MAS SpecialRaport săptămânal: Evenimente politico-militare relevante

Raport săptămânal NATO - UE LEVANT Balkanii de Vest Regiunea Mării Negre

MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (14 -20.09.2020)

Sandu Valentin Mateiu

I. RUSIA/NATO. Zboruri ale aviaţiei strategice în zona Mării Negre. II. GERMANIA/RUSIA. Cazul Navalnîi. III. BELARUS/RUSIA. Întâlnirea dintre Lukaşenko şi Putin. IV. UE/CHINA. Summit-ul (video) al liderilor europeni şi chinezi. V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 21-27.09.2020.

Sursă foto: Mediafax

I. RUSIA/NATO. Zboruri ale aviaţiei strategice în zona Mării Negre.

Atât aviaţia strategică a SUA, cât şi cea a Rusiei au efectuat zboruri în zona de frontieră dintre Rusia şi NATO, de la Marea Barenţ (unde navele NATO au intrat, din nou, de această dată, neanunţate) şi Marea Ohoţk, la Marea Norvegiei, Marea Nordului, Marea Baltică şi Marea Neagră. SUA au o nouă abordare, una ofensivă, implicând zboruri ale bombardierelor strategice în zonele din proximitatea Rusiei, pentru noi fiind importante cele din Marea Neagră. Deranjată că nu mai este singura care efectuează zboruri ale aviaţiei strategice în proximitatea frontierelor adversarului, Moscova a răspuns prin interceptarea bombardierelor americane de către avioanele sale de vânătoare şi prin zboruri ale bombardierelor sale strategice. În regiunea Mării Negre, bombardierele americane au avut escortă românească, respectiv ucraineană deasupra teritoriilor naţionale. Probabil, Moscova a fost deranjată, mai ales, de zborurile din Ucraina, în proximitatea Mării Azov. Rusia a trimis bombardierele strategice Tu-22M3 şi avioanele de recunoaştere maritimă şi luptă antisubmarină Tu-142 (o variantă a bombardierului strategic Tu-95) în contextul în care distrugătorul american USS Roosvelt şi alte nave NATO, inclusiv de cercetare radioelectronică, au intrat în Marea Neagră. Continuând modul de operare cunoscut, Flota Mării Negre a Rusiei a trimis navele sale pentru a însoţi pe USS Roosvelt.  Dincolo de demonstraţiile de forţă reciproce, menite să descurajeze adversarul, o confruntare radioelectronică (avioanele de cercetare NATO fiind o prezenţă de rutină) şi una de intelligence (identificarea tacticilor, tehnicilor şi procedurilor adversarilor) are loc în zona Mării Negre. Situaţia se complică, SUA iniţiind un mod ofensiv de acţiune, „în oglindă” cu cel al Rusiei. Aliaţii americani îşi fac datoria, contribuind la descurajare, iar faptul că a existat o escortă românească de patru avioane F-16 reprezintă un pas înainte. Pe de altă parte, situaţia se va complica, declaraţiile părţii ruse indicând un viitor comportament mai agresiv al acesteia.   

Intensificarea zborurilor aviaţiei strategice americane şi ruse în teatrul european a apărut pe fondul dislocării bombardierelor strategice americane în Europa. Acest fapt a declanşat un răspuns rus amplificat. Militar, SUA au trecut la această abordate, prezenţa bombardierelor sale strategice în teatrul european, şi pe fondul încetării tratatului INF, Rusia având avantajul dislocării rachetelor de croazieră bazate la sol SSC-8. NATO a intensificat prezenţa navelor în Marea Baltică, Marea Neagră şi a „recidivat” în Marea Barenţ, contestând superioritatea navală rusă. Astfel, raportul de forţe s-a schimbat, atât naval, cât şi aerian. Politic, lucrurile s-au complicat pe fondul răcelii dintre Rusia şi Vest, mai ales a crizei beloruse, în care dictatorul Lukaşenko, încurajat de Moscova, se joacă cu focul, inventând iminente agresiuni occidentale, în timp ce chiar el este cel care trimite forţele armate să facă demonstraţii de forţă în proximitatea frontierelor cu NATO (şi va continua aceste activităţi, complicând situaţia prin participarea trupelor ruse). În Marea Neagră,  este  „rana deschisă” din Ucraina, conflictul din Donbass. Vom prezenta numai evenimentele din Marea Neagră, chiar dacă acestea sunt legate de cele din alte zone ale Europei, respectiv din alte teatre (Pacific, Arctic).

Evenimentele din această săptămână au început cu zborul bombardierelor americane B-52H (aparţinând Aripii 5 Aviaţie, dislocate temporar la baza aeriană Fairford din Marea Britanie) în regiunea Mării Negre. Trei bombardiere B-52H, indicativ KAGO11, KAGO12, KAGO13, au efectuat (14.09) o misiune în regiunea Mării Negre, zburând deasupra teritoriului românesc, unde au avut escortă patru avioane F-16 româneşti, şi a celui ucrainean, unde au fost escortate de avioanele Su-27 ucrainene. Bombardierele americane au fost interceptate deasupra Mării Negre, departe de spaţiul aerian al Crimeei, de către patru avioane de vânătoare ruseşti, Su-27/Su-30. În imaginile difuzate de partea rusă, care arată momentul interceptării, bombardierele americane apar fără escortă. În regiune au fost prezente, ca de obicei, avioane de cercetare radioelectronică NATO, un indiciu că se urmăreşte modul în care reacţionează partea rusă. Aviaţia strategică rusă a fost prezentă în regiune cu cunoscutele bombardiere strategice Tu-22M3, dar şi cu avioanele de cercetare maritimă şi luptă antisubmarină Tu-142. Conform comunicatului rus, două bombardiere strategice Tu-22M3 au zburat deasupra Mării Negre (16.09), în anumite etape ale zborului acestea fiind escortate de avioane de vânătoare Su-27. În comunicat se menţionează că bombardierele ruse au fost însoţite, pe anumite etape, de avioanele de vânătoare ale unor state, fără să se menţioneze care au fost acestea. După unele informaţii neconfirmate, cele două bombardiere Tu-22M3  au  decolat de la baza Şaikovka, alături de alte două bombardiere Tu-22M3 (indicative 22358, 22359, 22571, 99191), la misiune participând şi un avion de supraveghere aeriană şi control A-50, decolat de la Krîmsk. Un avion de cercetare maritimă şi luptă antisubmarină, Tu-142, indicativ 42203, a zburat în regiunea Mării Negre (16.09), escortat, pe anumite etape, de avioane de vânătoare Su-30SM. Conform unor informaţii neconfirmate, două asemenea avioane, Tu-142, zburaseră în regiunea Mării Negre şi pe 15.09. În lipsa unor informaţii confirmate, nu putem să reconstituim traiectoria de zbor a avioanelor ruse şi să emitem ipoteze asupra misiunii acestora. Putem doar emite ipoteza că, pe lângă exersarea misiunii de bază a bombardierelor strategice, aceea de lansare a rachetelor de croazieră ALCM asupra unor obiective ale adversarului, acestea au exersat şi misiunea de lovire a navelor adversarului, având în vedere că Tu-22M3 este înzestrat cu rachete anti-navă Kh22/Kh32, iar Tu-142 are capacitatea de detectare a ţintelor navale (putând asigura elementele de targeting avioanelor Tu-22M3). Facem această ipoteză având în vedere prezenţa în Marea Neagră a distrugătorului american USS Roosevelt, intrat pe 15.09, precum şi a altor nave NATO, britanice şi franceze.  

Prezenţa bombardierelor strategice americane, precum şi cea a avioanelor de cercetare NATO în regiunea Mării Negre, respectiv în spaţiul aerian ucrainean a schimbat scenariul obişnuit, cel în care numai Rusia efectua zboruri ale aviaţiei  strategice în această regiune. Foarte probabil, Rusia va reacţiona mai agresiv, mesajul transmis de SMG rus fiind explicit: „SUA şi aliaţii săi NATO nu sprijină propunerile de prevenire a incidentelor militare. În eventualitatea unei escaladări a situaţiei în regiunea Mării Negre, întreaga responsabilitate revine SUA şi aliaţilor săi NATO”. Acest mesaj sugerează că am putea asista la zboruri mai agresive şi la interceptări mai periculoase (aşa cum a fost, recent, interceptarea de către un avion Su-27 rus a unui bombardier B-52). Lucrurile se complică în Marea Neagră, la prezenţa NATO pronunţată, Rusia urmând să-şi amplifice acţiunile, neputând accepta situaţia în care supremaţia sa aero-navală este contestată. Am vrut prezenţa aliaţilor, o avem, dar, acum, trebuie să fim la înălţimea acestei situaţii, având în vedere că, în cazul unei escaladări, cel puţin, în faza iniţială, trebuie să îi facem faţă singuri.

 

II. GERMANIA/RUSIA. Cazul Navalnîi.

Alexei Navalnîi şi-a revenit, dar consecinţele otrăvirii acestuia cu Novichok continuă, Germania continuând să pregătească un răspuns politic. Berlinul a europenizat problema, laboratoare franceze şi suedeze confirmând prezenţa agentului Novichok. Astfel, europenii au dovezi independente pentru a se alătura poziţie Berlinului. Franţa s-a raliat poziţiei germane, preşedintele Emmanuel Macron transmiţând lui Vladimir Putin că sunt necesare explicaţii. Kremlinul şi-a menţinut poziţia, contestând rezultatele analizelor făcute de europeni şi indignându-se în faţa tratamentului la care este supus. Urmează sancţiuni, dar, probabil, acestea nu vor fi îndreptate şi împotriva Nord Stream 2. Însă, ceea ce este mai grav s-a întâmplat: neîncrederea liderilor germani şi francezi faţă de regimul Putin va caracteriza relaţiile acestor state cu Rusia, iar acestea sunt nu numai cele mai importante din Europa, dar şi cele care au încercat să construiască o relaţie de colaborare cu Kremlinul.    

Guvernul german a anunţat că două laboratoare europene, unul francez şi unul suedez, au confirmat prezenţa Novichok, fapt care „europenizează” acuzaţiile, întărind poziţia Berlinului. Politic, reacţia fermă a Franţei, ultimul posibil mediator, defineşte poziţia europenilor. Într-o convorbire telefonică, Emmanuel Macron i-a cerut lui Vladimir Putin (14.09) să clarifice complet, fără întârziere, „tentativa de asasinat” asupra lui Navalnîi („este necesară o clarificare din partea Rusiei, în cadrul unei anchete credibile şi transparente”), transmiţându-i că Franţa, pe baza propriilor analize, este de acord cu concluzia germană. Vladimir Putin a replicat, considerând ca fiind „neavenite” acuzaţiile „fără bază” la adresa părţii ruse. El a cerut Berlinului să transmită eşantioanele biologice care stau la baza acuzaţiilor.

Parlamentul European a adoptat (17.09) o rezoluţie în care solicită o investigaţie completă în cazul Navalnîi, cerând luarea de măsuri dure împotriva Rusiei. Astfel, Parlamentul European a fixat linia politică morală, arătând ceea ce europenii ar dori, nu şi ceea ce se va întâmpla, pentru că UE este obligată să continue, în relaţiile cu Rusia, o Realpolitik, indiferent de ceea ce face Kremlinul. În pofida probelor[1], poziţia Rusiei a rămas neschimbată. Abordarea rusă a fost exprimată (14.09) de către Serghei Lavrov care a acuzat atitudinea arogantă a Vestului în cazul Navalnîi: „Partenerii vestici ne privesc cu aroganţă: avem dreptul să contestăm dreptul lor de a pune sub semnul întrebării profesionalismul doctorilor şi investigatorilor ruşi”. În opinia acestuia, „în afacerea Navalnîi, aceştia au trecut orice limită a bunului simţ. De fapt, ei ne cer să ne recunoaştem vinovăţia”. El a afirmat că „dacă nu ar fi fost cazul Navalnîi, naţiunile occidentale ar fi inventat un alt pretext pentru a impune şi mai multe sancţiuni Rusiei”. Cam aici se află relaţiile Rusiei cu europenii, demn de remarcat fiind faptul că nu prea sunt multe de negociat şi că, în perspectiva sancţiunilor, apare ameninţarea voalată a Moscovei, Lavrov declarând că: „atitudinea arogantă a acestora ne reaminteşte de trecut. Europa obişnuia să fie arogantă şi să se simtă infailibilă şi înainte, fapt care a avut consecinţe tragice”.

 

III. BELARUS/RUSIA. Întâlnirea dintre Lukaşenko şi Putin.

Pentru criza din Belarus, întâlnirea de la Soci (14.09) dintre Aleksandr Lukaşenko şi Vladimir Putin reprezintă evenimentul crucial, deciziile luate la aceasta urmând să caracterizeze, în mod esenţial, evoluţia acesteia. Fiind învăluită în secret (patru ore de discuţii, în mare parte, tête-à-tête), putem doar reconstitui, în parte, deciziile luate la această întâlnire, analizând măsurilor anunţate, declaraţiile făcute şi acţiunile care i-au succedat, mai ales cele cu implicare rusă. Reprimarea continuă, majoritatea liderilor opoziţiei fiind arestaţi sau în exil, dar rezistenţa este, încă, puternică. Liderii din exil ai opoziţiei au încercat obţinerea unei reacţii internaţionale de solidaritate, dar răspunsul primit este simbolic, practic inacţiune, chiar dacă aceasta este acoperită de declaraţii de susţinere. Europenii pregătesc sancţiuni împotriva regimului şi avertizează Moscova, singura măsură cu impact politic mare pe care, probabil, o vor lua, după ce aceasta apare într-o rezoluţie a Parlamentul European, fiind nerecunoaşterea lui Lukaşenko ca preşedinte al Belarusului începând cu 05.11 (data la care se încheie mandatul actual al acestuia). Soarta statului Belarus pare să fi fost decisă de Rusia, care urmează să îl integreze în Uniunea Statală (şi nu numai, averea naţională belorusă fiind în atenţia Kremlinului şi a oligarhilor ruşi), şi dictatorul Lukaşenko, care, pentru a se salva, predă ţara. Două elemente ar putea, însă, încurca planurile: rezistenţa beloruşilor şi reacţiile Vestului la acţiunile Rusiei în Belarus.        

Principala măsură anunţată după întâlnirea de la Soci a fost ajutorul economic pe care Rusia îl va acorda Belarusului, de fapt, lui Lukaşenko, în valoare de 1,5 miliarde de dolari. Aceştia vor fi folosiţi atât la refinanţarea unor datorii, cât şi pentru cheltuielile curente. Astfel, Lukaşenko are posibilitatea să supravieţuiască, evitând colapsul economic al ţării şi câştigând războiul de uzură cu propriul său popor. Politic, Putin i-a acordat dictatorului întreg sprijinul politic: 1) a reiterat recunoaşterea lui Lukaşenko ca preşedinte; 2) a reiterat faptul că soluţia trebuie să fie a beloruşilor, menţionând reforma constituţională propusă de Lukaşenko. Coroborat cu declaraţiile altor oficiali ruşi şi narativul rus conform căruia SUA şi vecinii occidentali sunt vinovaţi de situaţia actuală, pregătind o „revoluţie colorată” (Narîşkin: „după informaţiile SVR, SUA joacă un rol cheie în Belarus”), aceasta înseamnă de fapt, că soluţia trebuie să fie a lui Lukaşenko, asistat de Rusia, în izolarea faţă de Vest: reprimarea opoziţie, desemnată ca fiind un instrument al Vestului, stabilizarea situaţiei prin deschiderea unui pseudo-dialog cu muncitorii (aceştia urmează să fie reduşi la tăcere printr-o combinaţie de avantaje materiale şi intimidare) şi iniţierea unei pseudo-reforme care, prin schimbarea constituţiei, să asigure continuitatea dictaturi (cât este nevoie, şi a dictatorului, scopul final fiind legitimarea, în continuarea actualului regim, a unei conduceri fidele Moscovei şi acceptată de beloruşi); 3) a stabilit calea de integrarea a Belarusului în Rusia: realizarea Uniunii Rusia-Belarus, cadrul legal pe care Rusia îl are la, deja, la dispoziţie (alături de UEE şi CSI), în condiţiile în care, foarte probabil, Lukaşenko „s-a predat”, acceptând această integrare. Indicii ai acestei predări sunt mulţi, de la declaraţiile sale de loialitate faţă de Moscova şi mărturisirea faptului că „a învăţat lecţia”, până la poziţia slugarnică adoptată în faţa lui Putin. Acţiunile ulterioare, începerea exerciţiului militar „Frăţia Slavă”, vizita ministrului apărării rus, Serghei Şoigu, în Belarus, precum şi declaraţiile dictatorului privind consolidarea OTSC, indică o altă înţelegere la care s-a ajuns: printr-o continuitate a exerciţiilor ruso-beloruse, va exista, practic, o prezenţă militară rusă permanentă, care creează, alături de propriile forţe armate, o „sabie a lui Damocles” deasupra capului beloruşilor care se opun regimului. În crearea narativului necesar acesteia, discursul dictatorului a atins cote periculoase, acesta vorbind cu uşurinţă despre pericolul unui război. Probabil, s-a ajuns şi la un plan comun de înăbuşire a rezistenţei opoziţiei, narativul rus privind implicarea Vestului în actualele demonstraţii fiind un indiciu în acest sens. Lukaşenko a anunţat închiderea graniţelor, dar, pentru moment, nu a trecut la fapte, nefiind pregătit să facă faţă consecinţelor.

Opoziţia a reuşit să continue organizarea mişcărilor de protest. Discursul Sviatlanei Ţikanouşkaia în faţa Comitetului pentru Drepturilor Omului ONU, apelul acesteia pentru constituirea unei comisii internaţionale care să investigheze represiunea din Belarus, precum şi rezoluţia adoptată la ONU sunt victorii simbolice, dar doar atât. Şi la capitolul diplomatic, ajutorul Rusiei acordat dictatorului este semnificativ: MAE rus a anunţat că priveşte invitarea la Bruxelles a Sviatlanei Ţikanouşkaia ca pe o interferenţă în afacerile interne ale Belarusului şi o violare a Cartei ONU. Demonstraţiile, chiar dacă au amploare mai redusă, arată că Lukaşenko nu este stăpân pe situaţie, chiar dacă el minimizează amploarea acestora („nu s-au trecut liniile roşii”), pentru a mai avea o minimă marjă de manevră în faţa Kremlinului. Europenii vor introduce câteva sancţiuni, Parlamentului European fixând, deja, poziţia europeană (ce s-ar vrea în baza principiilor, nu ce se va implementa, în contextul situaţiei reale, dar şi a diviziunilor interne).   

 

IV. UE/CHINA. Summit-ul (video) liderilor europeni cu cei chinezi.

Prevăzut în locul marelui summit UE-China, (video) summit-ul a fost un moment al adevărului. Liderii europeni nu au mai acceptat strategia chineză de amânare a îndeplinirii angajamentelor, respectiv de neasumare a unui acord care să prevadă reguli economice concurenţiale corecte. Relaţiile UE-China intră în etapa realismului, europenii refuzând să mai fie duşi cu zăhărelul promisiunilor neonorate, iar China adoptând, şi în relaţiile cu europenii, o poziţie de mare putere economică, care vrea să-şi impună abordarea sa, respectiv politică, respingând acuzaţiile europenilor privind nerespectarea drepturilor omului.

În rezumat, liderii europeni, Ursula von der Leyen (VDL), Charles Michel şi Angela Merkel (Germania deţinând preşedinţia) au transmis mesajul că europenii nu se vor mai lăsa manipulaţi cu promisiuni de către conducerea chineză, transmiţându-i preşedintelui Xi Jinping că UE nu va mai accepta comportamentul economic al Chinei, cerând un tratament reciproc egal în domeniul economiei şi comerţului. VDL a declarat că „suntem foarte serioşi în problema accesului la piaţa chineză şi ridicarea taxelor vamale”. Liderii europeni au cerut preşedintelui Xi Jinping deschiderea pieţii chineze, ridicând barierele vamale. Practic, China nu a îndeplinit promisiunile de a începe un comerţ bilateral corect şi liberalizat, UE acuzând China că încalcă regulile comerţului internaţional, inclusiv prin furtul proprietăţii intelectuale. Cei trei lideri europeni au insistat să afle de la liderii chinezi dacă aceştia doresc, cu adevărat, ajungerea la un acord privind investiţiile, Merkel declarând: „am presat în vederea progresului spre un acord privind investiţiile. În ansamblu, cooperarea cu China trebuie să se bazeze pe anumite principii ca reciprocitatea şi competiţia corectă. Avem sisteme politice diferite, dar, de vreme ce acceptăm multilateralismul, competiţia trebuie să se bazeze pe reguli[2]”. Preşedintele Charles Michel a transmis mesajul că “Europa trebuie să fie un jucător, nu un teren de joc”, o referire atât la jocul global China-SUA, dar şi la jocurile de influenţă politică şi economică ale Chinei în Europa. Liderii UE nu a ezitat să ridice probleme politice, precum represiunea din Hong Kong şi persecutarea minorităţilor, respinse de conducerea chineză ca fiind o implicare în treburile sale interne: „poporul chinez nu acceptă un instructor în drepturile omului şi se opune dublului standard”. S-a atins şi problema angajamentelor în combaterea încălzirii globale, China rămânând cea mai mare sursă de poluare la nivel mondial. După momentul adevărului, să vedem dacă se ajunge la acorduri adevărate, şansele fiind relativ reduse.

 

V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 21-27.09.2020.

● UE. Din discursul asupra „Stării Uniunii” al Ursulei von der Leyen, să reţinem problema migraţiei, respectiv rediscutarea Acordului de la Dublin, care va provoca ample reacţii în rândul statelor europene. Propunerile Comisiei vor fi serios dezbătute, dacă nu chiar contestate, de către conducerile statelor europene.

● GRECIA/TURCIA. În aşteptarea sancţiunilor UE, contacte greco-turce la NATO. Discuţiile de la NATO au continuat, pe fondul acuzelor reciproce. Ameninţările şi jignirile, dar şi apelurile la dialog curg. Pe mare, în pofida continuării exerciţiilor, tensiunile par să se fi redus, chiar dacă Turcia, a transmis (pe NAVTEX!) acuza că Grecia ar militariza insula Chios. Ankara a transmis mesajul că a retras nava de prospecţiuni din apele în dispută cu Grecia pentru a da o şansă negocierilor cu Atena. Însă, Ankara a anunţat (prin mesaj NAVTEX) că o va menţine pe cea din apele cipriote. Ciprul a ameninţat europenii cu blocarea sancţiunilor împotriva regimului Lukaşenko, dacă nu se iau sancţiuni şi împotriva Ankarei. 

● R.MOLDOVA. Igor Dodon şi-a depus candidatura ca independent. Marea înfruntare electorală începe, Maia Sandu având şanse să îl învingă pe Dodon. Însă, acesta va căuta să folosească electoratul din Transnistria, Maia Sandu avertizându-l cu reacţii sociale de răspuns. Trebuie avut în vedere şi faptul că Dodon vrea modificarea constituţiei pentru a obţine, ca preşedinte, puteri lărgite. Aşa au început toate regimurile dictatoriale din spaţiul post-sovietic, cu un preşedinte care s-a făcut dictator. Vom avea trei luni de campanie electorală, cu abuzuri din partea puterii.


[1] Apropiaţi de-ai lui Navalnîi au anunţat că experţii germani au găsit urme de Novichok pe sticlele luate din camera de hotel în care a stat Navalnîi. Kremlinul a replicat că sticlele ar fi putut servi ca dovezi în situaţia în care acestea nu ar fi fost scoase din Rusia.

[2] Europa stă, încă, bine. Ea are cu China un acord privind hrana şi băuturile. Chiar dacă acesta este un pas mic, el este ceva greu de realizat de către alte state.