MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (16 – 22.09.2019)

I. IRAN – SUA. Războiul hibrid se amplifică.

Atacurile asupra centrelor principale de producţie petrolieră ale Arabiei Saudite cu drone şi rachete de croazieră şi acuzarea, de către SUA, a Iranului că a executat aceste acţiuni reprezintă o escaladare decisivă a tensiunilor din Golf. Din acest moment, cel al unui atacul cinetic masiv asupra infrastructurii strategice a Arabiei Saudite, SUA le va fi greu să evite trecerea la acţiuni militare fără să se expună riscului de a îşi pierde capacitatea de descurajare şi credibilitatea în faţa aliaţilor săi din regiune. Totuşi, imaginea care apare acum este că ambele părţi, deşi supralicitează la capitolul retorică, încearcă să facă paşi … spre evitarea unui conflict. Pe de altă parte, ideea unei întâlniri între cei doi preşedinţi şi iniţierea unui dialog a devenit  imposibil de conceput.

Facilităţile de producţie cele mai importante ale Arabiei Saudite, cele de la Abqaiq şi Khurais, au fost atacate (14.09) cu drone şi rachete de croazieră care au produs pagube importante. Atacurile a fost revendicate de rebelii Houthi din Yemen, aflaţi în război cu Riadul. Producţia de petrol a Arabiei Saudite a fost serios afectată, atacurile ducând la reducerea cu 5% a producţiei mondiale de petrol. Preţul petrolului a crescut rapid, fiind limitat doar de anunţul SUA că îşi deschid rezervele strategice. Consecinţele economice al atacurilor vor fi îndepărtate relativ rapid, capacităţile de producţie urmând să fie repuse în funcţiune în câteva săptămâni, dar efectele asupra pieţii arată că ceea ce era de demonstrat s-a demonstrat: fragilitatea pieţii petroliere mondiale, în condiţiile în care Arabia Saudită nu s-a arătat capabilă să îşi apere infrastructura strategică. 

SUA au acuzat, încă din primele momente, Iranul de acest atac, clarificându-şi treptat acuzaţiile şi prezentând probe circumstanţiale. Astfel, SUA au prezentat  imagini care arată că rachetele de croazieră şi dronele au lovit în partea de nord-vest a obiectivelor. Deşi, în timpul vizitei sale la Riad, Mike Pompeo a prezentat, deja, concluzia, caracterizând atacul ca pe un act de război al Iranului la adresa Arabiei Saudite (idee însuşită rapid de Riad), SUA aşteaptă rezultatele anchetei saudite, care, până în prezent, a prezentat doar dovada că rachetele şi dronele sunt de producţie iraniană.

SUA au anunţat construirea unei coaliţii pentru menţinerea păcii în Golf şi măsuri de consolidare a apărării aliatului său, inclusiv prin dislocarea de trupe şi echipamente militare americane. De asemenea, SUA au anunţat că sunt alături de Arabia Saudită în măsurile de răspuns pe care aceasta le va decide. Probabil, SUA caută să determine Riadul şi aliaţii săi să decidă unele măsuri de răspuns, promiţând că îi va sprijini, dar fără să îşi asume rolul principal (formula „leading from behind” a lui Obama!). Cel mai grav pentru Iran, SUA au dus la limită sancţiunile economico-financiare extinzându-le şi asupra Băncii Naţionale iraniene, precum şi asupra unor fonduri financiare la care Teheranul mai avea acces. 

Teheranul a respins acuzaţiile, ridiculizându-le, dar şi avertizând asupra consecinţelor unui atac militar asupra sa (acesta ar duce la „un război în toată regula”). Teheranul a combinat aceste ameninţări cu demonstraţii de forţă (o paradă navală), dar şi cu aparente măsuri de relaxare: anunţarea unui plan de întărire a securităţii în Golf, care ar urma să fie prezentat la ONU. De asemenea, surprinzător, rebelii Houthi au anunţat intenţia de a înceta focul şi de a iniţia negocieri de pace. Pare că Iranul invită la revenirea în cadrul diplomatic, îngrijorat de un posibil răspuns militar. De asemenea, Iranul s-a victimizat, avertizând asupra consecinţelor ultimilor sancţiuni instituite de SUA asupra populaţiei iraniene[1].

De fapt, ambele părţi au escaladat, Iranul îndrăznind să execute un asemenea atac, chiar dacă neasumat, iar SUA impunând, ca răspuns, sancţiuni economice draconice. În condiţiile în care SUA dislocă noi forţe în Arabia Saudită, consolidând apărarea antiaeriană şi antirachetă a acestui stat, şi construiesc o coaliţie pentru menţinerea păcii în Golf, iar Iranul, supus unor sancţiuni economice foarte dure, consideră că acţiuni militare agresive, prin proxy sau direct, sunt soluţia la această situaţie, doar frica de un conflict cu rezultate devastatoare mai stă în calea începerii războiului. De remarcat, ambele părţi au executat atacuri care nu au produs victime, doar pagube materiale, folosind sistemele de luptă autonome (UAV, rachete de croazieră). În plus, învăţând de la Rusia, Iranul nu şi-a asumat atacurile care încalcă legile internaţionale.

Preşedintele Trump a ajuns la momentul deciziei militare, exact acolo unde nu ar fi vrut să ajungă, iar regimul ayatolahilor de la Teheran, acolo unde trebuie să îşi asume ceea ce a evitat sistematic, războiul pe care îl duce, de decenii, în întreg Orientul Mijlociu, hibrid sau ascuns în spatele interpuşilor. Probabil, Trump va amâna luarea unei decizii sau va dilua răspunsul, dar, implicaţiile fiind prea mari, o decizie privind un răspuns militar, mai mare sau mai mic, nu poate fi evitată uşor.

Ne apropiem de eşecul a două strategii riscante, deoarece ambele părţi au ignorat sau subestimat răspunsul adversarului: cea a Administraţiei Trump, constând în exercitarea de presiuni economice şi politice asupra Iranului, considerându-se că Teheranul va ceda fără să treacă la acţiuni militare împotriva aliaţilor săi din regiune, dar şi cea a Iranului, care a considerat că poate acţiona nestânjenit, folosind toate mijloacele pe care le are la dispoziţie, pentru a îşi promova agenda agresivă în Orientul Mijlociu, inclusiv obţinerea de arme nucleare, fără să întâmpine nici o rezistenţă militară, mizând prea mult pe reticenţa preşedintelui Trump de a începe un război.

Ambele părţi îşi vor reconsidera strategiile deoarece ele au ajuns, deşi nu au avut în calcul asta, în pragul confruntării militare directe. Acum, urmează un întreg dans diplomatic, probabil, chiar şi în CS al ONU, dar acesta nu este decât preludiul unui conflict inevitabil, nedorit de niciuna din părţi. Paradoxal, Iranul este cel care va trebui să mute primul, deoarece SUA nu sunt presate de timp, sancţiunile lucrând în favoarea sa, iar preşedintele Trump evită luarea unei decizii tip „Obama în Siria”, ambele alternative, pace sau război, fiindu-i defavorabile. 

Probabil, SUA vor descoperi că nu are prea mulţi aliaţi alături (aceasta fiind o consecinţă a politicii Administraţiei Trump, care s-a purtat de parcă nu ar fi avut nevoie de ei), dar şi Iranul va afla că Rusia şi China nu sunt dispuse să se angajeze decisiv de partea sa, fiind izolat şi urmând să suporte singur consecinţele faptelor sale.

Oricum, următorul pas este ancheta autorităţilor saudite, având participare internaţională (Franţa a trimis experţi; de asemenea, reprezentanţi ONU vor fi prezenţi). Aceasta indică strategia saudito-americană de internaţionalizare a problemei, în vederea obţinerii sprijinului diplomatic necesar, inclusiv la ONU, pentru a trece la o strategie coercitivă la adresa Iranului. Acesta este obiectivul probabil al Washingtonului. Întrebarea este dacă acesta va conţine sau nu şi acţiuni militare: şansele unor lovituri directe, cu mijloace autonome, precum rachetele de croazieră sau dronele sunt reduse, dar un asemenea atac nu poate fi exclus. Criteriul principal care va fi considerat de SUA în conducerea unui asemenea atac va fi evitarea producerii unor victime.   

II. ISRAEL. Alegerile parlamentare cu un rezultat strâns.

Alegerile parlamentare din Israel (17.09) nu au avut un învingător clar, situaţia de blocaj menţinându-se. „Regele” Benjamin Netanyahu îşi joacă soarta, manevrând cât poate mai bine, dar situaţia sa este mai proastă decât cea de după alegerile precedente. El nu este, încă, în poziţia de perdant, deşi nu mai are controlul asupra situaţiei. Atât liderul opoziţiei de centru-dreapta, Gantz, cât şi cel care ar putea face jocurile, Liberman şi-au precizat poziţiile intransigente. Totuşi, nu poate fi exclusă găsirea unei soluţii de guvernare, şansele unor alegeri repetate fiind reduse, deoarece acestea ar putea avea aceleaşi rezultate.

În spatele deciderii destinului politic (şi penal!) al lui Netanyahu stă o luptă mult mai mare, cea privind viitorul Israelului: un stat secular sau unul în care elementul religios avansează în plan politic, respectiv unul care adoptă o soluţie radicală (anexând teritorii şi respingând soluţia celor două state) sau unul care mai dă şanse unei soluţii de pace cu palestinienii.

Participarea a fost ridicată, de aproape 70%, iar tema principală a campaniei a fost securitatea naţională, nu economia (care merge foarte bine, deşi, din cauza deficitului bugetar, ar putea fi crescute unele taxe).

Rezultatele au fost o surpriză neplăcută pentru Benjamin Netanyahu,  gruparea de centru-stânga „Albastru şi Alb”, avându-l în frunte pe rivalul său Beni Gantz, fiind pe primul loc, cu 33 de locuri în Parlament, partidul său, Likud, fiind pe locul doi, cu 31 de locuri. De asemenea, Israel Beytenu, partidul ultranaţionalistului secularist, Avigdor Lieberman, a crescut la 8 locuri, consolidându-şi poziţia de pivot care face jocurile, iar arabii au fost destul de uniţi pe „Lista comună” pentru a obţine 13 locuri[2]. În cazul acestor două grupări, strategia lui Netanyahu a avut un efect contrar, măsurile luate de el[3] contribuind la victoria lor. Ieşirea pe locul doi a Likudului este cu atât mai îngrijorătoare cu cât Netanyahu a atras lângă partidul său unele grupări de dreapta, dar electoralul nu a reacţionat adecvat.

Totuşi, Netanyahu poate forma, prin alianţă cu partidele religioase de dreapta, o grupare de centru-dreapta de 57 de locuri, în timp ce Beni Gantz poate forma una de centru-stânga de numai 55 de locuri (cu menţiunea că arabii, cu cele 13 locuri, ar putea sprijini guvernul, dar nu pot fi acceptaţi în guvern). Mai grav pentru Beni Gantz, deşi nu reprezintă decât o reiterare a politicii tradiţional ultranaţionaliste a partidului său, Avigdor Lieberman a catalogat ca fiind absurdă situaţia în care partidul său ar face parte dintr-un guvern sprijinit de arabi.  

Având în vedere că sprijinul minim necesar este de 61 de locuri, pentru a se evita noi alegeri, nu sunt decât trei soluţii: guvern de uniune naţională, respectiv Liberman se alătură uneia din coaliţii, cea de dreapta sau cea de stânga. Aşa cum am văzut, alăturarea lui Liberman coaliţiei de centru-stânga este foarte puţin probabilă. Pe de altă parte, Liberman, omul care, odinioară, i-a fost partener de guvernare lui Netanyahu, a înaintat un set de condiţii care prevăd nu numai păstrarea, ci adâncirea caracterului secular al statului israelian, în profund dezacord cu partidele religioase, de dreapta, care sunt alături de Likud. Situaţia este cu atât mai defavorabilă pentru o alianţă a lui Liberman cu Likud, cu cât, pentru a obţine şansa primul partid invitat de preşedinte să formeze guvernul, Netanyahu a format, deja, o coaliţiei cu partidele religioase. 

Problema guvernului de unitate naţională este …. chiar Netanyahu. Ambele partide, atât „Albastru şi Alb”, precum şi Likud, nu ar fi împotriva unei asemenea alianţe, dar cine să o conducă? Netanyahu nici nu concepe să nu o conducă, el nefiind în pericol de a fi inculpat atâta vreme cât este prim ministru (coroborat şi cu intenţia sa de a da o lege prin care să îi fie acordată imunitate, deşi şansele unui asemenea demers au scăzut mult). Acesta este motivul pentru care propunerea sa avansată câte Gantz de a forma un guvern de unitate naţională a fost respinsă, pe bună dreptate, ca fiind un „măr otrăvit”.

Chiar dacă rămâne un personaj politic cheie, Netanyahu a devenit o problemă atât pentru scena politică israeliană, în general, cât şi pentru partidul său, prin legarea deciziilor politice de soarta sa personală, nu numai cea politică, cât, mai ales, cea penală. Acest lucru este cu atât mai evident cu cât Netanyahu a luat măsuri speciale de fidelizare a parlamentarilor partidului său, dar şi a partidelor religioase, de dreapta (angajamente scrise privind măsuri ce ar urma să fie luate pentru a îl proteja, printr-o lege). Fireşte, există un preţ, cedări în favoarea partidelor religioase, dar acestea l-au îndepărtat de un secularist, chiar dacă este de dreapta, cum este Liberman.    

Este evident că avem un blocaj, dar nu se ştie de unde sare iepurele ... soluţiei. În acest sens, zvonurile au şi ele valoarea lor: Bibi Netanyahu ar fi sugerat că este dispus să iasă din ecuaţie dacă i se garantează că nu va începe urmărirea penală împotriva sa; Liberman, deşi a negat, ar fi trimis mesajul că îl preferă pe Gantz ca prim ministru; preşedintele Rivlin ar propune unele soluţii originale; Likud ar fi schimbat strategia, preferând, mai întâi, să îl vadă pe Gantz incapabil să formeze o coaliţie de guvernare.

Pentru prima dată de decenii, „regele Bibi” nu mai este în control asupra situaţiei. Chiar şi figura lui Netanyahu de „omul care asigură securitatea ţării” păleşte, după ce s-a aflat că ar fi vrut să declanşeze un conflict în Gaza doar pentru a amâna alegerile (liderii militari au fost cei care s-au opus). Nici imaginea de mare prieten al marilor figuri politice ale zilei nu mai stă în picioare: de la întâlnirea cu Putin, el nu a obţinut mare lucru; mult mai grav, Trump a încercat să se delimiteze de el (acesta a sugerat că discută cu „premierul Israelului”, nu neapărat cu Netanyahu)[4].

În pofida acestor contraargumente, Netanyahu a modelat atât de pregnant viaţa politică din Israel, chiar societatea şi statul, în ansamblul său, încât nu poate fi debarcat cu uşurinţă, chiar dacă asta ar fi unica soluţie pentru deblocarea situaţiei. Probabil, el mai are capacitatea de a negocia o soluţie, dar şansele lui de reuşită sunt foarte reduse. Iar fără o soluţie, ajungem la alegeri anticipate. Deşi nu a venit momentul să plece, procesul de decădere a lui Netanyahu a început şi acest lucru va conta în găsirea unei soluţii.

III. FRANŢA – ITALIA. Vizita preşedintelui Emanuel Macron la Roma.

După o perioadă de tensiuni politice între cele două state, Parisul a considerat că a venit vremea relansării relaţiilor bilaterale, în condiţiile în care la Roma este un nou guvern, cu o altă atitudine faţă de UE şi faţă de problemele actuale (migraţia). Relaţia a fost relansată pe calea care duce la nivelul tradiţional, bun şi foarte bun, existent, de decenii, între cele două state. Astfel, Franţa deschide calea revenirii Italiei la locul pe care îl merită, a treia putere europeană. Fireşte, problemele au rămas, dar chiar apropierea dintre cele două state deschide calea spre rezolvarea acestora. Astfel, s-au propus unele soluţii pentru migraţie şi Libia, deşi este puţin probabil că acestea se vor implementa foarte uşor. Mai important, deşi nu s-a insistat asupra ei, se creează premizele găsirii unei soluţii implementabile pentru problemele financiare ale Italiei, cu sprijin european.

Vizita la Roma a preşedintelui Emmanuel Macron (18.09) a avut ca element central întâlnirea cu prim ministrul Giuseppe Conte. Aceştia au discutat despre relansarea relaţiilor bilaterale, după o perioadă de tensionare, şi despre modul de rezolvare a unor probleme care preocupă guvernul de la Roma, migraţia şi Libia.  Macron a declarat că „relaţiile dintre Italia şi Franţa sunt indestructibile. Nu suntem de acord mereu, dar vom fi mereu împreună”.

În problema migraţiei, cele două părţi consideră că UE ar trebui să introducă un nou sistem automat de transfer al migranţilor salvaţi în Marea Mediterană către statele membre[5]. Premierul Conte a declarat că are sprijinul Franţei pentru acest sistem care ar redistribui automat între cele 28 de state membre migranţii care sosesc în Italia, salvaţi din Marea Mediterană. Macron a declarat că statele europene care refuză să ia parte la aceast sistem ar trebui penalizate serios. Italia s-a plâns permanent că a fost lăsată singură în faţa valului migrator transmediteranean, iar, pentru prima dată, Franţa îi împărtăşeşte această îngrijorare. Macron a arătat înţelegere pentru Italia: „nu subestimez problemele cu care Italia s-a confruntat din 2015. Italia a suferit din cauza multor neînţelegeri şi nedreptăţi”. La schimb, Conte a declarat ceea ce îi place lui Macron să audă, faptul că problema migraţiei nu trebuie să mai alimenteze propaganda antieuropeană.

Chiar modul în care guvernul anterior italian, condus tot de Conte, a răspuns la problema migraţiei a determinat reacţia negativă a Franţei (alături de cea a Germaniei), fapt care a tensionat serios relaţiile bilaterale. De altfel, Macron a fost calul de bătaie al liderului Ligii, Matteo Salvini, dar şi a liderului Cinque Stelle, Di Maio. Aflat acum în opoziţie, Matteo Salvini a acuzat Franţa că nu şi-a respectat angajamentele anterioare şi va continua la fel, manipulând un Conte naiv, pe care l-a acuzat de … trădare.

O altă problemă discutată a fost Libia, în care cele două state au anunţat „o iniţiativă comună”, care ar urma să îi reunească la masa negocierilor pe liderii părţilor în conflict. Macron a declarat că se cooperează strâns în această problemă, existând „o reală convergenţă” între cele două ţări. Aceasta reprezintă o schimbare radicală, având în vedere că, anterior, Italia acuzase Franţa că îi subminează eforturile de soluţionare a războiului civil din Libia (Italia sprijină puterea islamistă, dar legal aleasă de la Tripoli, în timp ce Franţa este de partea gl. Haftar).

Relaţiile dintre Franţa şi Italia, tradiţional foarte bune, s-au dezintegrat în timpul guvernului anterior, Salvini, dar şi Di Maio atacându-l sistematic pe Macron. Tensiunile au culminat în februarie, când Parisul şi-a retras ambasadorul de la Roma (fapt fără precedent în perioada postbelică), după ce Di Maio s-a întâlnit cu lideri ai mişcării de protest „Vestele Galbene”. Între timp, Di Maio şi-a schimbat poziţia, evitând să îl mai atace pe Macron. Acum, Emmanuel Macron a reacţionat prompt la schimbarea de guvern de la Roma, care, deşi are elemente comune cu cel vechi (prim ministru Conte şi sprijinul partidului populist Cinque Stelle) are o atitudine radical schimbată faţă de UE, fiind unul pro-european, cooperant, care, ieşind din izolare, mizează pe reactivarea relaţiilor cu Bruxellesul şi cu principalele state europene în vederea rezolvării problemelor cu care se confruntă ţara. Macron a găsit oportunitatea perfectă pentru a readuce relaţiile dintre cele două state acolo unde au fost mai mereu, la un nivel ridicat de cooperare.

Totuşi, sistemul propus de cele două state pentru migraţie va fi greu de acceptat de toate statele europene. Au existat informaţii despre iniţierea de discuţii între unele state europene, printre care şi România, dar suntem departe de o acceptare a lui de către majoritatea statelor europene. Fireşte, se vor opune atât statele Grupului de la Vişegrad, în frunte cu Ungaria[6], cât şi statele care au, deja, un număr mare de migranţi.  Chiar şi în problema Libiei sunt şanse reduse ca situaţia să se rezolve rapid.

Franţa vede întâlnirea ca pe o etapă în refacerea unităţii europene, iar Italia ca pe o etapă în demersul său de ieşire din izolare şi revenire acolo unde îi este locul (în cercul celor trei mari europeni, de vreme ce Marea Britanie pleacă). Deşi s-au făcut paşi importanţi spre reconciliere, problemele principale rămân, de la migraţie la Libia şi la situaţia financiară precară a Italiei. Oricum, este un pas important în găsirea unei soluţii de echilibru în interiorul UE, benefică nu numai pentru cele două state, dar pentru Uniune, în ansamblul ei. 

IV. RUSIA. Activităţi militare.   

În timp ce atenţia este îndreptată spre exerciţiul „Centru 2019”, Rusia a întreprins două acţiuni militare, dintre care una semnificativă, zborul bombardierelor strategice, Tu-160, deasupra Mării Baltice, şi una, deja, de rutină, supravegherea apropiată a unei nave americane de către două nave de luptă ruseşti în Marea Neagră.

Două bombardiere strategice Tu 160 au efectuat un zbor de circa şapte ore deasupra Mării Baltice (17.09). Cel puţin în zona din proximitate a Ţărilor Baltice, acestea au fost escortate de avioane Su-27. Cele două bombardiere strategice supersonice au fost interceptate de avioanele de vânătoare F16 belgiene (aflate în misiunea NATO din Ţările Baltice), F16 poloneze, F 16 daneze, F 18 finlandeze şi JAS-39 Gripen suedeze.

Traiectul de zbor a celor două bombardiere strategice indică o evoluţie în adâncimea zonei de responsabilitate NATO, plecând din proximitatea Ţărilor Baltice şi ajungând până în proximitatea Danemarcei, trecând pe lângă spaţiile aeriene aferente Finlandei, Suediei şi Poloniei. Foarte probabil, a fost testat modul în care statele NATO şi cele care, deşi nu sunt membre NATO, cooperează strâns cu Alianţa, în privinţa modului şi a vitezei de reacţie, precum şi modul în care statele NATO, între ele, dar şi cele non-NATO cooperează în misiunea de interceptare a bombardierelor strategice ruse.

De obicei, erau trimise în teatrul european, deasupra Mării Negre şi Mării Baltice, avioanele Tu-22M3 şi, mai rar, Tu-95/ Tu-142. De ce a trimis Rusia acum bombardiere Tu 160, având caracteristici care le recomandă pentru alte teatre, în special pentru a ameninţa SUA? Este o excepţie (pentru a suplini lipsa bombardierelor Tu-22M3 şi Tu-95)  sau regulă, având în vedere autonomia, viteza şi rachetele pe care le poate lansa? Rămâne să vedem, mai ales că au fost întâmpinate de atâtea avioane de interceptare.

Aceste întrebări trebuie să îşi găsească un răspuns şi din partea statelor NATO riverane Mării Negre. Faptul că bombardierele strategice ruse nu zboară deasupra Mării Negre nu trebuie să le liniştească, atât pentru că asta înseamnă că Rusia consideră că aici nu există nici o ameninţare, deşi are ţinte strategice declarate (BMD de la Deveselu), cât şi pentru că pare să fi găsit răspunsul la întrebarea „cine va intercepta bombardierele noastre strategice şi cu ce?”.

MAp rus a anunţat (16.09) că fregata Admiral Essen şi nava purtătoare de rachete Miraj „au efectuat un exerciţiu în Marea Neagră, unde nava de transport rapid americană USS Yuma a intrat pe 15.09. Navele au exersat alarmarea, dislocarea rapidă în raionul alocat şi executarea misiunii de apărarea a unor nave ancorate în zone neprotejate”. De asemenea, în exerciţiu au fost implicate trei dragoare de mine. Anterior, MAp rus anunţase (15.09) că nava USS Yuma a fost supravegheată îndeaproape.

Interesant este faptul că navele Flotei ruse a Mării Negre nu se mulţumesc să supravegheze îndeaproape navele americane care intră în Marea Neagră, dar efectuează exerciţii în care acestea au un rol (acesta este mesajul transmis de un comunicat care se referă la ambele evenimente). Nava USS Yuma este decât un transportor rapid, neavând capacitatea de a lovi cu rachete anti-navă, de aici întrebarea de ce Rusia sugerează că aceasta a jucat rolul agresorului în scenariul exerciţiului său? Foarte probabil, comunicatul indica o misiune care a devenit rutină (nu numai că supraveghem, dar şi simulăm atacarea unei asemenea nave), deşi este interesant de ştiut dacă FMN a acordat un rol deosebit navei USS Yuma.

Din desfăşurarea exerciţiului Centru 2019, departe de noi, într-un alt teatru  şi într-un alt context strategic (în timp ce trupe chineze exersau alături de cele ruse şi OTSC, demonstraţii antichineze au avut loc în Kazahstan), merită remarcate câteva activităţi militare care, având în vedere mobilitatea strategică îmbunătăţită a trupelor ruse, în special a celor aeropurtate, ne interesează. Astfel, în mod remarcabil, a fost desantat din aer un întreg regiment al trupelor aeropurtate (circa 2000 de militari cu circa 200 vehicule) şi s-au efectuat lansări de rachete de către sistemele Iskander.

Deşi, pentru moment, tensiunile politico-militare în zona Mării Negre sunt reduse pentru că Rusia consideră că asta îi serveşte cel mai bine mişcările sale în plan politico-militar, nu avem nici o garanţie că, atunci când Moscova va considera necesar, acestea vor fi escaladate rapid. Să observăm că Rusia supraveghează sistematic navele NATO care intră în Marea Neagră, faptul că ne-am obişnuit cu asta neînsemnând că acest lucru reprezintă ceva normal. Faptul că Rusia consideră că nu are ameninţări la adresa sa în Marea Neagră, chiar dacă are o atitudine agresivă o reprezintă dislocarea permanentă a cel puţin două submarine şi a două nave de suprafaţă (corvetă, fregată) din FMN în portul Tartus din Siria.

V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 23 – 29.09.2019.

TURCIA. Întâlnirea turco-ruso-iraniană de la Ankara a avut rezultate neconcludente, Turcia a obţinut o vagă promisiune a aliaţilor lui Bashar al Assad, Rusia şi Iran, că ofensiva din Idlib va fi, măcar temporar, stopată. În schimb, Turcia a fost încurajată în planul său de a muta migranţii sirieni de pe teritoriul său în zona de securitate pe care a stabilit-o cu SUA, deşi rămân multe necunoscute legate de implementarea acesteia. Strategia preşedintelui Erdogan de a acţiona contrar înţelegerilor avute cu SUA având sprijinul adversarilor acesteia, Rusia şi Iran, ar putea să aibă efecte adverse, nu numai în relaţiile cu SUA. Chiar în Idlib, preşedintele Erdogan va afla cât şi cum îşi ţin promisiunile aceste două state. S-a vorbit, din nou, despre stabilirea unui consiliu care să genereze o nouă constituţie a Siriei, dar, fireşte, nu se va progresa uşor, de vreme ce Bashar şi aliaţii săi nu pot ceda politic ceea ce au câştigat militar, cu atâta ferocitate.

SUA. Numirea unui nou consilier de securitate naţională, precum şi un nou scandal marchează Administraţia Trump. Deşi Robert O'Brien vine în buna tradiţie a republicanilor conservatori (cartea sa indică o abordare realistă a mediului internaţional, fără abordările „exotice” ale preşedintelui Trump), apare întrebarea dacă el va avea capacitatea de a modela politica externă a lui Donald Trump. Nu de altceva, dar adversarii observă: executarea, de către Iran, a atacului împotriva Arabiei Saudite imediat după demiterea lui John Bolton nu este deloc o întâmplare. Marea îngrijorare la Washington este că preşedintele Trump chiar a reuşit ceea ce şi-a propus, să distrugă establishmentul, de fapt mecanismul funcţional al instituţiilor americane. Oricum, preşedintele nu are timp să constate acest lucru, fiind prins într-un nou scandal legat de faptul că a cerut preşedintelui Zelenski, la schimb cu acordarea de ajutor de către SUA Ucrainei, accelerarea anchetei care îl priveşte pe fiul lui John Biden (cu scopul de a folosi rezultatele acesteia împotriva probabilului său candidat în viitoarele alegeri prezidenţiale). Deşi nu este clar cât a greşit preşedintele şi cât este simplă politică, povestea în sine este o lecţie de reţinut, mai ales pentru cei care au ideea „noi să ne vedem de ale noastre interese personale, ţara o apără americanii”: deşi SUA vor rămâne ceea ce au fost mereu, un stat care garantează interesele fundamentale de securitate ale aliaţilor săi, să remarcăm că, cel puţin pe perioada preşedintelui Trump, apar semnale privind afectarea suveranităţii unui stat apropiat, chiar dacă nu aliat, al SUA, Ucraina, de către un preşedinte preocupat de interesele sale personale. Pe acest fond, se apropie întâlnirea preşedinţilor Zelenski şi Trump.

Marea Britanie. Boris Johnson urmează să vină la UE cu propunerea sa de înlocuire a backstop-ului. El trebuie să negocieze această soluţie până la summit-ul UE din 17.10, pentru ca atunci să poată fi aprobat (asta dacă nu vine, ultimativ, chiar la summit cu propunerea sa!). În plan intern, decizia sa de suspendare a Parlamentului este pusă sub lupa justiţiei. Data de 31.10 se apropie, soluţiile alternative sunt aproape inexistente, iar ameninţarea lui Boris Johnson că va scoate ţara din UE seamănă mai mult cu un joc de poker.