MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (13 – 19.07.2020)

I. POLONIA. Andrzej Duda a câştigat, la limită, un nou mandat.

În cadrul turului doi al alegerilor prezidenţiale (13.07), Andrzej Duda a câştigat al doilea mandat prezidenţial. Rezultatul a fost foarte strâns, Duda obţinând doar 51.03% din voturi. Duda a candidat pe o platformă conservatoare, cu puternice accente sociale, caracteristică PiS, partidul din care vine, cu care a coabitat şi va coabita foarte bine. Contracandidatul său, liberalul Rafal Trzaskowski, primarul Varşoviei, a obţinut un nesperat 48.97%. Alegerile au arătat o Polonie la limită, între conservatorismul prezent şi liberalismul generaţiilor tinere. Pentru moment, situaţia nu se schimbă în Polonia, dar perspectiva este ca acest stat să treacă, la următoarele alegeri parlamentare, din etapa a doua (reacţia conservatoare, de dreapta, după ce comunismul, cu urmările sale, a fost eliminat) în etapa a treia, cea a unei societăţi liberale mature. 

Victoria lui Duda va da posibilitatea partidului conservator, Lege şi Justiţie/PiS, aflat la putere, să continue agenda sa, inclusiv cea privind reforma justiţiei, menită să şteargă orice urmă a moştenirii comuniste, dar care a dus la afectarea independenţei acesteia şi, implicit, reacţiile negative ale UE. Parlamentul European şi Comisia Europeană au reamintit prompt că reforma justiţiei, dar şi cea din mass-media, nu corespund standardelor democratice. Conservatorii de la PiS au interpretat aceste critici ca pe un sprijin acordat de Bruxelles, respectiv Berlin, opoziţiei liberale, ei fiind „apăraţi de către societatea poloneză” (cam mare pretenţie, având în vedere că electoratul este jumătate-jumătate pentru cele două tendinţe). Aceasta tendinţă de impunere a unui regim conservator, neliberal în Polonia, nu poate fi tolerată de către UE. Deşi există unele încurajări din partea SUA ca PiS să ignore Bruxellesul, acesta va fi prudent, dar va continua pe calea reformei justiţiei, mai ales că aceste alegeri au arătat că societatea poloneză este pe muchie, jumătate pentru conservatorismul catolic (mediul rural, clasa micilor proprietari, partea conservatoare, cea a vârstnicilor) instaurat după eliminarea comunismului şi jumătate pentru liberalismul european (tineretul, clasa mijlocie, partea dinamică, pro-europeană a societăţii). Deja, ministrul de justiţie, Zbigniew Ziobro, a sugerat că PiS va continua măsurile de control asupra presei care este independentă prin însăşi faptul că este proprietate privată.

Duda a pierdut mult din poziţia de preşedinte unificator prin mesajul său din campania electorală, atacând presa privată şi comunitatea LGBT (care ar fi mai periculoasă ... decât comunismul) şi acuzându-l pe Trzaskowski că ar servi interese străine (de vreme ce Trzaskowski promitea să refacă relaţiile cu UE, acestea sunt cele europene?). După victorie, el a revenit la un ton mai conciliant, dar răul a fost făcut, Duda fiind omul care a divizat societatea, fiindu-i greu să mai joace un rol unificator. Dacă PiS va continua pe drumul actual cu reforma justiţiei şi încercările de control al presei, UE va lua măsurile de rigoare (banii din fondul de reconstrucţie post-coronavirus vor fi, foarte probabil, condiţionaţi de respectarea statului de drept). Pentru noi, Polonia rămâne Polonia, aliat şi prieten, indiferent de preşedintele pe care îl are, singura problemă fiind faptul că noi suntem în urmă, abia acum îndreptându-ne spre etapa a doua, cea în care încercăm să ieşim din post-comunism.

III. BULGARIA. Demonstraţii împotriva puterii corupte a lui Boiko Borisov.

Bulgaria a ajuns în momentul adevărului, cel în care este zguduită de demonstraţiile împotriva puterii corupte a lui Boiko Borisov, care a capturat instituţiile statului, justiţia fiind doar un instrument ridicol în mâna puterii. Opoziţia s-a raliat în jurul preşedintelui Rumen Radev, aflat în conflict deschis cu Borisov, dar nici acesta nu prezintă garanţia că va aduce reformele pro-europene, fiind apropiat de socialiştii pro-ruşi din opoziţie. Însă, puterea reală se află în mâna oligarhilor (Delian Peevski, Ahmed Doğan, Vasil Bozhkov, Vasil Bozhkov şi mulţi alţii), adevărate „paşe” care au capturat statul, au furat averea naţională, sunt deasupra legii şi controlează instituţiile statului, inclusiv justiţia, precum şi presa, Borisov fiind doar fostul bodyguard (al dictatorului comunist Jivkov) care, de aproape un deceniu, face jocurile politice (o adevărată şaradă cu false „succese deosebite”, praf aruncat în ochii Bruxellesului), în realitate, promovând interesele acestor oligarhi, stăpânii de facto ai Bulgariei, în detrimentul poporului bulgar.

După ce tensiunile au crescut între Borisov şi Radev (episodul fotografiilor cu Borisov între teancuri de euro şi pistolul de pe noptieră), demonstraţiile au izbucnit după ce procuratura a arestat doi consilieri prezidenţiali sub acuzaţii foarte grave. Apoi, a urmat episodul plajei blocate accesului public pentru a fi folosită doar de oligarhul Ahmed Dogan (un oligarh de marcă, etnic turc, care controlează bună parte din presă şi, prin partidul său politic, Mişcarea pentru Drepturi şi Libertăţi/DPS, majoritatea care sprijină guvernul[i]), aceasta fiind păzită de serviciul de pază de stat, deşi Dogan nu are nici o funcţie în stat. Demonstraţiile s-au extins cu repeziciune, amplificându-se, mesajul fiind clar: „mafia”, „demisia” (a lui Boiko Borisov şi a procurorului general, Ivan Geshev, omul lui Borisov) şi „justiţie”. Acestea continuă de peste o săptămână, neexistând şanse să scadă în intensitate, Radev erijându-se în liderul temporar al acestei revolte care uneşte un spectru politic eterogen, de la socialişti (conduşi de Kornelia Ninova) la liberalii pro-europeni (ai lui Hristo Ivanov).     

Demonstraţiile se vor amplifica, dar Borisov nu este dispus să cedeze, fiind sigur că la alegerile din 2021 va avea o treime „supusă” din electorat, venind cu ameninţarea că opoziţia „va distruge statul” (implicând şi sperierea Bruxellesului cu ameninţarea, întemeiată, că socialiştii vor avea o politică pro-rusă). Însă, Borisov nu poate opri furia populară doar aruncând capetele mai multor Moţoci, cărora le-a cerut demisia (trei miniştrii, cel de interne, de finanţe şi cel al economiei, fireşte, vinovaţi până peste cap, dar nu „tartori”, acest rol fiind rezervat lui Borisov), aşa că o soluţie la criză va fi, probabil, una de compromis între el şi opoziţie, însă, cu oligarhi păstrându-şi poziţiile intangibile, deşi se apropie momentul în care buba se va sparge: începerea anchetări tuturor oligarhilor şi a slugilor acestora, inclusiv cele politice şi din justiţie (foarte probabil, asta va fi cererea UE, care va veni, mai devreme sau mai târziu).

Marea problemă a Bulgariei este că ţara a fost capturată de o mafie cu rădăcinile în rândul „foştilor”, neexistând nici o forţă politică capabilă să câştige alegerile pentru a reforma ţara în vederea readucerii ei pe drumul european, scăpând poporul bulgar din capcana pe care o reprezintă puterea nelimitată a oligarhilor şi a reţelelor lor de influenţă. Ceea ce se întâmplă la Sofia este un semnal de alarmă pentru Bruxelles că faptele, nu făţuielile contează, iar tolerarea duce la dezastru: practic, Bulgaria nu are o alternativă politică care să o ducă rapid pe drumul democraţiei şi reformei, dar asta nu înseamnă că bulgarii nu vor avea puterea să înceapă căutarea unei soluţii. Borisov, dar chiar şi Radev nu fac parte din această soluţie, ambii, mai ales primul,  fiind compromişi. Pentru noi, regresul din Bulgaria este un lucru negativ, Sofia fiind companionul nostru firesc în drumul spre Europa, noi ajungând în situaţia în care cei cu care putem colabora sunt occidentalii, cei de dincolo de primul cerc, deoarece vecinii noştri au toţi, inclusiv membrii UE, probleme mari cu democratizarea, statul de drept şi justiţia. 

III. RUSIA. Demonstraţii împotriva puterii la Habarovsk.

Exact când îşi savura victoria de la referendumul privind schimbarea constituţiei, Kremlinul se confruntă cu o situaţie neaşteptată, demonstraţii de masă într-o regiune îndepărtată. Arestarea guvernatorului regiunii Habarovsk a declanşat demonstraţii de amploare, mesajul politic împotriva Moscovei amplificându-se. Deşi Kremlinul va găsi o soluţie la situaţia de criză apărută în urma îndepărtării în forţă a unui politician din cadrul „opoziţiei acceptate”, liberal-democraţii naţionalistului Vladimir Jirinovski, demonstraţiile semnalează două pericole care rămân în atenţia Kremlinului: 1) posibilitatea ca puterea locală din regiunile îndepărtate să nu mai accepte supunerea necondiţionată faţă de Moscova (care controlează fluxul financiar); 2) partidele din cadrul „opoziţiei acceptate” (majoritatea acestora fiind lupi în piele de oaie) pot sfida Kremlinul în momentul în care situaţia le permite. Kremlinul nu se confruntă cu o criză majoră, ci doar cu un avertisment, care, însă, este unul destul de serios.

Protestele au continuat întreaga săptămână în oraşul Habarovsk, capitala regiunii cu acelaşi nume (situată în Estul Îndepărtat, la graniţa cu China), la acestea participând zeci de mii de persoane, un număr remarcabil de mare într-un oraş de provincie. De remarcat, pentru Habarovsk, demonstraţiile sunt cele mai mari de la căderea URSS, cu o participare de peste 30.000 de persoane. Protestatarii cer eliberarea din arest a guvernatorului Serghei Furgal, respectiv un proces corect pentru acesta. Serghei Furgal, guvernatorul regiunii Habarovsk, a fost arestat (09.07), fiind acuzat că a ordonat două crime şi a avut o tentativă de crimă în anii 2004-2005 (în urmă cu 15 ani!) şi a fost transferat la Moscova. Demonstranţii acuză faptul că arestarea sa are substrat politic.

Serghei Furgal, membru al Partidului Liberal Democratic (nici o legătură cu liberalismul şi democraţia, ci cu naţionalismul deşănţat al liderului său, Jirinovski) şi om de afaceri în domeniul colectării de fier vechi a îndrăznit să candideze, în urmă cu doi ani, pentru funcţia de guvernator, învingându-l la scor, 70%, pe omul puterii, Viaceslav Şport, de la Rusia Unită. Se spune că Furgal ar fi încălcat înţelegerea făcută cu puterea, în urma căreia trebuia să se lase învins, urmând să primească un post în administraţia lui Şport. Astfel, Furgal a trecut linia roşie (mesajul neoficial al Kremlinului a fost „s-a transformat din opoziţie tolerată în opoziţie reală şi va fi tratat corespunzător”). Puterea a reacţionat la această sfidare începând o campanie media de compromitere a lui Furgal, iar, acum, a venit momentul pedepsirii. Probabil, Furgal este vinovat de acuzele care i se aduc (dar care persoană apropiată de puterea reală din Rusia nu este legată de „perioada cadavrelor”?), dar de ce este acuzat acum, după 15 ani şi doi ani de sfidare a Kremlinului? Acest fapt politic evident, cât şi controlul pe care îl are Furgal asupra reţelelor de putere locale au declanşat demonstraţiile. Periculos pentru putere, mesajul s-a radicalizat politic, fiind acum nu numai „dreptate pentru Furgal”, ci şi anti-Kremlin, cu tendinţe centrifuge („unde sunt banii de pe mineralele noastre din Habarovsk?”).

Puterea a reacţionat prudent, probabil, pentru a nu inflama lucrurile. Dimitri Peşkov a bagatelizat problema, afirmând că situaţia este „rezonantă emoţional”, însă mass-media rusă a păstrat tăcerea. Forţele de ordine nu au intervenit, fapt extrem de rar în Rusia, supraveghind reţinut demonstraţiile. Primarul din Habarovsk a făcut apel la calm, reamintind că asemenea demonstraţii pot duce la răspândirea coronavirus. Însă, apar semnale că puterea se pregăteşte şi pentru varianta reacţiei în forţă: FSB a avertizat că ar fi existat o ameninţare teroristă, implicând folosirea explozibililor, pe care ar fi descoperit-o la timp[ii]. Foarte probabil, Kremlinul îşi calculează paşii, fiind interesat ca povestea să se stingă cât mai repede şi fără consecinţe la nivel naţional. Dincolo de faptul că Vladimir Putin va găsi o soluţie care să demonstreze stabilitatea puteri, realitatea este că la Kremlin vor apărea semne de nesiguranţă, caracteristice unei puteri care ştie că nu mai poate onora contractul social cu naţiunea (nu mai sunt destui bani care să susţină atât bugetul, cât şi piramida puterii, care trăieşte din sifonarea banului public). Ruşii îi reamintesc lui Putin că vor, înainte de toate, pâine, „circul” acţiunilor externe militare neputând compensa lipsa acesteia.   

 IV. ARMENIA-AZERBAIDJAN. Reactivarea conflictului.

Incidentele armate la frontiera dintre cele două state (12.07) au continuat întreaga săptămână, situaţia fiind, acum, calmă, deşi există posibilitatea reluării luptelor. A fost, probabil, un atac azer limitat (Armenia fiind mulţumită cu status quo-ul), urmat de o replică dură armeană, Erevanul acţionând pentru a evita angajarea într-un război de uzură care l-ar pune în dificultate (având în vedere discrepanţa mare dintre cele două state la nivel demografic şi economic). Probabil, preşedintele Aliev are nevoie de o temporară reactivare a conflictului, având în vedere lipsa de rezultate la negocieri, dar şi faptul că situaţia internă nu îi este favorabilă (în condiţiile în care situaţia economică nu este strălucitoare, după scăderea preţului la petrol şi gaze, iar consolidarea regimului său autocratic necesită unirea naţiunii în jurul unei cauze). Vom vedea în această săptămână dacă incidentele se opresc aici sau se amplifică, în funcţie de calculele politice de la Baku, Erevanul fiind mulţumit de situaţia actuală şi având alte griji mari, economice şi politice.    

Luptele au implicat atacuri de artilerie şi infanterie, tancuri, dar şi drone într-un teren muntos, cu poziţii fortificate. Partea azeră a pierdut 11 militari, inclusiv un general şi alţi cinci ofiţeri, iar cea armeană, 4 militari, dintre care doi ofiţeri. Partea armeană a doborât cel puţin o dronă azeră, având, se pare, superioritate în domeniul războiului electronic. Uciderea unui general azer, precum şi a unui număr ridicat de ofiţeri azeri, indică faptul că partea armeană a avut un targeting precis. Numărul ridicat de ofiţeri ucişi arată că au fost atacate, de către ambele părţi, puncte de comandă, probabil, localizate cu mult înainte de aceste incidente. Partea armeană a publicat imagini filmate din dronă care arătau recuperarea de către partea azeră a trupurilor militarilor morţi, precum şi a tehnicii (tancuri) avariate. Ambele părţi au anunţat succese, dar se pare că linia de contact a rămas pe frontieră. Fireşte, fiecare dintre părţi a anunţat că întreaga responsabilitate pentru incidente aparţine părţii adverse. 

Remarcabil, deşi nu este prima dată, incidentele au avut loc la frontiera directă dintre Armenia şi Azerbaidjan (nu în zona Nagorno-Karabach), în dreptul localităţii Tavuş, pe o vale de rău. Aici, terenul permite o ofensivă limitată, munţii, respectiv valea fiind orientate pe direcţia NE-SV. Erevanul a acuzat Baku că a bombardat oraşul Berd (5 km vest de Tavuş, 10 km est de frontieră), iar Baku a acuzat Erevanul că a atacat cu artilerie localităţi azere. Baku a anunţat că are capacitatea, folosind rachetele cumpărate din Israel (cu care a colaborat şi în domeniul dronelor) să atace centrala nucleară armeană de la Metsamor, partea armeană folosind această ameninţare pentru a internaţionaliza problemă, acuzând Baku că încalcă tratatele internaţionale şi anunţând că va discuta cu Israel problema armamentului vândut Azerbaidjanului.

Având în vedere evenimentele politice care au precedat incidentele, probabil că atacul a fost iniţiat de partea azeră, dar partea armeană a reacţionat rapid şi agresiv.  Astfel, anterior incidentelor, preşedintele azer, Ilham Aliyev a criticat stagnarea din procesul de negocieri şi a schimbat ministrul azer de externe. Aliyev a ameninţat (07.07) cu retragerea de la negocierile cu Armenia, dacă „acestea nu dau nici un rezultat”, acuzând Armenia că îşi consolidează dispozitivul militar de la linia de contact şi că deschide focul cu artileria, în mod regulat, asupra ţintelor civile azere.  

Principalii jucători sunt, şi aici, Rusia şi Turcia. Relaţia Rusiei cu Armenia este formalizată prin apartenenţa la alianţa militară, OTSC, însă Moscova încearcă să joace un rol de mediator între cele două părţi, această poziţie „mediană” fiind accentuat, acum, de faptul că Moscova este nemulţumită de poziţia liderului armean Nikol Pashinyan în unele probleme politice şi economice (acesta nu numai că a iniţiat o serie de reforme democratice, dar a trimis în faţa justiţiei liderii vechii gărzi pro-ruse şi a apărat mai ferm interesele economice armene în faţa Moscovei). Dmitri Peskov a transmis că Rusia este „foarte îngrijorată” de izbucnirea luptelor şi că este gata să medieze: „cerem ambelor părţi să arate reţinere şi să îndeplinească obligaţiile privind încetarea focului”. Turcia a trimis un mesaj de sprijin către Baku, arătându-se gata să ajute, inclusiv cu livrarea de armament. SUA şi-au arătat îngrijorarea, cerând încetarea imediată a focului.

Esenţa tensiunilor dintre Armenia şi Azerbaidjan este regiunea Nagorno-Karabach, o „moştenire” sovietică, aceasta fiind locuită preponderent de armeni, dar fiind încorporată în Azerbaidjan. În perioada prăbuşirii URSS, armenii au cucerit Nagorno-Karabach şi porţiunea limitrofă acesteia. Baku acuză Erevanul că a expulzat populaţia azeră şi a efectuat masacre, iar Erevanul acuză Azerbaidjanul de masacrarea armenilor din Baku. La negocieri, Baku insistă pe principiul integrităţii teritoriale, în timp ce Erevanul pe cel al autodeterminării popoarelor. Situaţia de facto este că Nagorno-Karabach este încorporată în Armenia, iar negocierile conduse de OSCE, cu sprijinul Grupului de la Minsk, mai ales, cu implicarea Rusiei, stagnează. Periodic, avem o reizbucnire a conflictului (anterior, am avut lupte, mult mai intense, în 2016, în proximitatea Nagrorno-Karabachului), pe fondul frustrării, dar şi a nevoilor politice interne ale preşedintelui Aliev. Chiar dacă, acum, incidentele vor înceta, pericolul unui război între Armenia şi Azerbaidjan rămâne mare. 

V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 20-26.07.2020.

● UNIUNEA EUROPEANĂ. La summit-ul liderilor europeni s-a discutat fondul de reconstrucţie european. Summit-ul s-a prelungit deoarece nu s-a găsit un numitor comun. Diferenţele între „cei patru frugali”, cu Olanda în frunte, şi cei din sud, Italia şi Spania, au fost destul de mari, o soluţie fiind reducerea ponderii granturi-lor în favoarea celei a împrumuturilor. O altă diferenţă, mai mică, dar vizibilă, a fost condiţionarea acordării banilor din fondul de reconstrucţie de respectarea statului de drept, Viktor Orban fiind agresiv la adresa lui Mark Rutte. Ungaria, alături de Polonia se opun acestei condiţionări, având în vedere că … nu respectă regulile statului de drept. Probabil, se va găsi o soluţie de compromis, în caz contrar urmând să avem un nou summit. Mai este şi problema bugetului multianual, unde dezacordurile sunt la fel de mari, încă dinainte de criza coronavirus. Noi nu vom pierde, rămânând cu suma alocată iniţial (şi stăm, mai bine decât pe hârtie, şi la statul de drept).

● RUSIA. Alarmarea în cadrul CÎS Sud şi Vest. Ministrul apărării rus, Serghei Şoigu a anunţat alarmarea (17.07) unui număr mare de unităţi din cadrul Comandamentului Strategic Întrunit/CÎS Sud şi CÎS Vest, precum şi a unor unităţi aeriene şi de infanterie marină din cadrul Flotei Nordului şi Pacificului. Sunt implicaţi 150.000 de militari. 26.000 sisteme de armament, 414 avioane şi 106 nave. Şi Armata a 4-a Aeriană şi Apărare Aeriană, aparţinând CÎS Sud, a fost alarmată (19.07). Exerciţiile au ca scop declarat evaluarea trupelor în perspectiva exerciţiului Kavkaz-2020, care va avea loc în septembrie precum şi evaluarea capacităţii de apărare a sud-vestului Rusiei. Centrul de greutate va fi în regiunea Mării Negre şi Mării Caspice. Este interesant de urmărit desfăşurarea exerciţiului, mai ales că nave NATO, inclusiv un distrugător american, intră în Marea Neagră pentru a participa la exerciţiului organizat de Ucraina, Sea Breeze 2020. 

● TURCIA. Recep Erdogan trimite încă un semnal de sfidare a Vestului. Având un puternic ecou religios, transformarea Hagiei Sofia din muzeu în moschee reprezintă un mesaj politic trimis de liderul turc către Vest şi baza sa politică internă, acela că politica Atatürk de alianţă cu Vestul şi de căutare a unui compromis în problemele spionase (cum este statutul bazilicii Hagia Sofia transformată de otomani în moschee şi de Atatürk în muzeu) a trecut. Avem, astfel, încă o etapă a adâncirii neînţelegerilor cu europenii. La summitul european, statele UE şi-au reiterat sprijinul pentru Grecia şi Cipru în problema ZEE şi sunt de aşteptat paşi negativi în relaţiile dintre UE şi Turcia, în pofida încercărilor de detensionarea relaţiilor. Ce va urma, se decide la Ankara, nu la Bruxelles, iar Recep Erdogan nu pare înclinat spre compromis.