MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (15 – 21.07.2019)

I. UNIUNEA EUROPEANĂ. Ursula von der Leyen a fost votată.

Ursula von der Leyen (VDL) a fost votată la limită, după ce a făcut promisiuni ecologiştilor, precum şi socialiştilor pentru a i se acorda votul. Alături de modul în care a fost numită, acest vot arată fragilitatea noii conduceri europene, cel puţin în faza iniţială, când fiecare tabără se va aştepta să i se oferă ceea ce i s-a promis. Probabil, pe termen lung se va dovedi că este femeia potrivită la locul potrivit.  

Parlamentul European a votat (16.07) în favoarea numirii Ursulei von der Leyen în funcţia de preşedinte al Comisiei Europene, evitându-se un impas şi deschizându-se calea spre alegerea celorlalţi comisari europeni. În vederea obţinerii acestui vot, Ursula von der Leyen a făcut o serie de promisiuni unor grupuri parlamentare, promisiuni ce pot apărea ca fiind compromisuri şi care îi vor limita viitoarea marjă de manevră. Aceasta se adaugă la handicapul pe care îl are ca fiind aleasă în urma unui proces netransparent.

Oricum, Ursula von der Leyen (VDL) este femeia, prima la conducerea Comisiei Europene, care va găsi calea nu numai pentru un Brexit rezonabil, dar şi aducerea în matca democratică a autocraţilor din est, precum şi rezolvarea problemelor ce frământă Vestul, de la migraţie la problemele climatice. Europa VDL este una verde (concesii făcute ecologiştilor), una mai dreaptă (pentru a mulţumi socialiştii) şi una bazată de domnia legii (pentru a mulţumi pe toţi din spectrul politic clasic, de la liberali la creştin democraţi, împotriva unor lideri din est, în primul rând Victor Orban). Să nu uităm că VDL este o creştin democrată ponderată, uneori ştearsă, dar perfect potrivită pentru strategia soft a UE de a se consolida intern şi de a găsi un modus vivendi atât cu adversarii militari, Rusia, cât şi cei economici, China, fără să mai vorbim de prietenii atât de dificili cum sunt SUA sub Administraţia Trump.

VDL a obţinut 383 de voturi pentru şi 327 împotriva, un scor relativ strâns, având în vedere că limita este de 374 de voturi. Dacă comparăm cu predecesorul său, Junker, scorul pare că urmează tradiţia (acesta a obţinut 56%, ea obţinând numai 52%, la fel cât a obţinut Manuel Barroso la al doilea mandat). 

VDL s-a bucurat de sprijinul popularilor săi, de cel al liberalilor, precum şi de o parte a votului socialiştilor şi al ecologiştilor. Populiştii şi extrema dreaptă au avut poziţii, în general, împotrivă. Edificator este cazul Italiei, unde cele două partide aflate la guvernare au votat diferit, Cinque Stele pentru, iar Liga lui Salvini împotrivă. Victor Orban s-a lăudat că a influenţat decisiv alegerea VDL prin blocarea lui Weber, dar este îndoielnic că VDL îi va tolera comportamentul autocratic.      

Unii ecologişti, care au votat împotriva VDL, au declarat că buna voinţă exprimată de aceasta nu este de ajuns, neavansând, aşa cum promisese, măsuri concrete de încetinire a încălzirii globale. De fapt, acesta este un element bun, demonstrând realismul VDL în faţa unui alt radicalism, cel al ecologiştilor, departe de a înţelege priorităţile şi mai de stânga decât stânga în probleme precum migraţia.

Elegant, VDL a exprimat clar faptul că nu va tolera asaltul asupra statului de drept, vizate fiind Ungaria şi Polonia (România … a ieşit, în bună parte, din această cursă). Deşi a atacat giganţii high-tech americani, VDL va fi atentă până unde să meargă, fiind un bun cunoscător al americanilor şi un european pro-american capabil să construiască punţi şi să găsească o cale de înţelegere cu Donald Trump, mai ales acum, când SUA se pregătesc să replice la iniţiativele Franţei în taxarea acestor giganţi. 

VDL a reamintit necesitatea unităţii Europei, de la nord la sud şi de la vest la est. Reafirmarea unităţii şi puterii UE este un bun slogan, deşi realitatea ne spune că nu prea avem nici una, nici alta, dar, oricum, trebuie să ne mulţumim cu ce avem, adică aproape 500 de milioane de oameni, foarte diferiţi, cu nivele de trai şi viziuni foarte diferite, dar împreună, un lucru imposibil de imaginat în urmă cu 30 de ani! Cât despre noi, să fim atenţi să nu dăm cu piciorul unei şanse pe care nici nu am visat-o vreodată … până a devenit realitate!

Primul hop pentru VDL va fi amânarea, respectiv renegocierea acordului Brexit cu un recalcitrant Boris Johnson, favorit în cursa pentru funcţia de prim ministru al Marii Britanii, dar şi aici, ea şi-a exprimat deschiderea spre compromis, clasica poziţie germană care se uită la consecinţele economice (cu efecte politice), nu la câştigurile, dacă nu orgoliile de moment, cum o face Boris Johnson, dar şi Emmanuel Macron.

Pentru noi, VDL este comisarul potrivit. Mai toate grupurile parlamentare româneşti au sprijinit-o şi aceasta este un lucru bun. De fapt, viitorul politic al nostru fiind previzibil, dictat de conjunctura internă, singura problemă a noastră la nivel european este cum ne va ajuta VDL să recuperăm ceea ce avem de recuperat, mai ales în plan social şi economic.

II. RUSIA. Discuţii cu SUA privind armamentul nuclear. 

SUA şi Rusia au avut primele discuţii legate de acordurile de dezarmare nucleară (17.07) la Geneva. Rezultatele sunt, în parte, negative, partea americană acuzând-o pe cea rusă de lipsă de transparenţă. Moscova a replicat, acuzând Washingtonul de erodarea sistemului global de control al armamentelor (referire la ieşirea SUA din INF), SUA apărându-se prin menţionarea nerespectării de către Rusia a acestui acord (prin dislocarea rachetelor SSC8).

Nivelul de reprezentare a fost ridicat, delegaţia americană fiind condusă de către adjunctul secretarului de stat, John Sullivan, şi de subsecretarul de stat pentru controlul armamentelor, Andrea Thompson, în timp ce partea rusă a fost condusă de adjunctul ministrului de externe, Sergei Ryabkov.

Delegaţiile au discutat „aspecte legate de politicile de apărare naţională în vederea reducerii neînţelegerilor şi a percepţiilor greşite asupra unei întregi serii de probleme de securitate. Delegaţia SUA şi-a exprimat îngrijorarea faţă de operaţionalizarea şi dislocarea armelor non-strategice (sub-strategice) cu încărcătură nucleară şi lipsa de transparenţă privind obligaţiile care îi revin”. Referirea este la încălcarea de către Rusia a INF prin dislocarea SSC8.

Mai grav, în această săptămână, un oficial american a menţionat faptul că aceste rachete cu rază intermediară de acţiune (mai mare de 500 km) SSC8 au încărcătură nucleară (până acum, se ştia că pot avea şi încărcătură nucleară). Părţile nu s-au înţeles nici în privinţa prelungirii acordului privind armamentul strategic New START.

Întâlnirea are loc în contextul în care cei doi preşedinţi au anunţat relansarea relaţiilor bilaterale, respectiv identificarea problemelor şi soluţionarea acestora. Controlul armamentelor nucleare este una dintre cele mai spinoase probleme, având în vedere rolul pe care îl joacă acest armament în strategiile de securitate ale celor două state, dar şi a probabilei încetări a acordurilor de bază din acest domeniu. Însă, una este intenţia declarată de cei doi preşedinţi şi alta este realitatea din teren.

În prezent, armamentul nuclear strategic este limitat prin acordul New START, care expiră în 2021. Acesta limitează numărul de încărcături nucleare strategice, precum şi a celor dislocate, respectiv a vectorilor care poartă aceste încărcături. Rusia ar dori păstrarea acestui acord, dar ar dori să îl lege de sistemele de apărare antirachetă dezvoltate de SUA. În acest sens, Rusia a dezvoltat sisteme de rachete, respectiv de încărcături despre care afirmă că pot penetra sistemele de apărare antirachetă americane. Foarte probabil, chiar dacă a luat startul, Rusia nu are capacitatea de a se angaja într-o cursă a armamentelor nucleare strategice, fiind interesată să păstreze acordul New START şi, dacă este posibil, să obţină o limitare a sistemelor antirachetă americane, mai ales cele dislocate în Europa.

SUA doresc un acord global de dezarmare nucleară, care să cuprindă toate încărcăturile nucleare şi toţi vectorii, atât cei strategici, cât şi cei sub-strategici (cei care intră sub incidenţa INF), dar şi cei tactici. De asemenea, SUA vor să includă în acord şi China. Rusia nu se opune, dar China nu are nici cea mai mică intenţie să intre într-un acord, de vreme ce numărul său de încărcături nucleare este redus, iar majoritatea vectorilor săi sunt rachete cu rază intermediară de acţiune.

Lucrurile s-au complicat prin încălcarea de către Rusia a acordului INF, SUA acuzând-o de dislocarea a patru batalioane de rachete SSC8 cu încărcătură nucleară. Deşi Rusia neagă, SUA au destule dovezi în acest sens, convingându-şi aliaţii NATO să aibă o poziţie comună şi anunţând retragerea din acest acord. Termenul limită este 02.08.2019.

Ce urmează? Foarte probabil, Rusia nu va renunţa la SSC8, iar SUA vor ieşi din INF, urmată fiind de Rusia. S-a creat, astfel, o atmosferă de neîncredere, vizibilă pregnant la Geneva. Perdanţii vor fi, în primul rând europenii, care se află în bătaia acestor rachete. Astfel, într-o situaţie de conflict regional, Rusia îşi poate impune deciziile, ameninţând cu escaladarea rapidă spre conflict nuclear, folosind aceste rachete. Avertizările analiştilor inclusiv cei germani, precum şi cele oficiale, ale secretarului general NATO, nu au avut nici un ecou la Moscova. Nici nu pot avea, Kremlinul având un plan bine stabilit de revizuire a echilibrului de forţe nucleare, în primul rând în Europa, mizând pe reticenţa europenilor în a accepta măsuri de răspuns, mai ales dislocarea de rachete similare americane (încă nedezvoltate, SUA urmând să înceapă acest proces după retragerea din INF). De aceea, într-o primă fază, măsurile NATO vor fi de natură defensivă, inclusiv, probabil, prin adaptarea scuturilor antirachetă la noile ameninţări. Rusia va contracara prin acuzarea SUA de premeditare a acestor măsuri (aşa cum a făcut-o mereu, afirmând că scutul de la Deveselu este destinat interceptării rachetelor sale, respectiv că poate lansa rachete care încalcă INF).

În pofida voinţei preşedintelui Trump de a avea relaţii bune cu Moscova, respectiv de ajungere la un acord privind armamentul nuclear cuprinzător, şansele sunt reduse, iar continentul european se îndreaptă spre un nou nivel de insecuritate: din 02.08.2019 nu mai există nici un acord de dezarmare în Europa, ultimul care va muri fiind INF.  

III. KOSOVO. Primul ministru şi-a dat demisia.          

Prim ministrul Kosovo, Ramush Haradinaj, şi-a dat demisia (19.07), în urma acuzaţiilor venite din partea Curţii Penale Internaţionale de la Haga. Ramush Haradinaj şi-a motivat gestul prin faptul că a fost chemat să răspundă întrebărilor procurorilor Curţii Penale Internaţionale privind crime de război de la Haga referitoare la evenimente violente din perioada crizei din Kosovo, de acum două decenii.

Vizibil emoţionat, Ramush Haradinaj a declarat că „motivul deciziei este faptul că am fost chemat să răspund în calitate de suspect în faţa unui specialist al acestui tribunal”. El se va deplasa la Haga săptămâna viitoare. Ramush Haradinaj a fost unul dintre comandanţii importanţi ai UCK în confruntările care au avut loc în Kosovo, în urmă cu două decenii, împotriva armatei şi forţelor paramilitare sârbe, dar şi a civililor sârbi. Ramush Haradinaj a chemat preşedintele ţării să înceapă consultări, în vederea organizării de alegeri parlamentare.

Purtătorul de cuvânt al Curţii de la Haga a refuzat să confirme anchetarea lui Ramush Haradinaj. Probabil, motivul constă în faptul că, având în vedere experienţele anterioare, când martori interogaţi în cazuri care implicau comandanţi UCK au fost intimidaţi, procurorii preferă discreţia.

Preşedintele Hashim Thaci a anunţat că va consulta partidele politice în privinţa formări unui alt guvern sau organizarea de alegeri anticipate. Thaci şi-a declarat încrederea în faptul că războiul dus de UCK a fost unul curat, dus de soldaţi care au luptat pentru libertate, cu standarde morale ridicate. Thaci, dar şi preşedintele parlamentului, Kadri Veseli, sunt foşti comandanţi UCK, în media locală apărând informaţii conformă cărora şi cei doi urmează să apară în faţa Curţii de la Haga. Un raport al Consiliului Europei îl lega pe Thaci şi pe alţi lideri ai gherilei UCK nu numai de crime de război, dar şi de implicarea în reţele de trafic de organe preluate de la prizonierii de război sârbi. Thaci a negat orice implicare.

Aparent, demisia lui Ramush Haradinaj va determina întârzierea relansării procesului de negocieri dintre Belgrad şi Pristina, dar, de fapt, părăsirea poziţiei de prim ministru va permite reluarea dialogului, el fiind cel care a impus intransigenţa Pristinei şi a introdus taxele vamale care au dinamitat dialogul cu Belgradul.

Deşi au mai existat, anterior, încercări de punere sub acuzare a lui Ramush Haradinaj, aducerea acestuia în faţa Tribunalului Penal Internaţional de la Haga reprezintă un important moment politic şi juridic.

Politic, un fost comandant UCK, ajuns prim ministru, deşi asupra lui au planat mereu acuzaţii de crime de război, inclusiv împotriva civililor, părăseşte scena politică, deschizând calea spre o altă conducere politică la Pristina. Probabil, acesta este doar începutul, şi alţi comandanţi UCK, ajunşi mari oameni politici, trebuind să îl urmeze.

Juridic, încetează abordarea părtinitoare a conflictului. Prezentat ca o luptă de eliberare a luptătorilor pentru libertate UCK împotriva forţelor paramilitare sârbe, care au terorizat populaţia şi au executat crime de război (le-a trebuit ceva timp sârbilor, şi nu în totalitatea lor, să accepte cruda realitate), conflictul din Kosovo a avut caracteristicile cunoscute ale unui război de gherilă dur: terorizarea civililor şi crime de război împotriva acestora de către ambele părţi. Occidentul, a impus o soluţie militară şi apoi diplomatică, extinsă la apariţia unui nou stat, având ca motiv pentru intervenţia sa tocmai prezentarea crimelor forţelor sârbe împotriva albanezilor. Aşa a apărut cadrul în care vinovaţii din partea albaneză nu numai că nu au fost judecaţi, dar au devenit oameni politici importanţi, preocupaţi mai mult de politici revanşiste, decât de găsirea unei soluţii politice cu Belgradul. Să nu neglijăm şi aportul esenţial al structurii de clan kosovare, mulţi dintre soldaţii UCK care „au luptat pentru libertate, cu standard morale ridicate” desfăşurând activităţi criminale nu numai în timpul conflictului, dar şi după aceea, mafia kosovară fiind o problemă pentru poliţia din ţările occidentale.

În perioada următoare, preşedintele Thaci trebuie să găsească o soluţie: un nou prim ministru sau organizarea de alegeri anticipate (contrazicându-l pe Haradinaj, care sugera organizarea de alegeri anticipate, mizând, probabil, pe o victorie a formaţiunii sale pe un val de simpatie faţă de persoana sa, un erou care ... este acuzat de crime!).

Foarte probabil, procesul politic de la Pristina va fi lung şi fără rezultate spectaculoase, dar a început şi acesta este lucrul cel mai important. Dincolo de aceste schimbări, este posibil să se deschidă o nouă perioadă în istoria Kosovo: garda implicată în crimele de acum două decenii trebuie să se retragă, deschizând lent calea spre accesul la putere a unei noi generaţii de politicieni, fireşte, şi ei parte a clanurilor, dar care nu au fost implicaţi în crimele de atunci, având astfel o altă perspectivă asupra viitorului.

Vestul începe să vadă situaţia mai puţin părtinitor, fapt ce poate avea o evoluţie pozitivă asupra rezolvării conflictului (fireşte, prin recunoaşterea independenţei Kosovo de către Serbia, dar în ce condiţii, mai ales pentru sârbii de la nord de Ibar). Rămâne întrebarea dacă un Belgrad care joacă la mai multe mâini geopolitice poate renunţa la această politică (împotriva cursului firesc, populaţia sârbă fiind pro-rusă şi anti-NATO) şi optează ferm pentru Vest, fapt dureros, dar singurul care asigură o evoluţie rapidă economică şi din alte puncte de vedere.

IV. TURCIA. Excluderea din programul F35.

SUA au anunţat că Turcia va înceta să mai fie parte a programului F35, după ce Rusia i-a livrat sistemul de apărare antiaeriană S400. Ceea ce era de aşteptat s-a întâmplat, iluziile preşedintelui turc Recep Erdogan, că atitudinea tolerantă a preşedintelui Trump se va impune în faţa strategiei normale de răspuns impusă de instituţiile americane, spulberându-se. Măsura are implicaţii politice, militare şi economice deosebite, zdruncinând serios relaţiile SUA-Turcia, dar şi NATO. Rusia a reuşit o breşă, dar nu trebuie să se bucure prea mult, având în vedere că preşedintele Erdogan are politica sa proprie, dictată de ideologia specifică, iar prietenul de astăzi poate deveni uşor inamicul de mâine (dacă nu chiar de astăzi, dacă privim către Idlib).

SUA au anunţat (17.07) că exclud Turcia din programul F35 în urma achiziţionării de către Turcia a sistemelor S 400. Primele componente ale acestor sisteme fuseseră livrate Turciei pe 12.07. Subsecretarul de stat pentru achiziţii, Ellen Lord, a declarat că SUA şi alţi parteneri din cadrul programului F35 au luat împreună decizia de suspendare a Turciei din cadrul programului şi iniţierea procesului de înlăturarea a sa din program.

Ministrul de externe turc a declarat că acţiunea este incorectă şi va afecta relaţiile bilaterale dintre cele două state. MAE turc a emis un comunicat în care se transmite un mesaj fără echivoc: „Invităm SUA să revină asupra acestei greşeli care va deschide răni ireparabile în relaţiile bilaterale”.

SUA au anunţat că vor încerca să păstreze relaţiile politice cu Turcia, în pofida neîncrederii reciproce, Turcia fiind un aliat NATO prea important pentru a fi pierdut: „parteneriatul strategic dintre statele noastre continuă, această măsură fiind un răspuns la o acţiune specifică”.

Mişcarea va afecta financiar SUA, schimbarea liniilor de aprovizionare, respectiv înlocuirea firmelor turceşti care produceau componente pentru F35, dar aceste pierderi sunt mici în raport cu pierderile, de ordinul a nouă miliarde dolari, pe care le vor suferi firmele turceşti care vor fi excluse din program. Mai mult, pericolul introducerii unor sancţiuni economice Turciei pentru că efectuează afaceri cu firmele ruseşti de armament, a dus la căderea lirei turceşti, şi aşa, într-o situaţie de neinvidiat.

Atât din considerente economice, cât şi politico-militare SUA au în vedere extinderea vânzărilor de avioane F 35 către România, Grecia şi Polonia, întrebarea fiind capacitatea economică şi militară a acestor state de a fi acceptate în acest program.

Secretarul general NATO, Jens Stoltenberg, şi-a exprimat îngrijorarea faţă de situaţia apărută prin excluderea Turciei din programul F35, în urma achiziţionării S400. El a declarat că sistemul S 400 nu va fi integrat în sistemul de apărare antiaeriană NATO, menţionând faptul că Turcia nici nu a făcut vreo cerere în acest sens.

Rusia a anunţat că este gata să livreze Turciei avioane Su35, din generaţia 4++ (anterior, oferta fusese de Su57, avionul rusesc stealth, dar sunt multe necunoscute legate de acest aparat, deşi Kremlinul a anunţat achiziţionarea a 75 de avioane de acest tip).

Deşi, mai întâi, am avut o declaraţie reţinută a preşedintelui Trump, care dădea impresia că ar putea să amâne luarea unor măsuri, reacţia SUA a fost imediată şi completă. Deja SUA întrerupsese pregătirea piloţilor turci aflaţi la pregătire în SUA, aceştia urmând să părăsească teritoriul american. De asemenea, cele patru avioane F35, transferate oficial către Turcia, dar aflate pe teritoriul american, se aflau sub controlul SUA. 

Deşi ambele părţi, dar şi NATO, vor încerca să limiteze pierderile, efectele vor fi de amploare, atât politic, cât şi militar, economicul (chiar dacă nu de neglijat) pălind în faţa amplorii primelor două. Politic, Turcia a devenit un membru aparte al NATO, care nu are acces la unele sisteme de armament dezvoltate de SUA (prin comparaţie, Arabia Saudită va avea acces la sistemul THAAD). Chiar dacă preşedintele Trump a dat vina pe Administraţia Obama, care ar fi ezitat să ofere acces Turciei la tehnologia sistemului Patriot, realitatea este mult mai gravă: între SUA şi Turcia nu mai este încrederea politică minimă necesară pentru a permite Turciei accesul la cel mai important program de înzestrare aeriană al SUA şi al aliaţilor săi.

Militar, este situaţia în care un aliat important, Turcia, este privat nu numai de de un avion ultramodern, ci de acces la o tehnologie a viitorului. În acelaşi timp, Turcia are un sistem de apărare antiaeriană cu senzorii specifici acestuia, personalizat, care nu va fi conectat la reţeaua NATO, dar va permite Turciei şi constructorului, Rusia, să culeagă informaţii despre alte state NATO sau aliaţi SUA (Grecia, Israel). Prin decizia luată, Turcia s-a plasat, de facto, în afara NATO.

De ce oare preşedintele Erdogan a luat această decizie, ştiind care vor fi consecinţele? Fireşte, argumentul principal este unul politic: preşedintele Erdogan nu are încredere, din motive ideologice, în Vest şi pregăteşte viitorul unei Turcii decuplate de Vest. Militar, preşedintele a vrut un sistem de apărare antiaeriană „al lui”, neavând încredere în NATO, dar nici în propria armată, mai ales după lovitura de stat de acum trei ani (să nu uităm că avioane turce au căutat să îl atace pe preşedintele Erdogan, că Parlamentul turc a fost bombardat şi că baza de la Izmir, unde se află armament nuclear, a rămas fără alimentare cu energie electrică). Mai multă încredere are Recep Erdogan în Rusia, un adversar care joacă, cinic, după regulile sale sau, mai degrabă, fără reguli. În plus, Rusia i-a asigurat acces la tehnologie, fapt important pentru un preşedinte şi un partid islamist care caută independenţa în producţia de armament, prevăzând că Vestul va sista, în viitor, accesul Turciei la tehnologia sa militară.

Pe termen scurt, rămâne de văzut dacă SUA vor introduce sancţiuni economice împotriva Turciei, reţinerea fiind cuvântul de ordine. Apoi, apare întrebarea dacă Turcia va achiziţiona avioane de la Rusia sau se va mulţumi cu o colaborare britanică pentru a produce, în cooperare, un avion 4++, dar cu ceva caracteristici stealth.

Oricum, ruptura s-a produs, cu consecinţe grave pentru NATO, SUA, Turcia şi Europa. Poate la Moscova există un anumit grad de satisfacţie, dar cu preşedintele Erdogan nu se ştie niciodată ce urmează (până una alta, cel mai recent caz de avion de luptă rus doborât a fost un Su24 lovit de o rachetă lansată de un F16 turc).

V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 22 – 28.07.2019.

UCRAINA. Alegerile parlamentare din 21.07 vor fi, foarte probabil, câştigate de către partidul preşedintelui Zelenski. Sunt şanse mari ca acesta să obţină majoritatea absolută, având controlul aproape total asupra puterii. Cum o va folosi şi dacă va reuşi să învingă rezistenţa puternică pe care o va opune sistemul oligarho-cinovnik (slujbaşii statului ... care nu servesc, de fapt, statul) este o altă problemă. Important este şi cât va obţine şi opoziţia pro-rusă, respectiv dacă aceasta va trece pragul actual de importantă (10%) spre semnificativă, capabilă să încurce planurile viitoarei puteri (20%). Rusia a făcut tot ce a putut pentru a o sprijini, Medvedciuk fiind foarte vizibil. În rest, Rusia a pregătit viitoarele probleme: Vladimir Putin a creat noi facilităţi pentru cetăţenii ucraineni din cele două regiuni, Doneţk şi Lugansk (în totalitatea lor) pentru a obţine cetăţenia rusă. De asemenea, acordul privind schimbul de prizonieri între cele două părţi, la care au ajuns la Minsk consilierii preşedinţilor (atenţie, Surkov a intrat, din nou, în scenă, şi nu e nici un Volker să îi facă faţă la Minsk!) nu a fost, încă, implementat.

În plan intern, legea privind limba a intrat în vigoare, cu efectele ei pozitive, consolidarea naţională, şi cele negative, afectând drepturile minorităţilor. Având scuza că trebuie să facă faţă agresiunii ruse (reală şi folosindu-se de minoritatea rusă şi rusofonă), naţionalismul ucrainean se dezlănţuie, dar este greu de crezut că soluţia este cea maghiară, de reacţie dură la adresa Kievului. Pentru noi, aceasta va deveni o problemă, dar va trebui să găsim un răspuns echilibrat, care să dea o şansă minorităţii noastre de acolo, dar să păstreze calea spre relaţii de prietenie cu Kievul.

După aceste alegeri, Ucraina devine un loc interesant de urmărit, preşedintele Zelenski trebuind să treacă de la improvizaţii la acţiuni coerente şi dure, implementarea cărora va durea, asta în condiţiile în care va fi testat serios de Putin la negocierile privind soluţionarea conflictului din Donbass.

IRAN – SUA. Deşi pare că nu vom avea parte de un război, avem, deja, mai multe războaie în paralel, dar niciunul, încă, nu a degenerat într-un conflict clasic, aşa cum era pe vremuri, înainte să apară atâtea ”hibriduri”: 1) cel mai evident, a început războiul kinetic, cel al dronelor. Doborând o dronă iraniană, SUA au egalat scorul, deşi iranienii nu o recunosc (un alt aspect hibrid); 2) războiul tancurilor petroliere se amplifică, Iranul egalând scorul, prin arestarea unui tanc petrolier britanic (după unele informaţii, ar fi arestat două). Interesant, Teheranul atinge mai multe obiective: iniţiază un război al tancurilor petroliere, obligând SUA şi aliaţii săi să aloce resurse navale pentru escortarea tancurilor în Golful Persic; lovesc în Marea Britanie, încercând să descurajeze aliaţii SUA să se ralieze cererii acestora de formarea unei coaliţii care să asigure securitatea în Golful Persic şi zonele aferente (Marea Roşie, în conexiune cu agresiunile rebelilor houthi); 3) războiul nervilor, în ameninţarea de către Iran cu încălcarea acordului de denuclearizare (şi, într-o oarecare măsură, chiar încălcarea), cu scopul de a îi presa pe europeni în găsirea unei soluţii care să permită Iranului să supravieţuiască economic, ocolind sancţiunile americane; 4) războiul declaraţiilor, în care este greu de decelat când este un pas înainte sau unul înapoi, iranienii fiind maeştrii, deşi nici adversarii lor arabi, respectiv Israelul nu e cu nimic mai jos. Jocul continuă, Iranul, mizând pe un preşedinte Trump care nu are în intenţie să atace acest stat, forţează nota în căutarea unei soluţii care să îi permită să reziste la sancţiunile americane. Probabil, cel puţin în perioada următoare, va deveni normală această situaţie anormală.   

 REPUBLICA MOLDOVA. Aparent, totul merge bine la Chişinău. Piramida mafiotă se clatină, procurorul general dându-şi demisia. Plahotniuc şi oamenii săi şterg urmele, vânzând sau transferând proprietăţi şi afaceri. Dezvăluirile, mai ales cele ale lui Vlad Filat, şochează. În plan extern, numai succese: finanţarea europeană a fost reluată, după vizita ministrului de externe moldovean la Bruxelles; prim ministrul Maia Sandu a vizitat Berlinul, unde a primit sprijinul cancelarului german, Angela Merkel. Pe de altă parte, deşi a plecat în Rusia, Igor Dodon nu s-a întâlnit cu preşedintele Putin, existând zvonuri privind o vizită la Moscova a ... Maiei Sandu.

Toată această mişcare înainte este subminată de un mic amănunt. Şeful misiunii OSCE din Moldova, un german (primul, de obicei şeful acestei misiuni era un american) anunţând că se va promova în formatul 5+2 ajungerea, prin paşi mărunţi, la o soluţie, respectiv la un statut special pentru Transnistria, fapt ce a trezit reacţia imediată a Maiei Sandu. Aceasta pare să fie preţul plătit de RM pentru că Rusia a acceptat să se facă că acceptă, pentru moment, o soluţie democratică. Cum arată acest drum? Dacă nu se poate impunerea unui plan Kozak, se pleacă invers, de la realităţi: există Transnistria, de facto, independentă, deci are un statut special intern, Chişinăul neavând nimic de spus la Tiraspol. Mai rămâne ca această independenţă să fie recunoscută, în punctele esenţiale de Chişinău, iar Tiraspolul să înceapă să îşi impună vocea la Chişinău. Armata rusă rămâne unde este, cu sau fără voia Chişinăului. Să vedem ce spune Ucraina, că vocea noastră, pentru moment, nu prea se aude la Chişinău. Actorul european principal, Germania, ar trebui, totuşi, să asculte de un Bucureşti care înţelege ce se petrece în RM şi Transnistria şi ale cărui interese se joacă în RM, deşi acţiunile noastre au fost obiectul criticilor, poate pe bună dreptate.