitatea energetică a europenilor este un câştigător net. Pentru noi, este mai înţelept, decât să ne implicăm în aceste jocuri mari, să vedem cum ne rezolvăm problema locală, de la interconectare (crearea unei pieţi unice, cu bune şi rele) la exploatarea zăcămintelor din Marea Neagră şi, mai ales, în măsura în care este posibil, relansarea industriei petrochimice (nu de altceva, dar să nu ne ardă alţii gazul, aşa cum ne-au şi trântit-o, sfidător, în faţă).

IV. TURCIA. Ameninţări privind închiderea bazei Incirlik.

Preşedintele turc, Recep Erdogan, a ameninţat (15.12) că Turcia ar putea să închidă baza aeriană de la Incirlik în cazul în care SUA vor introduce sancţiuni la adresa sa, dar şi ca răspuns la recunoaşterea de către Senatul SUA a genocidului turc împotriva armenilor. Erdogan a declarat că “este necesar ca noi să luăm o asemenea măsură. Fireşte, avem această autoritate.” Deşi şi alţi oficiali turci au făcut această ameninţare (recent, ministrul de externe), este pentru prima dată când ea este făcută de preşedintele Erdogan. Baza de la Incirlik adăposteşte avioane de luptă americane, precum şi armament tactic nuclear american. Turcia ar putea să închidă şi baza Kurecik, care adăposteşte un radar american din sistemul de apărare antibalistică al NATO.

Secretarul apărării american, Mark Esper, a reacţionat (16.12) surprins, afirmând că este nevoie să se consulte cu omologul său turc pentru a înţelege cât de serios pune problema preşedintele Erdogan: „această problemă nu a fost ridicată anterior. Prima dată, am citit în ziare. Urmează să discut cu omologul meu pentru a vedea ce vor cu adevărat şi cât de serios pun problema”. Esper a declarat că, dacă Turcia vrea, cu adevărat, să închidă baza de la Kurecik, ea trebuie să discute problema la nivelul NATO: “sunt o naţiune suverană, aşa că au dreptul inerent de a găzdui sau nu baze, respective trupe NATO pe teritoriul lor. Cred că aceasta devine o problemă a Alianţei şi loialităţii faţă de ea”.

Ameninţat de sancţiuni de către legislativul SUA (răspunsul faţă de achiziţionarea de sisteme ruseşti S 400, dar şi pentru incursiunea militară împotriva kurzilor sirieni), preşedintele Erdogan ameninţă cu închiderea unei baze vitale pentru SUA. Tactica este riscantă, existând posibilitatea ca SUA să înceapă retragerea de la baza Incirlik. Această bază are un rol strategic, de aici, aviaţia americană acoperind Mediterana de Est, Orientul Mijlociu, Caucazul şi Asia Centrală. Deja, SUA şi-au luat măsuri de precauţie: au prelungit acorduri privind bazele din Grecia (de aici, acoperindu-se Mediterana de Est şi Orientul Mijlociu), sunt o prezenţă dorită în România, iar, din Asia Centrală, se retrag (reducerea contingentului american continuă, indiferent de ritmul negocierilor cu talibanii). De asemenea, SUA vor începe, probabil, să transfere armele nucleare în alte state, altfel nu se explică o declaraţie anterioară a lui Erdogan în care acesta sugera că fără arme nucleare dislocate pe teritoriul său, Turcia ar avea dreptul să producă propriile arme nucleare.

Raporturile Turciei cu SUA se complică, iar acest fapt nu este un lucru bun pentru noi, chiar dacă am putea beneficia de o prezenţă militară americană mai mare, în situaţia în care baza de la Incirlik s-ar închide. Să sperăm că nu sunt decât simple ameninţări şi că preşedintele Erdogan va şti unde să se oprească.

V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 23 - 29.12.2019.

SUA. Impeachment-ul a fost votat în Camera Reprezentanţilor, urmând ca Senatul să îl judece pe preşedintele Donald Trump. Cât va beneficia acesta din respingerea acuzaţiilor de către Senatul dominat de republicani, rămâne de văzut. Oricum, clasa politică din SUA va fi concentrată pe politica internă, cu prea puţin timp alocat pentru deciziile de politică externă.    

BELARUS - RUSIA. Întâlnirea între cei doi preşedinţi a avut, totuşi, loc, dar nu a avut nici un rezultat. La Minsk, puterea permite populaţiei să demonstreze împotriva integrării celor două state. Deloc întâmplător, exact la momentul potrivit, a apărut un martor, refugiat în Germania, care a expus executarea unor oameni politici şi de afaceri din Belarus de către „comandourile morţii” ale lui Lukaşenko. Existau bănuieli de mult, dar, acum, au apărut dovezi privind comandarea acestor crime de către Lukaşenko. Probabil, nu este o întâmplare că acestea apar exact când  Lukaşenko întoarce spatele Moscovei, căutând ajutor şi la occidentali.

EUROPA CENTRALĂ. Deriva puterii continuă în Polonia şi Slovacia. Sfidând Bruxellesul, PiS continuă ofensiva împotriva justiţiei, promovând, în camera inferioară a Parlamentului, o lege care îi pedepseşte pe judecătorii care critică reforma justiţiei. PiS are probleme în camera superioară, unde nu are garantată majoritatea. În Slovacia, a început procesul asasinilor unui jurnalist (şi a prietenei lui), cu efecte directe asupra puterii, respectiv partidul lui Robert Fico. La Praga, continuă demonstraţiile împotriva lui Andrej Babiš pe fondul redeschiderii anchetei împotriva sa (determinată de un raport UE privind utilizarea fondurilor europene), iar Victor Orban se războieşte cu lumea culturală (actorii din teatre).

SIRIA. În urma atacurilor aviaţiei ruse şi siriene în Idlib, zeci de mii de sirieni se refugiază în Turcia. Pacificarea zonelor controlate de terorişti, prin executarea de atacuri aeriene inclusiv împotriva populaţie civile, nu decurge aşa cum îşi imagina Ankara atunci când a căzut de acord cu Rusia şi Iran.

LIBIA.  Se complică, din ce în ce mai mult, conflictul de la Tripoli. Turcia a votat legislaţia necesară, fiind pregătită să disloce trupe în Libia. Rusia şi Turcia au consultări (ele sprijinind tabere diferite), dar şi occidentalii, Italia şi Franţa, au propriile lor consultări, temându-se că vor avea o nouă pacificare aplicată de cele două puteri în expansiune, Rusia şi Turcia, care le va afecta direct securitatea.