MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (15 - 21.06.2020)

Am avut o săptămână europeană, în care au fost patru întâlniri (video): 1) cea a liderilor europeni dedicată discutării fondului de reconstrucţie; 2) cea a miniştrilor de externe ai statelor UE, cu participarea secretarului de stat al SUA, despre relaţia transatlantică; 3) cea a miniştrilor apărării ai statelor UE, dedicată relansării politicii de apărare şi securitate comună; 4) cea a miniştrilor apărării ai statelor NATO, care a decis răspunsul Alianţei la dislocarea, de către Rusia, a rachetelor SSC-8. Rusia a interferat cu exerciţiul NATO din Marea Baltică şi a trimis bombardierele strategice spre SUA, iar navele sale însoţesc distrugătorul american USS Porter, intrat în Marea Neagră. În disputa Kosovo-Serbia, SUA şi UE/Germania merg pe drumuri diferite, Washingtonul lansând iniţiativa invitării celor doi preşedinţi la Casa Albă, iar Rusia a reintrat în joc. În R.Moldova, Igor Dodon a pierdut majoritatea în Parlament, guvernul său devenind minoritar. În Libia, Turcia şi Rusia nu s-au înţeles, dezacordul fiind atât de mare încât reuniunea de la Istanbul a fost anulată, iar Egiptul şi Italia au intrat în arenă, Cairo catalizând reacţia arabă la intervenţia turcă în Libia, iar Italia încercând să joace rolul de moderator, nu numai între părţile libiene, ci şi între Turcia şi alţi europeni.

I. UE. Reuniunea liderilor statelor UE.

S-a intrat în linie dreaptă în problema fondului de reconstrucţie, în iulie urmând ca, foarte probabil, să se decidă asupra acestuia. Problema este cum se va realiza compromisul între perspectivele diferite ale Sudului şi Nordului, dar şi între cele ale Estului şi Vestului. Cât despre acordul cu Marea Britanie, mesajul liderilor europeni a fost că UE vrea un acord cu Marea Britanie, dar nu cu orice preţ.

Întâlnirea (video) între liderii europeni (19.06) s-a încheiat, aşa cum era de aşteptat, fără ajungerea la un acord, aceştia nefiind pregătiţi să aprobe planul financiar de reconstrucţie. Nu s-au obţinut mari progrese, dar nici nu s-a ajuns la un blocaj, existând premizele ca să se obţină un compromis la întâlnirea directă din iulie. În principiu, există un acord fragil asupra mărimii fondului, de 750 miliarde euro, parte a bugetului multianual de 1850 miliarde euro (adăugându-se propunerii, de dinainte de criză, a mărimii de 1100 miliarde euro a acestuia, deşi, chiar şi asupra acestei mărimi nu există un acord deplin). Ursula von der Leyen a declarat că „lideri au fost de acord, în unanimitate, asupra faptului că gravitatea crizei justifică un răspuns comun ambiţios”. Însă, diferenţele rămân: în timp de statele din sud, „Club Med” (cei care au suferit cel mai mult de pe urma virusului, dar sunt şi cei mai îndatoraţi) sunt grăbite să se ajungă la un acord, cei din „grupul frugal” rămân reticenţi.

Aceştia au îndoieli legate de mărimea şi termenii distribuirii fondului (propus de Comisia Europeană să fie format în proporţie de două treime din granturi şi doar o treime din împrumuturi), venind cu contrapropunerea reducerii ponderii granturilor, dar şi a mărimii acestuia. Ei cer utilizarea acestui fond numai pentru eliminarea consecinţelor crizei coronavirus, precum şi condiţionarea acestui ajutor de implementarea reformelor economice (Sebastian Kurz: „nu vrem să intrăm într-o permanentă uniune a datoriilor”). Premierul suedez, Stefan Lofven, a remarcat că diferenţele privind fondul şi bugetul au rămas, trebuind să se opereze schimbări semnificative, dacă se doreşte ajungerea la un acord. Esticii, în special Grupul de la Vişegrad, acuză faptul că prea mulţi bani se duc către Sud, în detrimentul lor, şi vor ca fondurile să fie direcţionate spre agricultură şi dezvoltarea lor, în vederea reducerii decalajelor dintre ele şi Vest.

Un observator ar caracteriza întrunirea ca nefiind utilă în mod deosebit, dar nici nu a fost una plină de controverse. Liderul cel mai important, Angela Merkel, a rezumat situaţia: discuţiile au fost constructive, apărând premizele ca negocierile să demareze în condiţii bune, dar că „podurile pe care trebuie să le construim sunt mari”. Ea şi-a exprimat intenţia de a acţiona rapid, decizia urmând să fie luată în iulie, la momentul oportun pentru a oferi încredere în reconstrucţia economiei UE (pe fondul avertismentelor recente ale Băncii Centrale). Hotărârea Germaniei va fi cea care va mişca lucrurile din loc, atât Nordul, cât şi Sudul având ca referinţă propunerea franco-germană. Să remarcăm faptul că, deşi Germania este factorul decisiv, meritul propunerii unei soluţii îndrăzneţe revine Franţei. Probabil, Sudul va ceda asupra unor condiţionalităţi impuse de Nord, în schimbul unui fond generos şi constând mai mult din granturi. Soluţia se va găsi deoarece toţi europenii realizează că Europa trebuie să îşi dea o şansă în competiţia globală. Probabil, vocea „Grupului de la Vişegrad” se va estompa, dat fiind faptul că aceste state sunt vizate la capitolul probleme politice[1]. 

Pentru noi, acest fond reprezintă o şansă, nu prima, ci ultima, ca să demarăm un proces de apropiere economică de Europa Occidentală. Stăm relativ bine la condiţionalităţi politice, stat de drept şi justiţie independentă, problema fiind dacă obţinem fondul alocat iniţial (avem şanse, îndeplinind condiţiile economice, fiind şi unul dintre statele cele mai credibile şi prooccidentale din regiune) şi cum absorbim aceşti bani (dar şi aici sunt soluţii[2]). Prezentat ca fiind un fond de reconstrucţie pentru prosperitatea generaţiile viitoare, acesta este, pentru noi, un fond pentru existenţa generaţiilor viitoare (care, dacă nu sunt respectate, dându-li-se o şansă corectă de succes în viaţă, vor pleca în masă, aşa cum o fac acum).

II. UE/SUA. Reuniunea miniştrilor de externe din statele UE cu secretarul de stat american.

Fără să fie momentul unei depline înţelegeri, întâlnirea a prilejuit comunicarea perspectivelor asupra relaţiei transatlantice şi a problemelor internaţionale de interes reciproc. Important este faptul că ambele părţi conştientizează necesitatea relaţiei transatlantice într-un moment în care există diferenţe mari. Acestea nu ameninţă bazele relaţiei, deşi europenilor le este teamă de asta, dar aceasta nu mai are consistenţa de altă dată, în condiţiile în care UE este percepută de Administraţia Trump, în primul rând, ca un competitor economic, abia apoi ca un aliat politic şi militar, iar unele iniţiative pripite ale marilor europeni nu au făcut decât să mărească neîncrederea. Pentru europeni, este important ca UE să rămână împreună cu SUA în abordarea ameninţărilor şi în identificarea unor soluţii în vederea apărării valorilor şi intereselor comune. 

Conferinţa (video) a miniştrilor de externe din statele UE (Foreign Affairs Council) cu secretarul de stat american, Mike Pompeo, (15.06) a avut ca subiect principal relaţiile transatlantice. Josep Borrell a declarat că „ne-am angajat într-un dialog strategic cu Mike Pompeo asupra relaţiilor noastre şi în probleme de politică externă de interes comun”. A fost reafirmat faptul că „relaţia transatlantică reprezintă un pilon cheie al ordinii internaţionale”, dar şi „angajamentul pentru cooperarea transatlantică”. Pe de altă parte, a fost recunoscută existenţa unor diferenţe, Josep Borrell menţionând că „poate nu suntem de acord în toate, dar angajamentul nostru pentru cooperarea transatlantică este mai puternic ca oricând”. S-a comunicat fără stridenţe, Pompeo exprimând, la fiecare punct de vedere prezentat, cu ceea ce este de acord şi cu ceea ce nu este. Deşi nu s-au dat multe amănunte, relaţia transatlantică a fost subiectul cheie al întâlnirii, într-un moment în care diferenţele dintre Administraţia Trump şi UE, mai ales cu marii europeni, a atins conte deosebite (de moment, precum neînţelegerea privind G7 şi anunţata retragere a unor trupe americane din Germania, deşi această problemă nu a fost discutată în acest cadru, dar, mai ales, cele structurale, precum ameninţările SUA privind taxe pe produsele europene şi eşecul negocierilor privind regulile de taxare a firmelor digitale).

Trei probleme importante au fost discutate: China, Procesul de Pace din Orientul Mijlociu (problema israelo-palestinieană) şi Vecinătatea Estică a UE, cu accentul pe Ucraina. Fireşte, a fost discutată şi criza coronavirus. China a fost tema cea mai importantă, în situaţia în care SUA sunt în plin război economice, extins la tensiuni politice şi militare (chiar Mike Pompeo anunţând începerea unui nou „război rece”), iar europenii sunt decişi să reevalueze relaţiile cu China. Mike Pompeo avea nevoie de o abordare comună cu UE, în perspectiva întâlnirii cu Yang Jiechi, iar UE pregăteşte summit-ul cu China (reaşezarea relaţiilor economice pe alte baze, de reciprocitate, fiind prioritatea Germaniei pe perioada preşedinţiei europene, dar abordarea se vrea constructivă, chiar dacă se va insista pe respectarea valorilor democratice şi normelor internaţionale de către China şi se va menţiona relaţia transatlantică). În cazul problemei israelo-palestiniene, europenii au insistat asupra reluării unui proces politic şi credibil de pace între israelieni şi palestinieni, recunoscând, însă, o „anumită dinamică” creată de planul de pace american. Ei insistă asupra faptului că planul american, deşi a creat o nouă situaţie, nu se bazează pe parametrii internaţionali recunoscuţi. Heiko Maas a prezentat propuneri concrete şi a insistat asupra necesităţii prevenirii anexării de teritorii. Europenii au evidenţiat consecinţele negative pe care o posibilă anexare le va avea asupra perspectivei soluţiei cu două state şi asupra stabilităţii regionale. Unele state au fost foarte clare în acest sens, deşi au existat şi alte păreri (Ungaria, Luxemburg). În subiectul vecinătăţii estice, s-a afirmat puternicul parteneriat dintre UE şi SUA care va rămâne crucial în această problemă, mai ales în Ucraina. S-a căzut de acord că Rusia trebuie să îşi îndeplinească partea ce îi revine din implementarea Acordurilor de la Minsk. A fost discutată şi dezinformarea dusă de actori externi, decizia celor două părţi fiind de a răspunde împreună în această problemă. Unele state membre au ridicat subiectul situaţiei din estul Mediteranei, unde UE este din ce în ca mai îngrijorată în privinţa escaladărilor recente din partea Turciei. În acest context, a fost prezentate şi unele incidentele care au avut loc în ultima perioadă în cadrul operaţiuni IRINI. S-a căzut de acord că este nevoie de o deescaladare şi o întoarcere la un real parteneriat cu Turcia. Mike Pompeo s-a concentrat pe situaţia din Libia.

Întâlnirea a fost una de bun augur, deşi rezultatele imediate în dosarele discutate nu se văd. Important este că se vrea consolidarea (mai corect, repararea) relaţiei transatlantice, esenţială pentru ambele părţi (deşi unele acţiuni nu reflectă deloc înţelegerea acestui lucru). În problema Chinei, deşi identificarea ameninţării este comună, abordarea relaţiilor cu acest stat este diferită, SUA având o abordare confruntaţională, iar europenii una a dialogului. Dacă abordarea americană este realistă, dictată şi de raţiuni politice de moment, cea europeană este dătătoare de speranţe, deşi îi lipseşte realismul (cum va fi convinsă China să asigure condiţii de reciprocitate firmelor europene şi va renunţa la acapararea tehnologiei europene, cu mijloace la limita legii?). Ulterior întâlnirii din Hawai, Mike Pompeo a trimis un avertisment europenilor asupra nerealismului abordării lor faţă de China, iar Josep Borrell a reiterat evitarea unei abordări confruntaţionale în relaţiile cu acest stat[3].  Probabil, diferenţele vor persista până când China va deveni o problemă existenţială (economic vorbind) pentru ambele părţi. În problema Ucraina, există un acord deplin între SUA şi UE, fapt ce nu va permite Rusiei să-şi implementeze strategia. În cazul problemei israeliano-palestiniene, jocurile sunt, deja, făcute, Benjamin Netanyahu căutând ca, în perspectiva deciziei din 01.07, să poată anihila o reacţie internaţională care să pună în pericol anexarea. Problema europenilor nu este atât SUA, care, deja, au decis (încercând, acum, să pondereze hotărârea lui Netanyahu de a anexa cât mai mult şi cât mai repede), cât divizarea internă: la politica europeană de opoziţie la anexări, iniţiată de Franţa şi intermediată de Germania (Maas a efectuat o vizită în Israel şi, în baza bunelor relaţii dintre cele două state, a trimis un avertisment lui Netanyahu) se opun prietenii mai vechi sau mai noi ai Israelului.    

Pentru noi, menţinerea unei relaţii transatlantice funcţionale este crucială, atât securitar şi militar, cât şi politic şi economic, fiind vital legaţi de cei doi mari jucători, SUA şi UE (în primul rând, marii europeni). Important pentru noi, în dosarul Ucraina, există o abordare comună a SUA şi UE. În dosarul China, diferenţele nu ne afectează direct, noi fiind jucători mici, mergând pe soluţia comună care se va găsi atunci când problema va deveni una existenţială pentru SUA, dar şi pentru UE. În dosarul israelo-palestinian, vom fi la mijloc, prieteni fără stridenţe ai Israelului şi având în vedere că anexarea va deveni o realitate, deşi contravine normelor de drept internaţional.     

III. UE. Reuniunea miniştrilor apărării din statele UE.

În ansamblu, avem o încercare de mişcare a lucrurilor din loc, realistă, plecând de la problemele imediate precum operaţiunea IRINI şi încercându-se recalibrarea politicii de apărare şi securitate comună prin identificarea ameninţărilor comune (vechea problemă, între ameninţarea mare, dar potenţială, a Rusiei şi cea, imediată, dar mică, din arcul de insecuritate sud-estic, MENA).

Întrunirea (16.06) a fost descrisă ca fiind expresia importanţei securităţii şi apărării europene după criza coronavirus, fiind necesară pentru reluarea operaţiunilor militare ale UE şi definirea unor direcţii în apărarea comună. Primul subiect discutat a fost consolidarea angajamentului operaţional, deoarece, în condiţiile crizei coronavirus, a fost retras mult personal, fiind afectate mai multe misiuni, mai ales cele de pregătire. Se consideră că a sosit momentul pentru revenirea personalului în misiunile de pregătire şi reluarea graduală a acestor activităţi militare. Apoi, a fost dezbătută o problemă structurală, necesitatea creşterii anvergurii misiunilor şi operaţiunilor militare UE, respectiv „generarea forţei”. În centrul atenţiei a fost Operaţiunea IRINI, unde sunt necesare atât forţe şi mijloace, cât şi asigurarea cu informaţii. În condiţiile în care UE este angajată în misiunile de pregătire prevăzute în Common Security and Defence Policy (Politica de Securitate şi Apărare Comună) şi îşi sprijină partenerii în African Peace Facility, s-a discutat despre înfiinţarea, până la sfârşitul anului, a unei European Peace Facility (Centru European de Menţinere a Păcii). Se va trece la o nouă abordare, partenerii urmând a fi nu numai pregătiţi, dar vor putea fi şi echipaţi într-o manieră mai eficientă.

Al doilea subiect discutat a fost continuarea, pe viitor, a iniţiativelor de cooperare în apărare, cea mai importantă dintre acestea fiind Permanent Structured Cooperation, cu 47 de proiecte PESCO. Va avea loc o analizare a acestora, în cadrul PESCO Strategic Review, în vederea obţinerii unor rezultate aşteptate de mult. Comisarul pentru piaţa internă, Thierri Breton, a prezentat primele propuneri făcute în cadrul European Defence Industrial Development Programme, pe fondul anunţului făcut de către Comisia Europeană a selectării a 16 proiecte pan-europene ale industriei de apărare, dintre care 9 sunt PESCO, în valoare de 205 milioane euro. Problema cheie constă în mijloacele financiare şi structurile necesare pentru a susţine aceste iniţiative, negocierile pentru finanţarea lor în cadrul bugetului multianual european fiind cruciale în succesul acestora (European Defence Fund, Military Mobility şi, suplimentar, European Peace Facility). Al treilea subiect a fost iniţierea dezvoltării „Strategic Compass” (direcţia strategică) materializând nivelul de ambiţie (Level of Ambition) al agendei de securitate şi apărare stabilită în 2016. Din nou, se va începe cu o evaluare a ameninţării (threat assessment).

UE este prinsă între neputinţa cronică de a realiza o apărare europeană comună şi provocările momentului, cea mai importantă fiind teama că SUA nu ar mai fi implicate decisiv în apărarea Europei (amplificată de recenta decizie a preşedintelui Trump de retragere a unor trupe americană din Germania, deşi această teamă nu este întemeiată) şi politica Franţei de construire a unei apărări europene independente de SUA (estompată în faţa realităţilor politice şi militare actuale). Odată ce abordarea concretă, impusă de realităţi, a devansat planurile dictate de concepţii pro domo nerealiste, politica europeană de apărare se va amplifica. Urgenţa imediată este ca operaţiunile militare europene să continue, operaţiunea IRINI fiind relevantă (atât pentru că arată lipsa de apetit european în generarea forţei, cât şi problemele pe care Turcia le ridică[4]). Interesantă este ideea nu numai a pregătirii, ci şi a înzestrării partenerilor (foarte probabil, o idee germană) urmând să vedem avantajele, dar şi dezavantajele unei asemenea abordări. Iniţiativele de apărare europene sunt, aşa cum s-a menţionat, dependente de angajamentul financiar. Acolo se va decide totul. De remarcat, evaluarea ameninţării în perspectiva fixării direcţiei strategice. Pentru noi, implicarea în apărarea europeană este importantă, atât pentru consolidarea relaţiilor militare prin participarea la operaţii, cât şi pentru revitalizarea industriei de apărare, în context european.

IV. NATO. Reuniunea miniştrilor apărării din statele NATO.

Întâlnirea a fost ocazia ca NATO să decidă răspunsul la dislocarea de către Rusia a rachetelor SSC-8. Acesta constă din mijloace defensive, NATO nedislocând, simetric, rachete cu rază intermediară bazate la sol, cu încărcătură nucleară, fapt ce explică reacţia reţinută a Rusiei.

Reuniunea miniştrilor apărării din statele NATO (18.06) s-a concentrat pe problema apărării şi realizării descurajării de către NATO, în condiţiile în care „state şi actori nestatali continuă încercările de destabilizare, divizare şi dezbinare a Alianţei”. NATO a decis să răspundă „creşterii arsenalului de rachete care pot avea încărcătură nucleară, în condiţiile în care Rusia a dislocat rachetele SSC-8, fapt care a dus la încetarea INF”. SSC8 a fost prezentată ca fiind „o armă ce poate avea încărcătură clasică sau nucleară, greu de detectat, putând lovi obiective europene (perioada de avertizare fiind redusă) şi reducând pragul de utilizare a armamentului nuclear”. De asemenea, Rusia a fost acuzată „că şi-a modernizat rachetele balistice şi a operaţionalizat arme hipersonice (referire la planorul hipersonic Avangard). Ea a testat rachete balistice lansate din aer (referire la Kinjal) şi dezvoltă rachete de croazieră cu propulsie nucleară (deşi programul a suferit un eşec, în urma unui accident). Secretarul general NATO, Jens Stoltenberg, a continuat acuzele la adresa Rusiei: „în ultimii ani, am constatat tendinţa Rusiei de folosire a unei retorici nucleare iresponsabile, având ca obiectiv intimidarea şi ameninţarea Aliaţilor NATO. Comportamentul Rusiei este destabilizator şi periculos”.

NATO a decis un pachet echilibrat de măsuri politice şi militare. Acesta include consolidarea sistemului integrat de apărare antiaeriană şi antirachetă (un număr de Aliaţi anunţând achiziţionarea de sisteme de apărare antiaeriană şi antirachetă, incluzând sistemele Patriot şi SAMP/T). S-a căzut de acord să se consolideze capacităţi convenţionale moderne: se va investi în noi platforme, inclusiv în avioane de luptă de generaţia a cincea (referire la avionul stealth F-35). De asemenea, se va adapta corespunzător sistemele de intelligence şi exerciţiile Alianţei. S-a menţionat faptul că s-a întrunit şi Grupul de Planificare Nucleară (Nuclear Planning Group), acesta fiind un indiciu privind şi luarea unor decizii de răspuns care implică armament nuclear. Jens Stoltenberg a menţionat: 1) aranjamentul aliaţilor de partajare a armamentului nuclear, „NATO’s nuclear sharing arrangements” (referire la necesitatea rămânerii pe teritoriul aliaţilor europeni a armamentului nuclear american); 2) descurajarea nucleară NATO în Europa rămâne un element vital pentru pacea şi libertatea Europei, decizându-se paşi adiţionali pentru ca descurajarea nucleară NATO să fie sigură, eficientă şi în siguranţă. S-a insistat, însă, pe faptul că NATO va menţine capacitatea sa de apărare şi descurajare în faţa ameninţării ruseşti fără însă să răspundă în oglindă, simetric, acţiunilor Rusiei. NATO nu are intenţia de a disloca noi rachete bazate la sol cu încărcătură nucleară în Europa.

În privinţa operaţiilor NATO, accentul a fost pus pe misiunile din Afganistan şi Irak. În Afganistan, NATO îşi va ajusta prezenţa militară (în condiţiile în care SUA şi-o reduc, în conformitate cu acordul încheiat cu talibanii). Alianţa îşi exprimă sprijinul pentru securitatea acestui stat pe termen lung şi necesitatea continuării procesului de pace, cerându-se talibanilor să-şi îndeplinească angajamentele luate. În Irak, aşa cum s-a comunicat prim-ministrului al-Kadhimi, NATO rămâne angajat în acest stat, amplificându-şi eforturile, în acord cu guvernul irakian şi Coaliţia Globală. S-a făcut o informare despre reflecţiile privind NATO 2030, în scopul menţinerii unei Alianţe puternice militar şi consolidării ei politice şi globale. A fost dezbătută emergenţa Chinei, atât ca putere globală, cât şi militară, menţionându-se absenţa acesteia din cadrul acordurilor de control al armamentelor (referire la intenţia SUA de a aduce China la negocierile privind armamentul nuclear).

SUA au răspuns îngrijorării Berlinului privind retragerea unor trupe americane din Germania, explicând că, încă, nu este nimic definitiv. Urmare a acţiunilor ostile ale Turciei, Franţa a ridicat problema în cadrul NATO şi a obţinut o investigaţie în cazul „iluminării” radar a unei fregate franceze de către o fregată turcă, eveniment fără precedent, care arată modul în care Ankara abordează problema (acuzele franceze sunt mai mari, inclusiv folosirea de către navele turceşti a indicativelor NATO în misiunile sale din proximitatea Libiei). În acest context, necesitatea comunicării între misiunea NATO din Mediterana de Est cu operaţiunea europeană IRINI este esenţială, în vederea evitării unor asemenea incidente. Rolul SUA în acest demers va fi cel care va duce la rezultate, Ankara acceptând implicarea acesteia în soluţionarea problemei libiene (chiar şi Rusia ar accepta acest rol al SUA).   

Cel mai important pentru noi, NATO a răspuns la dislocarea SSC-8, prezentând dur, dar realist, acţiunile destabilizatoare ale Rusiei. NATO a preferat să ia măsuri defensive, care, prin sofisticarea lor (strict necesară pentru a detecta şi anihila un asemenea sistem de armament), vor fi eficiente, dar vor costa. Astfel, pentru contracararea SSC-8, s-au luat măsuri de interceptare a rachetelor (C4ISR, sisteme de apărare antiaeriană şi avioane de luptă moderne) şi de anihilare a sistemelor de lansare (avioanele din generaţia a cincea permit penetrarea în adâncimea teritoriului adversarului, în vederea atacării acestora), dar nu şi de răspuns în oglindă prin sisteme de armament ofensive de răspuns de acelaşi tip (countervailing), cel puţin pentru moment. Asta nu înseamnă că NATO va rămâne numai în postură defensivă, fără alt element de descurajare, un indiciu în acest sens fiind întrunirea Grupului de Planificare Nucleară. Un indiciu că NATO are un asemenea element de descurajare este zborul recent (18.06) a două bombardiere strategice americane, care pot transporta armament nuclear, B-2A de la baza Whiteman spre Marea Norvegiei, care, după închiderea transponderelor, nu au mai fost observate de nimeni, foarte probabil, nici de către adversari (nu a fost dat nici un comunicat despre observarea, respectiv interceptarea lor).

Pentru noi, stat din prima linie, găsirea unui răspuns de către NATO la rachetele SSC-8 este un element pozitiv, mai ales că acesta, nefiind simetric, nu creează prilejul de escaladare. Însă, în aceste condiţii, sarcinile care ne revin în privinţa înzestrării vor creşte substanţial, viitoarele noastre sisteme C4ISR, de apărare antiaeriană şi de aviaţie trebuind să fie capabile de misiuni deosebite în vederea apărării statelor europene din NATO de aceste rachete.  

V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 22 - 28.06.2020.  

● UNGARIA/ROMÂNIA. O nouă ieşire a ministrului de externe maghiar ne arată cum vor evolua relaţiile dintre cele două state. După ce a fost prin cu musca pe căciulă în episodul „vor să dea Ardealul ungurilor”, Viktor Orban neavând nici o reacţie, Budapesta s-a repliat, a făcut o vizită de relansare a relaţiilor, pentru ca, apoi, să iniţieze o strategie de atacare a preşedintelui României (acuzat că este antimaghiar pentru că a trimis o lege la Curtea Constituţională pentru a vedea dacă respectiva acţiune ţine de executiv sau legislativ). Din păcate pentru Péter Szijjártó, strategia va eşua, credibilitatea europeană a preşedintelui României fiind mare, pe când a sa este din ce în ce mai scăzută.   

● SERBIA/RUSIA. Vizita ministrului de externe rus la Belgrad. Serghei Lavrov a vizitat Belgradul pentru a acorda un sprijin puterii, în perspectiva alegerilor locale de astăzi, şi pentru a anunţa rolul pe care Rusia şi-l propune în negocierile Belgradului cu Pristina. Cu siguranţă, partidul lui Aleksandar Vučić, SNS, va câştiga alegerile parlamentare de astăzi, urmat fiind de socialiştii lui Ivica Dacic. Chiar dacă Serbia nu mai este o democraţie, acuzele opoziţiei la adresa puterii fiind justificate (o bună parte din opoziţie boicotând alegerile), Aleksandar Vučić este soluţia care convine în acest moment electoratului sârb, politic şi economic. Politica externă a acestuia, jucând cu Rusia şi China, dar optând pentru integrarea europeană, nu are viitor, dar, pentru moment, Aleksandar Vučić este cel mai potrivit pentru a relansa viitorul Serbiei prin ajungerea la o înţelegere privind Kosovo, deschizând un nou capitol. Toate speranţele se leagă de invitarea sa la Casa Albă împreună cu Hashim Thaçi pe 27.06, deşi opoziţia UE (Germaniei) temperează aşteptările. În aceste condiţii, Lavrov a reamintit că nici o soluţie nu va putea fi implementată fără acordul Rusiei (având în vedere că poate bloca admiterea Kosovo în ONU, mai ales că baza legală rămâne rezoluţia 1244). Să sperăm că soluţia cea mai stabilă, recunoaşterea Kosovo cu un schimb de teritorii (Belgradul recuperând sârbii săi de la nord de Ibar) va fi acceptată de Belgrad, Pristina şi… Berlin.     

● R.MOLDOVA. Igor Dodon a pierdut majoritatea în Parlament. Un nou parlamentar de la PDM a trecut la Pro Moldova (acuzat fiind că a fost cumpărat), majoritatea din parlament a lui Igor Dodon, socialiştii şi democraţii, dispărând. În aceste condiţii, Dodon vede doar următoarele variante: guvernul său rămâne, chiar dacă minoritar; opoziţia democratică este cooptată la guvernare alături de PSRM şi PDM; se organizează alegeri parlamentare anticipate (care ar scoate de pe scenă Pro Moldova, Partidul Shor, dar ar lovi şi în PDM). Această ultimă variantă este preferată de Maia Sandu. Încurajat de disensiunile din cadrul opoziţiei, Dodon uită că mai există o variantă, imorală (ca şi cele prin care el a capturat ţara, după ce jucase cu Plahotniuc, în plus faţă de jocul său pentru Moscova), dar eficientă: doborârea de către opoziţie, în ansamblul ei, a guvernului său şi formarea unui guvern minoritar pro-european (numai opoziţia democratică). Probabil, ne îndreptăm spre alegeri anticipate, dar, mai întâi, să vedem cu ce se întoarce Igor Dodon de la Moscova.

● LIBIA/TURCIA/RUSIA. Summit-ul de la Istanbul s-a încheiat înainte să înceapă, cauza fiind politică: Rusia a forţat desemnarea viitorului lider al Libiei, iar Ankara, considerând că este în poziţia din care poate respinge Moscova, a refuzat. Ankara consideră că are nevoie ca Fayez al-Sarraj, liderul GNA, să fie singur la putere pentru ca acordul privind ZEE să rămână valabil. În aceste condiţii, situaţia pe teren, deşi situaţia frontului este stabilizată la Sirte, se tensionează (aviaţa rusă, deja dislocată în Libia, a început să efectueze zboruri, dar au fost înregistrate şi alte avioane dislocate în sprijinul LNA). Cresc tensiunile între Turcia şi Egipt, care a mobilizat Liga Arabă, dar şi cele între Turcia şi Franţa. Italia se profilează ca mediator, ministrul de externe italian şi turc având o întâlnire, iar navele celor două state efectuând exerciţii comune (în condiţiile în care Italia este al doilea stat ca participare la operaţiunea IRINI). Ankara a semnat acorduri de cooperare economică cu Tripoli, dar, foarte probabil, realizează că nu mai poate continua aşa, acceptând un rol mai mare pentru SUA (rol acceptat şi de Rusia). Între timp, după ce a ajuns la un acord pe multiple planuri cu Iranul, Turcia a iniţiat atacuri în Irak, împotriva PKK (şi pe fondul manifestaţiilor kurde din Turcia). Politica internă şi externă a Ankarei devine din ce în ce mai „multilaterală”, fiind greu de evitat evoluţii periculoase în contextul actualelor tensiuni şi conflicte.   

● SUA/CHINA. Întâlnirea dintre Mike Pompeo şi Yang Jiechi, responsabilul de politică externă în cadrul Biroului Politic al PCC (cel mai mare responsabil de politică externă al Chinei!) din Hawai (18.06), deşi constructivă, nu a arătat intenţia Chinei de a veni în întâmpinarea cererilor SUA. Rezultatele au fost reduse, existând diferenţe majore în toate probleme abordate (Hong Kong, controlul armamentelor, Coreea de Nord, criza coronavirus), deşi China s-a angajat să îndeplinească angajamentele primei fazei din acordurile comerciale. Ulterior, preşedintele Trump a reînnoit ameninţarea că va întrerupe relaţiile cu China: „cu siguranţă, SUA menţin opţiunea strategiei ca, în anumite condiţii, să se decupleze complet de China”. Problema de actualitate este Hong Kong, G7 trimiţând un avertisment Chinei în problema impunerii legii de securitate naţională în Hong Kong.

● RUSIA continuă să atragă atenţia prin unele acte ilegale comise în lume: 1) Germania: Procuratura germană a acuzat oficial statul rus ca fiind responsabil de comandarea unei crime executate pe teritoriul său; 2) Cehia: au fost expulzaţi doi diplomaţi ruşi, iar Moscova a replicat prin expulzarea a doi diplomaţi cehi; 3) Georgia: un cecen a fost arestat de autorităţile georgiene, el fiind acuzat că a fost trimis de liderul cecen, Ramzan Kadîrov pentru a executa un jurnalist care l-a jignit, în direct la un post de televiziune, pe Vladimir Putin; 4) SUA: un american a fost condamnat la ani grei de închisoare, fiind acuzat de spionaj, deşi acesta afirmă că a fost victima unei provocări (în acest caz, nu a mai fost arestată nici o altă persoană, cea care ar fi transmis informaţiile, şi nici nu a apărut documentarea video). A apărut informaţia că Rusia şi SUA ar negocia un schimb, în schimbul acestuia, Moscova cerând… un traficant de armament şi unul de droguri închişi în SUA.