MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (14 – 21.04.2019)

I. RUSIA. Rusia şi NATO au încetat orice fel de cooperare.

II. SUA – RUSIA. Reacţie rusă la dislocarea sistemului THAAD în România.

III. UCRAINA. Evenimente care au premers turului doi al alegerilor prezidenţiale.

IV. TURCIA. Încercări de reducere a tensiunilor cu SUA.

V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 22 – 28.04. 2019.

I. RUSIA. Rusia şi NATO au încetat orice fel de cooperare.

Relaţiile Rusia – NATO au atins un nou nivel de răcire, respectiv cel în care comunicarea dintre cele două parţi nu mai există. Rusia a anunţat acest lucru nu atât pentru că ar fi îngrijorată, escaladarea făcând parte din arsenalul său de măsuri, cât pentru a amplifica divergenţele din interiorul Alianţei. Indiferent de scopul Rusiei, lipsa comunicării reprezintă, cu adevărat, un important factor de risc.   

Adjunctul ministrului de externe rus, Alexander Gruşko, a declarat (15.04) că Rusia a încetat orice fel de cooperare cu NATO: „NATO a abandonat o agendă pozitivă în relaţiile cu Rusia. Aceasta nu mai există”. El a avertizat NATO asupra unui conflict cu Rusia afirmând că toţi oamenii normali speră că asta nu se va întâmpla: „Ar fi o catastrofă umanitară. Sunt sigur că se înţelege acest lucru la Washington şi Bruxelles”.

Declaraţiile lui Gruşko survin la o zi după ce mai mulţi foşti şi actuali oficiali americani şi-au exprimat îngrijorarea faţă de lipsa comunicării între Moscova şi Washington, fapt ce ar putea duce chiar la un război nuclear „din greşeală”. Astfel, James Stavridis, fost comandant suprem NATO, a avertizat că „suntem în pericolul să regresăm într-un nou război rece şi asta nu este în avantajul nimănui. În lipsa unui contact permanent la nivel politic între conducerile militare, creşte continuu riscul unui nou război rece”[1].

Faptul în sine este deosebit de periculos, avertizarea lui James Stavridis având o bază reală, iar declaraţia lui Alexander Gruşko reprezintă modul în care Moscova vrea să prezinte lucrurile. În realitate, NATO a căutat să comunice cu Rusia, dovadă fiind contactele de la Bruxelles privind INF, dar, după ce Rusia nu a dat nici un semnal privind renunţarea la SSC8, degradarea relaţiilor dintre cele două părţi a urmat în mod firesc, calea confruntării fiind deschisă. Acum, ambele părţi pregătesc modul de acţiune post-INF, Rusia căutând să disloce cât mai multe batalioane SSC8, iar aliaţii pregătind răspunsul, care nu va veni uşor, având în vedere disensiunile interne.

Declaraţia lui Alexander Gruşko este parte a unei strategii de divizare a Alianţei, îngrijorarea aliaţilor europeni reticenţi faţă de un răspuns nuclear american fiind amplificată de acest scenariu apocaliptic. Trebuie avut în vedere că Rusia este cea care a distrus echilibrul, singurele rachete cu încărcătură nucleară care au apărut suplimentar în Europa fiind cele ruseşti, SSC8, NATO nedislocând, încă, niciun asemenea sistem de armament şi neavând în vedere să disloce aşa ceva[2].

II. RUSIA – SUA. Reacţie la viitoarea dislocare a sistemului THAAD în România. Rusia a reacţionat la anunţul SUA privind dislocarea temporară a sistemului THAAD, respectiv modernizarea sistemului AEGIS ASHORE din România. Întrebările ruse sunt pur retorice, fiind previzibil faptul că, după încetarea INF, SUA trebuie să ia măsuri pentru contracararea sistemelor de rachete cu rază intermediară de acţiune ruseşti.

Rusia a anunţat că este preocupată de dislocarea sistemului de apărare antirachetă THAAD în România. Astfel, Alexander Grushko a declarat (13.04) că Rusia urmăreşte atent planurile SUA de dislocare temporară a sistemului THAAD în România: „urmărim îndeaproape această dislocare. Există un proverb rusesc că nimic nu este mai permanent decât ceva temporar”.

Conform acestuia, Rusia are două mari întrebări legate de anunţul SUA privind sistemele de apărare antirachetă din România: „Care este motivul acestei dislocări a sistemului THAAD şi în ce constă modernizarea scutului anti-rachetă AEGIS ASHORE din România. Până în prezent, ni s-a spus, la orice nivel politic, că acest sistem antirachetă dislocat în România este destinat numai pentru contracararea ameninţării cu rachete provenind din afara regiunii euro-atlantice şi că acestea nu au caracteristici care să le permită interceptarea rachetelor strategice ruseşti. Apare întrebarea, ce tip de modernizare va avea loc, de fapt, la scutul antirachetă din România, de vreme ce este bine cunoscut că SUA îşi dezvoltă, în prezent, tehnologia de interceptare a rachetelor şi nu se mai face un secret din faptul că sistemul antirachetă al SUA, inclusiv elementele dislocate în Europa şi integrate în sistemul de apărare antirachetă NATO, trebuie să fie capabil să intercepteze rachetele ruseşti? A doua întrebare este cât timp va fi dislocat sistemul THAAD în România şi ce misiuni va îndeplini, de fapt, acesta?”. 

Anterior, Comandamentul European al armatei SUA (EUCOM) anunţase că sistemul THAAD va fi dislocat în România „pentru o perioadă limitată de timp planificată pentru repararea şi modernizarea sistemului AEGIS ASHORE”.   

Să încercăm să răspundem la întrebările lui Grushko, tocmai pentru a arăta aspectul retoric şi ceea ce se sugerează. Chiar dacă temporară, dislocarea THAAD ar putea deveni permanentă atât în situaţia în care ameninţarea iraniană va creşte, cât şi pentru a asigura o capacitate de apărare împotriva rachetelor balistice cu rază intermediară de acţiune ruseşti (mai precis, cele cu rază medie, MRBM[3]) care vor fi dislocate după ce INF va fi devenit istorie. Cu certitudine, THAAD nu poate intercepta rachete intercontinentale, ICBM.  

La fel, SUA nu au făcut un secret privind o schimbare de strategice, anume că interceptorii sistemului AEGIS ASHORE de la Deveselu ar putea fi modernizaţi până la un nivel despre care nu se vorbea anterior, SM 3 Block IIA. Prin creşterea vitezei interceptorului, dar şi a capacităţii senzorilor şi a sistemelor de conducere, probabilitatea de interceptare a IRBM de către AEGIS ASHORE va creşte. Atenţie, este vorba de rachetele cu rază intermediară (IRBM), nu cele intercontinentale (ICBM), strategice (care intră sub incidenţa acordurilor privind armamentul strategic). De fapt, nu există, încă, nici o reorientare a sistemului spre ameninţările balistice din Rusia.  

De menţionat că sistemele THAAD şi AEGIS ASHORE sunt complementare, atât prin caracteristicile ţintelor (viteza, respectiv raza de acţiune a rachetelor balistice), cât şi prin altitudinea la care se face interceptarea, respectiv porţiunea din traiectoria ţintei unde se face interceptare.

În concluzie, tandemul THAAD şi AEGIS ASHORE modernizat va mări capacitatea de interceptare a rachetelor cu rază intermediară, eventual şi a celor ruseşti, un element strict necesar pentru NATO, dar asta numai dacă va fi operaţionalizat în noua configuraţie, după ce INF va fi încetat. Fireşte, SUA vor anunţa acest lucru în momentul în care vor lua această decizie, atât pentru a îşi menţine credibilitatea, cât şi pentru a asigura un nivel minim de încredere cu Rusia, cât a mai rămas după ce Moscova a folosit încrederea acordată doar pentru a acţiona hibrid (de la invadarea Crimeei la încălcarea INF). 

Oricum, atât caracteristicile[4], cât, mai ales, amplasarea geografică, fac ca aceste două sisteme amplasate în România să nu poată intercepta rachetele strategice ruseşti, ICBM, oricât de bun ar fi sistemul de alertare, respectiv sistemele de urmărire (nici nu sunt dislocate în regiune sisteme care ar putea urmări ţintele ruseşti, aşa cum, pentru cele iraniene, există cele americane din Turcia şi Israel). Deci, nici un fel de pericol pentru echilibrul strategic. Cât despre rachetele cu rază intermediară de acţiune, nu este firesc ca SUA să pregătească măsurile de apărare[5] necesare, în contextul în care Rusia nu mai respectă INF şi va disloca, probabil, şi rachete balistice cu rază intermediară de acţiune, nu numai rachete de croazieră, cum a făcut deja?    

Este evident că, în acea situaţie, vom avea o creştere a rolului României în apărarea antibalistică a Europei prin faptul că vom găzdui aceste sisteme şi că vom avea asigurată o apărare antirachetă stratificată (multi-layered). Dacă adăugăm şi sistemul Patriot PAC 3 pe care îl vom achiziţiona (capabil să intercepteze o multitudine de ţinte, de la avioane şi drone la rachete balistice cu rază scurtă, SRBM), s-ar părea că avem o apărare adecvată antiaeriană şi antirachetă. Totuşi, problema noastră nu vine „de sus, ci mai de jos”: nu avem avioane şi nave care să reprezinte un real element de descurajare în faţa ameninţărilor din zona Mării Negre[6].

III. UCRAINA. Evenimente care au premers turul doi al alegerilor prezidenţiale.

Victoria pretendentului Volodimir Zelenski, foarte probabilă, sondajele de opiniei arătându-l mult în faţa actualului preşedinte, Petro Poroşenko. Rezultatul fiind aproape cunoscut, să ne concentrăm asupra evenimentelor care au avut loc în această săptămână, relevante pentru perioada care va urma, având în vedere că, dincolo de manipulări, acum ies la suprafaţă multe din intenţiile viitoare, candidaţii aruncând în luptă toate argumentele pe care le au.  

Dar, mai întâi, ce a făcut Rusia? Înţelept, Rusia nu a escaladat în Donbas, ci a aşteptat rezultatul alegerilor fără să pară că se implică în acestea, rezultatul fiindu-i favorabil: un novice ca Volodimir Zelenski îi aduce o perspectivă favorabilă faţă de varianta Petro Poroşenko, caracterizat de Moscova ca reprezentând „partida războiului”, tocmai pentru că i-a făcut faţă.

Kremlinul a transmis, totuşi, mai multe mesaje. Unul a fost economic. Premierul rus, Dimitri Medvedev, a semnat o hotărâre de guvern care prevede blocarea exporturilor ruse de petrolul şi a produselor din export către Ucraina începând cu 01.06. De asemenea, exportul de cărbune către Ucraina se va face numai pe baza unor aprobări speciale. Astfel, Rusia aplică o presiune economică suplimentară asupra viitorului preşedinte de la Kiev.

Un altul a fost politic. Prin intermediul „cuscrului lui Putin”, oligarhul ucrainean Viktor Medvedchuk, Rusia a transmis un mesaj privind deschiderea pentru negocieri de pace. Ce nu a menţionat Medvedchuk este preţul pe care îl va plăti Ucraina: cedarea suveranităţii, acceptând controlarea politicii sale interne şi externe de către Moscova, implicând renunţarea la orientarea pro-occidentală. Dacă va avea succes, Kremlinul „va acorda asistenţă” în lichidarea fragilei democraţii care există, cât de cât, în Ucraina. Deja, Rusia ia măsuri pentru consolidarea instrumentului său principal în subminarea Ucrainei, separatiştii din Donbas, accelerând acordarea paşapoartelor ruseşti.  

Ce a făcut Poroşenko, în căutarea recuperării decalajului mare faţă de Zelenski? A escaladat şi a avertizat. Capturarea unui grup de sabotaj al GRU a fost prezentată ca un mare succes în lupta împotriva subversiunii ruse. Dar de ce chiar în această săptămână? Coincidenţa nu face decât să scadă credibilitatea Kievului, existând riscul ca să nu fie crezut, chiar dacă are dreptate. Influenţat, probabil, de decizia americană privind Gărzile Republicane iraniene, Oleksandr Turcinov a mers până acolo încât a propus ca FSB şi GRU să fie declarate organizaţii teroriste. Nu că nu ar exista unele argumente, dar unde ajungem dacă instituţiile unui adversar sunt declarate ca fiind organizaţii teroriste? Se mai aplică legile războiului? Rusia i-a transformat pe marinarii ucraineni luaţi prizonieri „doar” în infractori de drept comun, nu în terorişti. Şi nu este exclus ca Rusia să folosească eliberarea acestora ca „mutarea de deschidere” în negocierile cu Zelenski.

Partea de avertizare are o bază reală. Poroşenko a capitalizat pe decizia unui tribunal care a decis (abia acum!) că naţionalizarea băncii PrivatBank a fost ilegală.  La PrivatBank a fost acţionar principal Igor Kolomoiski. Folosindu-se de PrivatBank, acesta ar fi furat miliarde de dolari. Deşi şi-a exprimat satisfacţia şi a afirmat că se va întoarce în Ucraina, fireşte, după alegeri, (din Israel, unde s-a refugiat), Igor Kolomoiski, oligarhul de care este legat Zelenski, rămâne prudent, dar asta pentru că … FBI a deschis o anchetă care îl priveşte. Poroşenko a avertizat că, dacă PrivatBank va fi retrocedată, Ucraina ar putea fi pusă, financiar, într-o situaţie dificilă, fiind ameninţată cu falimentul. Aceasta e o exagerare (Ucraina va fi ameninţată de faliment, dar din multiple cauze, de care nici Poroşenko nu e străin), dar conţine un adevăr: PrivatBank preluată, din nou, de Igor Kolomoiski reprezintă un real pericol pentru stabilitatea financiară a Ucrainei.

Ce a făcut Volodimir Zelenski? A promis pace, prosperitate, schimbări, nume noi pentru poziţiile de decizie din stat, în concluzie o nouă Ucraină care face pace cu Rusia şi devine o democraţie pro-occidentală prosperă. El a atacat actuala stare de lucruri, aceasta fiind reţeta succesului. Dar nu există nici cea mai mică garanţie că el are soluţii şi capacitatea de a le implementa.

Întâlnirea dintre cei doi (19.04) a fost mai degrabă un spectacol decât o dezbatere, fiind schimbate acuzaţii şi jigniri, nu idei. Poroşenko nu a reuşit să demonstreze că Zelenski este un diletant, în timp ce acesta a reuşit să repete acuzaţiile cunoscute la adresa lui Poroşenko, oligarhul corupt. Astfel, Poroşenko a pierdut ultima şansă de a îl discredita pe Zelenski.

Foarte probabil, Ucraina va alege necunoscutul în faţa stagnării. Întrebarea dacă Ucraina va rezista ca stat suveran în faţa Rusiei devine şi mai actuală, iar răspunsul ne vizează direct. 

IV. TURCIA. Încercări de reducere a tensiunilor cu SUA.

În faţa perspectivei ca Turcia să fie exclusă din programul de achiziţionare a avionului F 35, dar şi cea a impunerii unor sancţiuni americane contra ei în urma achiziţionării sistemului de apărare antiaeriană rus S 400, preşedintele Recep Erdogan a încercat să obţină sprijinul preşedintelui american, Donald Trump, acesta având posibilitatea de a bloca prin veto demersurile Congresului SUA.

Ginerele preşedintelui Recep Erdogan şi ministru de finanţe al Turciei, Berat Albayrak, a fost primit de către preşedintele Donald Trump (15.04). Potrivit lui Berat Albayrak, cu ocazia întâlnirii, au fost discutaţi paşii spre creşterea cooperării dintre cele două state. El a transmis preşedintelui american un mesaj din partea preşedintelui Erdogan, răspunsul primit fiind încurajator:

Conform acestuia, preşedintele american ar fi arătat înţelegere pentru necesitatea Turciei de a achiziţiona sistemul S 400. Berat Albayrak a mai avut întâlniri cu ginerele preşedintelui american şi consilier al acestuia, Jared Kushner, şi cu secretarul Trezoreriei, Steve Mnuchin. Oficiali turci de rang înalt şi-au exprimat convingerea că această vizită a oferit Washingtonului ocazia să aibă o mai bună înţelegere a punctului de vedere al Ankarei[7]. 

Speranţele turce de a evita sancţiunile americane se leagă de preşedintele Trump, dar acesta are prea puţine argumente pentru a contracara măsurile pe care le va lua legislativul american, mai ales că Turcia are prea puţini prieteni la nivel înalt la Washington. Conducerea turcă consideră că rezolvarea disputei nu numai că ar rezolva problema politică şi militară dintre cele două state, dar ar avea un efect pozitiv asupra economiei turce, confruntate cu probleme deosebite, rezultat al politicii interne şi externe a preşedintelui Erdogan.

De fapt, preşedintele Trump nu poate decât, cel mult, temporiza. Este puţin probabil că acesta va apela la dreptul său de veto, dar, chiar în situaţia în care ar interveni, efectul ar fi temporar, în sensul în care nu s-ar reveni la o situaţie de cooperare între cele două ţări.

Ceea ce nu poate vedea preşedintele turc este faptul că principial, SUA nu mai pot tolera regimul pe care l-a instituit, iar asta nu pentru că SUA nu ar fi tolerante, mai ales sub Administraţia Trump, ci pentru că această realitate politică generează continuu probleme politice, economice şi militare. Problema S 400, respectiv F 35, nu este decât una din multele care au fost şi vor mai fi. Din contră, SUA nu doresc să piardă un aliat de importanţa Turciei, dar chiar politica preşedintelui Erdogan este cu totul alta decât a unui membru NATO. Afirmaţiile că Turcia este un aliat fidel trec peste faptul că NATO este o alianţă de democraţii unite în jurul unor valori. Aspectele geopolitice au o pondere importantă, dar nu pot compensa lipsa liantului de bază care asigură unitatea Alianţei.

De remarcat, aspectul personal al întâlnirii la nivel înalt. Avem un ginere, văzut, deja, ca moştenitorul preşedintelui turc, care transmite mesaje direct preşedintelui american, în prezenţa unui alt ginere. În general, există tendinţa antidemocraţilor să considere că, prin relaţiile personale, mai ales acum, pot rezolva probleme structurale, care ţin de baza politică şi economică. Este, de fapt, o autopăcăleală. Chiar şi sub Administraţia Trump, SUA se bazează pe principii durabile şi nu pe improvizaţii de moment, atât de preferate de autocraţi.

Deşi va exista un efect de aplanare a tensiunii, această vizită nu va schimba cursul evoluţiei din relaţiile Turciei cu SUA şi cu Vestul, în general. Aceasta s-ar întâmpla doar dacă preşedintele Erdogan şi-ar reconsidera politica sa, ceea ce nu este cazul, modul în care acesta a reacţionat la pierderea oraşului Istanbul de către partidul său, AKP, fiind relevant.  

V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 22 – 28.04. 2019.

REPUBLICA MOLDOVA. După ce Moscova se pare că nu a dat acordul pentru o alianţă între socialişti şi democraţii lui Plahotniuc, avem acum o ofertă a socialiştilor către alianţa ACUM. Aceasta a reacţionat politicos, formând un grup de negociere. Dar cum s-ar putea ajunge la o înţelegere? Socialiştii pleacă de la o platformă pro-rusă, în care se ascund germenii unui regim anti-democratic (prin preluarea conducerii Parlamentului, consolidarea poziţiei preşedintelui, preluarea MAp şi MAE), în timp ce ACUM pleacă de la o platformă democratică, care îşi propune recuperarea statului din mâna celelaltei forţe anti-democratice, dar măcar suverană, Vlad Plahotniuc şi Partidul Democrat. Este greu de crezut că politicienii ACUM, dintre care unii cu experienţă (Oazu Nantoi, Igor Muntean), nu vor vedea capcana în care duc RM şi se duc pe ei înşişi. Aşa că rezultatul pare previzibil, un eşec. Doar dacă asupra ACUM nu există vreo presiune europeană, cu idei din vreo cancelarie occidentală, care să propună o asemenea soluţie pentru a contracara manevrele lui Plahotniuc, dar şi pentru a calma Moscova. Dar asta înseamnă să te joci cu focul pe seama RM. Există un indiciu, întâlnirea unei interesante troici de ambasadori cu liderii ACUM. Probabil, chiar după ce au fost chemaţi „în masă” la Moscova, socialiştii caută un modus vivendi cu o forţă politică asemănătoare lor, cea condusă de Plahotniuc, dar aceasta nu este acceptată de Kremlin. Şi de aici încep problemele, respectiv posibilitatea alegerilor anticipate. Iar dacă Vlad Plahotniuc tace, probabil că îşi caută „faliţii”, respectiv deputaţii pe care îi poate controla. Oricum, la Chişinău apare, temporar, pericolul ca să treacă din „lacul unui oligarh” în „puţul dictaturii cu sprijin geopolitic”.

UCRAINA.  Chiar dacă exit-polurile îl dau câştigător pe Zelenski, nimic nu este încheiat până când rezultatul votului este validat. Din acel moment va începe o adevărată aventură a necunoscutului, să sperăm că nu haos, acesta fiind principalul pericol. Rusia va calcula momentul în care să exercite presiunea maximă pentru a obţine cedările politice de care are nevoie, pentru moment implementarea favorabilă a Acordurilor de la Minsk (recunoaşterea separatiştilor de către Kiev şi acordarea acestora puterii de a influenţa politica Kievului, dar fără ca Rusia să cedeze ceva, militar sau politic, din ceea ce a realizat în regiunea separatistă). Zelenski va trebui să răspundă, înainte de toate, aşteptărilor legate de politica internă, setei de dreptate şi problemelor economice stringente. Nu poate face mare lucru, decât dacă „taie în carne vie” cu reforme dure, pe care populaţia nu le-ar putea suporta. Aşa că nu vom avea decât jumătăţi de măsură. Dar unde vor duce acestea? Şi nu este exclus ca Rusia să îl testeze şi militar!

SERBIA – KOSOVO. Ideea conferinţei organizate de Germania şi Franţa pentru a relansa convorbirile, respectiv pentru a găsi o soluţie la problema kosovară tulbură apele. Se spune că soluţia ar consta în „dubla suveranitate” asupra zonei de la nord de Ibar, în schimbul recunoaşterii Kosovo de către Belgrad. Greu de crezut că Serbia va accepta aşa ceva. De fapt, Belgradul ridică precondiţia renunţării de către Pristina la taxele introduse, pentru a relua negocierile. Iar în faţa presiunilor, apelează la Rusia. Din start, soluţia nu arată a fi una principială, ci fabricată, părând să fie în favoarea Pristinei. Şi unde a dispărut marea mediere a UE şi „progresele înregistrate”?  

CEHIA. Poliţia a încheiat ancheta în cazul Andrej Babis, premierul fiind acuzat de fraudarea de fonduri europene prin firmele sale în care a implicat şi membri ai familiei (fiul său dispăruse, pentru o vreme, în Crimeea!). Urmează testul pentru justiţia cehă, respectiv capacitatea acesteia de a arăta că statul a trecut hopul tranziţei, toţi, inclusiv cleptocraţia post-comunistă, fiind egali în faţa legii. Impactul politic va fi mare, cu efecte imediate.

BULGARIA. Semnale negative privind justiţia au atins un nou nivel în momentul în care preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie din Bulgaria, Lozan Panov, a intrat în război deschis cu procurorul general al Bulgariei, Sotir Ţaţarov. Panov a acuzat procuratura că este o redută a intereselor oligarhilor. Acest conflict vine după ce au apărut noi cazuri de fraudare flagrantă a fondurilor europene (de această dată, doar un secretar de stat), iar partidul de guvernământ, GERB, a fost zguduit de cazuri evidente de corupţie (achiziţionarea de locuinţe la preţuri mult sub preţul pieţei). De remarcat, în ultimul caz, investigaţia a fost făcută … de presă. Era de aşteptat, de vreme ce în Bulgaria reforma justiţiei este sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire. Iar asta contribuie la rămânerea în urmă a acestui stat la nivel economic şi politic. E trist de constatat, dar avem, deja, un tandem care nu se diferenţiază prea mult la capitolul performanţe, Bulgaria – România, distanţat de Grupul de la Vişegrad. Bulgaria are un avantaj, datorii externe reduse, dar să aşteptăm să vină socialiştii şi vom vedea ce se va întâmpla şi cu acest avantaj.