MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (13 – 19.05.2019)

I. SUA – RUSIA. Relansare a relaţiilor ruso-americane după întâlnirea secretarului de stat al SUA, Mike Pompeo, cu preşedintele rus, Vladimir Putin.

Întâlnirea Pompeo – Putin de la Soci marchează o încercarea de relansare a relaţiilor bilaterale. Această relansare este determinată de dorinţa preşedintelui Trump de a avea relaţii bune cu Rusia, marja sa de manevră lărgindu-se după ce a scăpat de acuzaţiile că ar fi existat o cooperare cu Rusia în timpul campaniei electorale. Pe termen scurt, sunt şanse reduse de materializare a acestei relansări, cele două state fiind în opoziţiei în mai toate problemele/crizele în discuţie, dar drumul spre detensionarea relaţiilor s-a deschis, tocmai aceste crize oferind prilejul unui dialog în vederea rezolvării lor. În ceea ce priveşte cea mai importantă problemă, acordul privind controlul armamentului nuclear strategic şi sub-strategic (după încetarea INF), această relansare este de bun augur, deşi sunt multe întrebări legate de poziţia rusă, respectiv de soluţiile care se vor găsi.

Secretarul de stat, Mike Pompeo, a avut, la Soci (14.05), convorbiri cu ministrul de externe rus, Serghei Lavrov, şi, ulterior, cu preşedintele rus, Vladimir Putin. Misiunea lui Mike Pompeo a fost să caute relansarea relaţiilor dintre cele două state, deşi cele două părţi au fost de acord că au poziţii divergente în majoritatea problemelor.

Mesajul relansării a fost prezentat explicit la începutul întâlnirii de către Mike Pompeo, când acesta a declarat că „sunt domenii cu care putem coopera, cu care putem fi productivi şi putem construi, putem lucra împreună pentru a aduce celor două popoare şi, sincer, lumii întregi mai mult succes. Preşedintele Trump vrea să facem tot ceea ce ne stă în putinţă ...”. Pompeo a lăudat cooperarea în dosarele Coreea de Nord, Afganistan şi în lupta împotriva terorismului, prezentându-le ca pe o bază pe care se poate construi.

Conferinţa de presă Pompeo-Lavrov a lăsat să se vadă diferenţele în probleme ca Iran, Venezuela şi implicarea în alegerile americane. Pompeo a menţionat că raportul Mueller a confirmat inexistenţa unei colaborări între Rusia şi echipa preşedintelui Trump, astfel încât unul dintre motivele înrăutăţirii relaţiilor a dispărut. Totuşi, Pompeo a ridicat problema implicării Rusiei în alegeri, fapt negat de preşedintele Putin. Pompeo a ameninţat că „dacă Rusia va interveni şi în alegerile americane din 2020, ne vor regăsi într-o poziţie şi mai proastă”. În problema Iranului, unde tensiunile au crescut, Serghei Lavrov a afirmat că Rusia este pregătită să facă tot ceea ce îi stă în putinţă pentru a evita „un scenariu de război”, în condiţiile în care Mike Pompeo a declarat: „categoric, nu căutăm un război cu Iranul, dar am transmis clar iranienilor că dacă interesele americane sunt atacate, cu certitudine vom răspunde într-o manieră similară”. În problema Venezuelei, a existat un dezacord vizibil exprimat de către ambele părţi. 

Partea rusă a dat, prin Iuri Ushakov, informaţii despre întâlnirea Pompeo-Putin, acesta afirmând că a fost „o conversaţie concretă, nu rea”. SUA s-ar fi alăturat Rusiei în arătarea unui interes în vederea „începerii corectării relaţiei şi restaurării graduale a canalelor de comunicare”. Potrivit lui Ushakov, s-a discutat despre Siria, Coreea de Nord, Iran, Venezuela şi acordul privind armamentul strategic, New START. Conform acestuia, nu s-a discutat despre Ucraina. Totuşi, Mike Pompeo declarase, după întâlnirea cu Lavrov, că SUA nu vor recunoaşte anexarea Crimeei.

Preşedintele Putin a declarat: „am avut impresia că preşedintele Trump vrea să reconstruiască relaţiile americano-ruse şi reluarea contactelor pentru a putea rezolva problemele de interes mutual”. În general, partea rusă a afişat o atitudine constructivă, dar reţinută, de aşteptare, faţă de deschiderea americană. O întâlnire între cei doi preşedinţi va avea loc în iunie, la summit-ul G 20 din Japonia. De menţionat, anterior, preşedintele Putin avusese o întâlnire (13.05) cu ministrul de externe,  Wang Yi.

Ce se întâmplă? Preşedintele Trump, scăpat de „problema Mueller”, şi-a consolidat poziţia în plan intern şi începe, de-abia de acum, să implementeze politica sa pe care a afirmat-o de la venirea la Casa Albă: prietenie cu Rusia preşedintelui Vladimir Putin. Chiar dacă relansarea relaţiilor a început, suntem departe de o asemenea prietenie, atât pentru că divergenţele în problemele în dispută sunt mari, dar şi pentru că atât republicanii, cât şi democraţii sunt împotriva politicii duse de Rusia. 

Rusia pleacă dintr-o poziţie avantajoasă. Ea are prietenia declarată a preşedintelui Trump, greu de explicat, dar înţelept de acceptat ca pe o realitate indubitabilă. Apoi, politica actualei administraţii s-a desprins, în multe aspecte, de cea tradiţională americană: nu principiile tradiţionale sunt baza acţiunilor administraţiei, cât decizii ce ţin de viziunea proprie a preşedintelui îmbinată, dacă nu contrazisă, uneori, cu cea a unui grup de consilieri conservatori şi ponderată de viziunea tradiţională a legislativului. Această distonanţă, la care se adaugă tactica supralicitării dragă preşedintelui, tactică care a dus majoritatea problemelor la nivelul unor crize, creează cadrul propice pentru o Rusie care a aşteptat acest moment încă de la victoria preşedintelui Trump. Pe de altă parte, Rusia este, structural, în dezavantaj, economic şi militar. Astfel, anunţul rus privind achiziţionarea a 76 de avioane Su 57 (pentru că acestea s-au ieftinit!) este mai mult un joc publicitar (pentru Turcia) şi argument inventat (în competiţia cu SUA) decât o realitate.

Un alt element avantajează Rusia, divergenţele majore dintre SUA şi europeni, unele privind crize de moment, cum este Iranul, altele economice (deşi SUA au amânat cu şase luni introducere de taxe pentru automobilele europene), politice (preşedintele Trump vede UE ca pe un concurent ce ar fi bine să dispară, iar NATO ca pe o organizaţie depăşită) şi militare (recentul avertisment trimis europenilor legat de măsurile luate în domeniul industriei de apărare). Rusia vede cum scenariul visat, o divizare a Vestului, are şanse să apară, fapt ce o avantajează, ea având capacitatea de a îşi impune punctul de vedere în condiţiile unei rupturi în relaţiile transatlantice.

Pe de altă parte, chiar cu Trump la Casa Albă, relaţiile ruso-americane nu au şanse mari de relansare, decât dacă una din părţi cedează major, ceea ce nu este cazul. Aceste relaţii s-au degradat din cauze profunde, nu dintr-o conjunctură de moment: Rusia şi-a arogat rolul de supraputere şi a revendicat o sferă de influenţă, iar SUA s-au opus, chiar dacă se retrag strategic din rolul tradiţional de gardian al ordinii mondiale, lăsând destul vacuum în care puterile regionale, în frunte cu Rusia şi China, acţionează nestânjenit. 

În problema acordurilor privind armamentul nuclear strategic, preşedintele Trump vrea lărgirea ariei acoperite de acesta şi a statelor semnatare, incluzând China (care a anunţat, deja, că nu este de acord). Probabil, Rusia va include în viitoarele negocieri problema armelor hipersonice pe care le tot afişează, la schimb cu cea a sistemelor antirachetă americane, care o îngrijorează serios. New START expirând în 2021, negocierile se vor face sub presiunea timpului, soluţia cea mai la îndemână, dar nu foarte probabilă, fiind prelungirea actualului acord. Mike Pompeo a fost optimist, afirmând că vor începe discuţii între echipele de experţi pentru a lucra nu numai asupra New START şi a potenţialei extinderi a acestuia, dar şi asupra unei game întregi de iniţiative privind controlul armamentelor.  

Ce înseamnă pentru noi această relansare? Indiferent de pericolele inerente privind o revenire a Rusiei care păstrează comportamentul actual, această relansare este, în sine, ceva bun: relaţii constructive între cele două state ne aduc un plus de securitate. Vom fi afectaţi, indirect, de rezultatul discuţiilor privind armamentul nuclear strategic şi sub-strategic, mai ales dacă SUA vor accepta introducerea în ecuaţie a unor sisteme antibalistice (fapt puţin probabil). O problemă de interes pentru noi, Ucraina, devine periculoasă, tocmai pentru că nu s-a discutat în cadrul întâlnirii. Pentru Rusia, Ucraina este problema în care va căuta să obţină cedări.

II. UNGARIA. Vizita lui Viktor Orban la Washington.

Vizita prim ministrului maghiar, Viktor Orban, la Casa Albă (13.05) a însemnat un succes major pentru acesta şi politica pe care o duce. El are recunoaşterea, dar şi prietenia preşedintelui Trump, obţinând ceea ce îşi dorea, consolidarea alianţei strategice a Ungariei cu SUA, precum şi sprijin pentru politica maghiară, inclusiv cea energetică.  

Între altele, premierul maghiar a discutat la Washington probleme energetice şi militare. Viktor Orban a cerut preşedintelui Trump ajutorul în vederea începerii producţiei de gaz natural în România, în zona Mării Negre, având în vedere participarea investitorilor americani, prezentând gazul românesc ca fiind singura alternativă la gazul rusesc. De asemenea, Ungaria va achiziţiona un sistem de rachete de apărare antiaeriană din SUA. Ambele măsuri se încadrează perfect în viziunea mercantilistă a preşedintelui Trump.

Întâlnirea a oferit preşedintelui american prilejul să îl lăude pe Viktor Orban pentru politicile sale antimigraţie, trecând peste încălcarea statului de drept şi alte abuzuri antidemocratice ale acestuia. Trump a afirmat că este o mare onoare să primească la Casa Albă pe acest lider „respectat în întreaga Europă”, deşi „ca şi mine, un pic controversat, dar asta este OK. Aţi făcut o treabă foarte bună şi v-aţi ţinut ţara în siguranţă”. 

Victor Orban a afirmat că a venit la Washington pentru a „consolida alianţa strategică”. El a declarat că este „mândru să stea alături de SUA în lupta împotriva migraţiei, a terorismului şi pentru protejarea comunităţilor creştine în întreaga lume”, idee preluată de preşedintele Trump care a subliniat că „aţi fost magistrali în privinţa comunităţilor creştine, aţi reuşit să blocaţi, iar noi apreciem foarte mult acest lucru”. Astfel, Ungaria şi-a asumat, peste noapte, un rol în apărarea creştinătăţii mondiale[i]!

Cu siguranţă, întâlnirea de la Casa Albă conferă legitimitate agendei iliberale a lui Victor Orban. Astfel, o scrisoare a patru membri ai Comisiei de Politică Externă a Senatului (10.05) care îi cerea preşedintelui Trump „să scoată în evidenţă importanţa valorilor democratice în relaţiile americano-maghiare” nu a avut nici un efect asupra acestuia. 

Victor Orban a obţinut la Washington nu numai recunoaşterea, dar şi un sprijin declarat pentru regimul său şi pentru politica actuală a Ungariei. Meritul nu revine numai conjuncturii (viziunea idelologică asemănătoare a preşedintelui Trump şi a premierului Orban), dar şi a faptului că Ungaria, în pofida exceselor regimului Orban, este o ţară puternică, pe care SUA pot conta, chiar dacă ea are o politică externă cam prea independentă, de sub scutul NATO colaborând eficient cu Rusia şi China.  Rămâne de de văzut cum va acţiona Victor Orban din această poziţie, cel mai probabil spre maximizarea influenţei politice şi economice maghiare în regiune.

Cât despre noi, se pune problema suveranităţii, şi asta nu pentru că Victor Orban apără interesele energetice maghiare (folosind, magistral, ca argument ... chiar cooperarea sa cu Rusia în domeniul energetic), ci pentru că un stat vulnerabilizat nu poate să îşi mai apere interesele: nu ne-a spus un oficial maghiar că, în lipsa unei industrii petrochimice sau a unui sistem de distribuire a gazului către consumul casnic, nu ne rămâne decât să exportăm gazul în Ungaria? Hotărât lucru, inerţia şi mesajele stereotipe nu mai fac faţă realităţilor economice, politice şi de securitate, într-o relaţie concurenţială contând realizările, nu vorbele.

III. RUSIA. Revenirea în Consiliul Europei.

Miniştrii de externe ai statelor membre ai Consiliului Europei au adoptat o declaraţie comună (17.05) care va permite Rusiei să se întoarcă, cu drepturi depline, în cadrul acestei organizaţii paneuropene, după ce relaţiile au fost întrerupte în urma anexării Crimeei în 2014.

Reprezentanţii statelor membre au votat, cu o majoritate clară, propunerea de compromis făcută de Germania şi Franţa: „toate statele membre au dreptul să participe, egal, în cadrul organizaţiei. Toate delegaţiile statelor membre sunt binevenite la reuniunea din iunie a Adunării Parlamentară a Consiliului Europei”.

Moscova a salutat declaraţia comună şi a transmis că nu intenţionează să părăsească Consiliul Europei. Serghei Lavrov a afirmat că declaraţia trasează calea prin care se va soluţiona criza actuală. Rusia a fost sancţionată în 2014 prin retragerea dreptului la vot în cadrul Consiliului Europei. Ea a replicat prin boicotarea sesiunilor plenare ale acestuia şi stoparea plăţilor. În aceste condiţii, Rusia urma să fie suspendată, luna viitoare, pentru neplata contribuţiilor financiare.

Aşa cum ameninţase anterior, nemulţumită de decizie, Ucraina nu a fost reprezentată la nivelul corespunzător, ministrul de externe, Pavlo Klimkin, renunţând să facă deplasarea la Helsinki (înainte ... să demisioneze). Klimkin a transmis că încetarea sancţiunilor aplicate Rusiei înseamnă „normalizarea”, respectiv acceptarea a tot ceea ce Rusia a făcut (referire la agresiunea rusă la adresa Ucrainei).

Rusia revine în Consiliul Europei fără să îşi fi schimbat poziţia, nici în privinţa anexării Crimeei, nici în cea a agresiunii, care continuă, împotriva Ucrainei. Ministrul de externe lituanian, Linas Linkevicius, a evidenţiat faptul că Rusia continuă agresiunea împotriva Ucrainei, iar valorile europene înseamnă foarte puţin dacă nu sunt apărate. La fel, cel finlandez, Timo Soini, a subliniat că „anexarea ilegală a Crimeei a fost cea care a declanşat totul şi aceasta nu poate fi uitată”.

Pe de altă parte, soluţia permite păstrarea unei relaţii funcţionale cu Rusia în cadrul acestei organizaţii. Germania şi Franţa au acţionat pragmatic, un dialog cu Rusia, măcar în cadrul Consiliului Europei, fiind strict necesar. Izolarea Rusiei nu serveşte la nimic, în condiţiile în care aceasta arată că poate continua şi în aceste condiţii. Germania şi Franţa iniţiază o politică realistă (Realpolitik, dacă nu cumva Cinicpolitik) faţă de Rusia, dar se pare că nu există alternativă. Încet, dar sigur, Rusia iese din strâmtoare, dar ridicarea sancţiunilor nu ţine de actualitate. Chiar şi în cazul acestora, apar întrebări: dacă pentru unele state europene păstrarea sancţiunilor reprezintă doar angajamente politice, pentru altele, mai ales pentru Franţa şi Germania, înseamnă bani pierduţi din anularea unor afaceri profitabile, şi de ce ar plăti aceste state, în condiţiile în care chiar liderii ucraineni care cer sprijin nu au riscat nimic din banii, respectiv puterea lor, Ucraina rămânând un stat falimentar economic şi fragil politic. Cât despre valorile europene, Rusia nu face un secret din faptul că nu le respectă, problema fiind că nici măcar toţi europenii nu o fac.

Inevitabilul s-a produs: Rusia este acceptată, încet, dar sigur, în termenii săi  (chiar dacă nu a încetat agresiunea împotriva Ucrainei) de către SUA şi de statele europene importante. Ucrainei nu îi rămâne decât să accepte situaţia, iar europenilor mici, de la frontiera cu Rusia, inclusiv noi, să înveţe lecţia şi să reacţioneze adecvat. Cât despre Ucraina, pericolul se amplifică, mai ales că în plan intern situaţia se complică din ce în ce mai mult.

IV. UCRAINA. Criză politică.  

Încă înainte să preia puterea, preşedintele Zelenski se confruntă cu o criză politică în stadiu incipient. Transferul puterii a devenit la Kiev cu totul altceva, o degringoladă de demisii şi destituiri pe ultima sută de metri. Actualele forţe politice parlamentare anunţă o luptă acerbă cu viitorul preşedinte, convocarea de alegeri anticipate de către acesta fiind limitată de o acţiune artificială a unui partid parlamentar.

În condiţiile în care reprezentanţi din tabăra preşedintelui ales, Zelenski, vorbeau de necesitatea convocării de alegeri anticipate, forţe politice parlamentare au acţionat pentru a împiedica acest lucru. Facţiunea parlamentară a partidului Frontul Popular a luat decizia (17.05) de a se retrage din coaliţia majoritară, Ucraina Europeană. Astfel, parlamentul are la dispoziţie o lună pentru a forma o nouă coaliţie, timp în care se intră în cele şase luni premergătoare alegerilor parlamentare programate în octombrie, perioadă în care noul preşedinte nu mai poate convoca alegeri anticipate. Este o simplă chichiţă, de vreme ce coaliţia nu mai era, de mult timp, una funcţională, dar efectul este tot ceea ce contează.

Pe de altă parte, pare că tot răul este spre bine, de vreme ce noul preşedinte are timp să îşi organizeze propriul partid politic. Este adevărat, cu trecerea timpului sprijinul electoratului ar putea scădea, dar acţiunile sale sunt cele care vor conta, determinând electoratul să îi rămână fidel sau nu. Zelenski va avea aproape şase luni să arate electoratului ce poate să facă din ceea ce a promis, iar dacă va convinge, va avea şi sprijinul necesar pentru a avea o majoritate parlamentară. Totuşi, este greu de crezut că va reuşi, având în vedere multiplele presiuni la care va fi supus.

Între timp, demisiile şi demiterile se înmulţesc, perspectiva ca noul preşedinte să primească o ţară paralizată la cel mai înalt nivel nefiind exclusă. Principalul vinovat este Petro Poroşenko care, pe ultima sută, acţionează pentru a îngreuna misiunea viitorului preşedinte. Demisiile unei personalităţi importante, precum ministrul de externe, Pavlo Klimkin, vor îngreuna tranziţia, în timp ce unele, ca cea a secretarului Consiliului Securităţii Naţionale, Oleksandr Turchinov, o vor uşura. Oricum, senzaţia de degringoladă, nu numai cea a vechii puteri, dar la întreg nivelul conducerii statului, apare din ce în ce mai pregnant.

În plus, la acestea se adaugă „efectele Trump” în Ucraina, în SUA iniţiindu-se o anchetă privind elementele care au declanşat ancheta împotriva preşedintelui, unele urme ducând către Kiev (cazul Paul Manafort). Va fi greu pentru noul preşedinte să găsească o soluţie rapidă de păstrare a sprijinului Administraţiei Trump.

Petro Poroşenko l-a avertizat pe Volodimir Zelenski asupra pericolului prezentat de oligarhi (fireşte, alţii decât prietenii săi), dar de aici până la o relaţie de cooperare între cei doi mai este. Foarte probabil, Vestul va acţiona hotărât să unească forţele politice apropiate lui Zelenski cu cele reformatoare din actualul parlament. Dar oare vor reuşi, în condiţiile în care nici măcar nu s-au lămurit ce vrea şi ce poate Zelenski?

Ucraina va avea o perioadă de instabilitate politică şi economică serioasă, iar Rusia va ştii, probabil, să profite de ea. Rămâne ca sprijinul occidental să compenseze această vulnerabilitate, deşi şi acest sprijin este din ce în ce mai nuanţat. Probabil, doar preţul mare al sancţiunilor este cel care va pondera agresivitatea diplomatică şi economică a Rusiei (cea militară, fiind, pentru moment, redusă). Să nu uităm, însă, şi de FMI care va veni să ceară socoteală Kievului pentru neimplementarea reformelor pe care le-a promis când a primit împrumuturile salvatoare.

Zelenski a promis ucrainenilor că nu îi va dezamăgi, dar va putea oare să îşi ţină promisiunea?

V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 20 – 26.05. 2019.

UNIUNEA EUROPEANĂ. Alegerile europene au intrat în linie dreaptă, reconfigurările de pe scena politică accelerându-se. Formarea grupului liberal centrist, impulsionată de Macron, era de aşteptat, aşa cum era de aşteptat şi avântul extremei drepte. Matteo Salvini este cel care a preluat iniţiativa în rândul acestora, încurajat de succesul intern (deşi fiecare declaraţie antieuropeană a acestuia coboară bonurile de valoare italiene în raport cu cele germane), urmând să reunească, la Milano, pe liderii de dreapta importanţi din Europa. De fapt, nu pe toţi, Victor Orban preferând să nu fie prezent. Dar antieuropenii au o mare problemă, aceea că sunt legaţi doar de ura faţă de Bruxelles, fiecare având propriile cereri, de multe ori chiar împotriva unora dintre ei[ii]. În realitate, toată lumea are probleme, de la conservatorii britanici (prăbuşindu-se în faţa … partidului Brexit) la socialişti şi populari, dar cele mai mari probleme le vor avea cei care nu mai aparţin de facto nici unei familii europene, nici măcar cea a extremiştilor sau a populiştilor. De menţionat, „accidentul austriac”, vicecancelarul austriac Heinz-Christian Strache oferind contracte unei firme ruseşti în schimbul primirii de sprijin politic, a confirmat faptul că extrema dreaptă europeană este coruptă şi caută sprijinul politic al Rusiei. 

SUA – IRAN. Deşi, la cel mai înalt nivel, se afirmă că nu se doreşte un conflict, realitatea arată altceva. SUA au forţe importante în Golf şi au atras atenţia Iranului să nu acţioneze împotriva intereselor sale. Discutarea planurilor de dislocare a unor forţe militare importante americane în Golf, deşi negată, este o realitate. Liderii importanţi ai Iranului afirmă că nu doresc războiul (şi nu îl doresc, pentru că l-ar pierde), dar la nivelul CGIR ameninţările curg, iar sabotajele asupra navelor din Golf, respectiv a staţiilor de pompare saudite poartă semnătura unor forţe paramilitare apropiate Iranului (deşi ipoteza unor acţiuni „false flag” nu poate fi, încă, exclusă). Iranul ameninţă cu ieşirea din acordul nuclear, dar asta înseamnă că ar începe numărătoarea inversă pentru un atac american. Preşedintele Trump nu vrea un război, ci doar o capitulare iraniană. Este aşa ceva posibil? Greu de crezut. Iranienii nu vor decât să găsească o cale de ocolire a embargoului SUA, în speranţa că preşedintele Trump nu va fi reales. Oare cât timp se mai poate sta în această situaţie, nici pace, nici război?

SUA – CHINA. China a răspuns la taxele americane prin propriile taxe asupra produselor americane. Administraţia Trump a replicat prin sancţiuni asupra colosului chinez Huawei. Ceea ce era de aşteptat se confirmă: urmează un lung război comercial între cele două state. Vor urma, probabil, multe asemenea mişcări, unele decizii urmând să le aflăm după întâlnirea celor doi preşedinţi din cadrul reuniunii G20.