MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (13 - 19.01.2020)

Continuăm prezentarea a două crize din afara zonei noastre de interes, dar o facem deoarece, deşi efectele lor nu au ajuns, încă, la noi, sunt şanse să ajungem noi la ele, respectiv ca militarii români să participe la misiuni în aceste zone de conflict. Astfel, după „invitaţia” SUA către statele europene de a se implica militar în Orientul Mijlociu, a apărut şi perspectiva ca trupe din statele UE să fie implicate într-o soluţie de pace în Libia. Perspectiva nu este deloc liniştitoare, mai ales că preşedintele Rohani a avertizat europenii că trupele lor, ce ar urma să fie dislocate în Orientul Mijlociu, ar putea să fie în pericol. Ameninţarea vine şi pe fondul deciziei recente luate de „marii europeni” în privinţa acordului de denuclearizare. În problema libiană, preşedintele Erdogan a avertizat UE că, dacă nu se ajunge la o soluţie acceptabilă pentru puterea islamistă de la Tripoli, Europa ar putea fi ţinta unor acţiuni teroriste din Libia[1]. Prezenţa trupelor din state UE în Libia ar reprezenta o implicare mult mai angajantă faţă de cea în sprijinul Franţei, în Mali[2].

I. RUSIA. Vladimir Putin a propus schimbări constituţionale, iar prim ministrul Dmitri Medvedev a demisionat.

În discursul său anual (14.01), Vladimir Putin a propus schimbări constituţionale care vor modifica raporturile dintre instituţiile ruse în favoarea Parlamentului (care va putea numi premierul), dar şi a altor instituţii (Consiliul Securităţii Naţionale) în detrimentul preşedinţiei, care, ar urma să rămână, totuşi, o instituţie puternică. A urmat demisia guvernului lui Dmitri Medvedev. Acesta a fost numit secundul lui V.Putin la conducerea Consiliului Securităţii Naţionale/CSN. Duma de Stat a acceptat propunerea lui Vladimir Putin pentru funcţia de prim ministru: Mihail Mişustin, directorul serviciului federal de colectare a taxelor. Mulţi analişti au afirmat că Putin a iniţiat un plan de prelungire a rămânerii sale într-o poziţie din care să conducă ţara, având o bază legală, dar şi unul de izolare a Rusiei, pentru a nu fi afectată de acţiunile judiciare ale Vestului.

Noi apreciem că V.Putin are în vedere ceva mult mai profund. V.Putin a anunţat decizia de a modifica Constituţia ţări într-un plan gândit să asigure nu numai găsirea unei căi legale de continuare a conducerii, dintr-o poziţie publică, alta decât cea de preşedinte, a sistemului autocratic pe care l-a creat, ci şi continuitatea şi sustenabilitatea sistemului politic putinist după Putin, prin încercarea de a crea un sistem de instituţii (o preşedinţie cu puteri mai limitate, puteri lărgite acordate Parlamentului, care va putea numi prim ministrul, creşterea importanţei Consiliul Securităţii Naţionale) care să distribuie, dar să şi echilibreze centri de putere.

Marea întrebare este dacă viitorul sistem de instituţii (menit să păstreze puterea în mâna actualei elite, alianţa cekişti-oligarhi, dar şi esenţa sistemului politic putinist) care va apărea prin adaptarea Constituţiei la realităţile autocraţiei ruse (consolidate de Putin prin manipularea actualei Constituţii) va funcţiona, asigurând stabilitatea puterii şi a ţării şi o tranziţie post-Putin. Răspunsul este cu atât mai dificil cu Putin va fi nu numai creatorul său, ci şi forţa care, în faza iniţială, îl va face funcţional: va avea capacitatea acest sistem de a supravieţui creatorului, acest „deus ex machina”?

Nu este exclus ca referendumul care va aproba schimbările la Constituţie să fie ţinut simultan cu alegerile parlamentare, Putin împuşcând doi iepuri dintr-un foc folosindu-se de popularitatea sa (care nu a coborât sub 50%, deşi este cea mai scăzută din ultimii 13 ani) şi declanşând, din timp, cu mult înainte de 2024, instalarea noului sistem, pentru a îi da timp să devină funcţional. V.Putin mizează pe echilibrarea jocurilor între diferite centre de putere (a nu se identifica cu instituţiile în sine) şi responsabilizarea autocraţiei ruse, care va trebui să conducă … fără Putin.

Întrebarea „ce va face Putin pentru a se menţine la putere?” a fost devansată de întrebarea „va funcţiona sistemul putinist fără Putin?”. Putin a decis să ia un risc calculat, acum, când are ţara în mână, pentru a găsi un răspuns instituţional la această întrebare, păstrând structura socială (poziţia dominantă a aristocraţiei putiniste). În prezent, puterea acesteia nu este ameninţată, în Rusia fiind eliminată orice formă de opoziţie politică organizată.

Proiectul are meritul de a încerca responsabilizarea aristocraţiei din „verticala puterii”, cekiştii, dar şi oligarhi şi cei care gravitează în jurul lor, riscul major constând în faptul că această aristocraţie nu are eficienţa economico-socială necesară pentru ca sistemul să funcţioneze: „verticala puterii” a lucrat prin loialitate cekistă, la schimb cu asigurarea protecţiei pentru furtul făcut de membrii acesteia. Aceasta este adevărata sursă de coeziune a sistemului, dar şi piedica principală în eficienţa economică şi administrativă a sa.

Tocmai pentru a reuşi în acest demers, Putin a luat şi alte măsuri de responsabilizare: renunţarea la dubla cetăţenie de către parlamentari şi alţi responsabili. Măsurile vor avea o dimensiune politico-economică: Rusia va fi „ermetizată”, urmând ca investiţiile din exterior, care, oricum, nu prea vin, dar care ar afecta stabilitatea sistemului (prin degradarea controlului asupra economiei) urmând să fie înlocuite de banii aristocraţiei putiniste, care va fi obligată să reinvestească banii în ţară, renunţând la exportul lor (operaţie făcută pentru a fi spălaţi şi protejaţi … de propriul sistem în care au fost generaţi). 

Aşa se explică şi faptul că legile Rusiei urmează să prevaleze asupra celor internaţionale. Scopul este dublu. Mai întâi, aristocraţia nu mai poate scăpa de sistemul cu ajutorul căruia a făcut banii, urmând să devină una naţională, inclusiv financiar şi juridic. Apoi, braţul justiţiei, normelor şi instituţiilor internaţionale nu va mai ajunge în Rusia, ruşii implicaţi în acţiuni ilegale externe nemaifiind ameninţaţi. Paleta acestora este uriaşă, de la oligarhii mafioţi implicaţi în scheme financiare ilegale şi mercenarii Wagner până la piloţii ruşi implicaţi în crime de război şi liderii de la Kremlin implicaţi în decizii criminale (în multe crime ale „comandourilor morţii” ruse firele duc … către Putin).

Trebuie remarcat faptul că Putin caută doar o ermetizare a Rusiei, nu o izolare a acesteia: Rusia va continua să caute cooperarea cu Vestul, are nevoie de asta, dar ca un bloc de monolit în care Vestul nu are acces decât să-şi vândă tehnologia, să facă afaceri sub controlul puterii şi să fie investitor minoritar, fără să deranjeze sistemul politic şi economic. Putin vrea să ducă Rusia acolo unde a fost pe vremea ţarilor, respectiv a URSS: a avut un cuvânt de spus în Europa şi în lume fără să permită ca nimic din exterior să penetreze sistemul său autocrat/totalitar. 

Un prim pas a fost făcut, nu atât prin numirea comisiei de reformare a Constituţiei, cât prin demisia lui Dmitri Medvedev. Acesta este loial lui Putin, iar numirea lui ca locţiitor al CSN arată că Putin va conferi acestuia noi responsabilităţi în guvernare (devine guvernul doar un element administrativ, CSN luând deciziile? Ar semăna cu ce e în China). Cum va funcţiona CSN cu Medvedev, secondantul lui Putin la preşedinţia acestuia, şi cu Nicolai Patruşev, şeful acestuia, reprezintă prima testare a noului mecanism. Medvedev trebuia să plece de la guvern şi pentru că şi-a îndeplinit, cu brio, rolul de Moţoc (popularitatea lui a scăzut la cote alarmante, fiind identificat cu toate măsurile nepopulare luate de putere, mai ales schimbarea vârstei de pensionare).   

Noul prim ministru, Mihail Mişustin, nu este doar un tehnocrat, ci mult mai mult: 1) el este un „tehnocrat din sistem”, cu toate calităţile apartenenţei: s-a aflat că soţia acestuia, deşi nu are surse de venit, a făcut averi de milioane din momentul accesului soţului la funcţia „tehnocrată”); 2) el este un zbir, fiind foarte eficient în colectarea taxelor, deci va avea capacitatea de a pune în aplicare programele economice şi sociale ale puterii (noul plan de investiţii, în valoare de sute de milioane de dolari, reprezintă principalul instrument de relansare gândit de Kremlin); 3) el are cel mai bun element de control al aristocraţiei, „dosarul financiar”, mai periculos decât cel pe care îl are FSB (de vreme ce principalul element din dosar sunt banii obţinuţi ilegal şi exportaţi (spălaţi prin R.Moldova şi statele baltice, apoi „occidentalizaţi” şi investiţi prin băncile occidentale). Mişustin este cel care ştie ce „schelete are în dulap” fiecare dintre decidenţii politici şi economici pe care Putin îi va pune la treabă în cadrul noului sistem, acest argument fiind unul esenţial.     

În esenţă, este o distribuire a puterii în vederea funcţionalizării sistemului politic putinist. Problema principală a acestuia este că economic şi social el este destul de nefuncţional. Nu s-a vorbit deloc despre popor, electorat, meritocraţie şi eficienţă socială, permeabilitate socială, eficienţă economică şi dreptate socială. Putin face ipoteza, corectă pentru moment, că poporul îl va asculta, neexistând alternativă politică. Primul test va fi alegerea parlamentară din acest an. Probabil, puterea va selecta oamenii care vor candida ca independenţi sau din partea partidelor „cu recunoaştere oficială”, nu numai din cadrul Rusiei Unite (faţă de care încrederea populaţiei s-a prăbuşit, Putin neacceptând identificarea partidului cu el).

Putin a decis să ia decizia din timp prin această reformă radicală, „autocraţii lui Putin” urmând să îşi asume responsabilitatea de a conduce ţara printr-un sistem mai bun decât cel care i-a generat. Greu, de vreme ce experienţa post-comunistă a arătat dificultatea elitei cleptomane post-sovietice de a se transforma într-o burghezie productivă. Însă, Putin a ales: decât o „ruletă rusească” tardiv implementată, merită riscul calculat de a responsabiliza această aristocraţie pentru a conduce ţara, într-un sistem care să echilibreze interesele. Sunt şanse bune ca reforma lui Putin să reuşească, dar momentul adevărului va veni atunci când se va tăia „cordonul ombilical”, când Putin va decide să iasă, sau va ieşi, forţat de destin, din scenă. În acel moment va dispărea factorul care a supervizat funcţionarea noului sistem al distribuirii puterii şi responsabilităţilor între instituţii, de fapt, între grupurile de interese ale aristocraţiei, Putin însuşi.  Dar mai este până acolo.

Prin această mutare, Putin nu numai că îşi asigură cadrul prin care rămâne la putere atât cât vrea, dar şi cel prin care sistemul politic putinist are şanse mari să supravieţuiască, şi, odată cu el, şi stabilitatea Rusiei, după ce Putin va fi părăsit poziţia de lider unic. 

II. UCRAINA. Prim ministrul Oleksii Honcharuk şi-a înaintat demisia care a fost respinsă de preşedintele Zelenski.

Prim ministrul Oleksii Honcharuk şi-a înaintat demisia (17.01) către preşedintele Volodimir Zelenski, dar acesta a respins-o. Demisia a fost înaintată pe fondul apariţiei unei înregistrări în care Honcharuk comenta ironic lipsa de cunoştinţe economice a lui Zelenski.

Înaintarea demisiei reprezintă un moment delicat pentru puterea de la Kiev, acum, când primele rezultate economico-sociale ar trebui să se vadă, de vreme ce electoratul a acordat echipei lui Zelenski întreaga putere politică. Puterea trece printr-o criză de credibilitate legată nu numai de acuzaţia de incompetenţă la adresa preşedintelui, dar şi de coeziunea echipei de guvernare. Aparent, doar un fapt mărunt, de vreme ce demisia nu a fost acceptată, momentul este unul definitoriu pentru putere, urmând să fie cel care va marca momentul plecării spre o mai mare responsabilitate sau spre şi mai multe crize interne. Zelenski a trecut acest examen, având puterea să vadă situaţia dincolo de orgoliul personal şi imaturitatea prim ministrului. La urma urmei, „comediantul” nu a fost ales pentru competenţă, nici pentru carismă, ci pentru că a reprezentat, pentru electorat, o soluţie de aducere la putere a unui om mai responsabil decât oligarhii lui Poroşenko sau a „hazainikii” (o traducere corectă ar fi „activiştii care cred că sunt buni la toate”) ai lui Ianukovici. 

Zelenski a arătat că, deşi decis să caute pacea, nu face concesii esenţiale în faţa lui Putin (încurajat fiind …. de către Angela Merkel, el cere rediscutarea prevederilor Acordurilor de la Minsk). De asemenea, deşi are limitele şi legăturile sale cu unii oligarhi, nu a deviat de la ceea a promis: juridic, Rada a votat eliminarea imunităţii juridice a parlamentarilor şi reforma economică a început, sub supravegherea FMI[3]. Zelenski trebuie să fie cu atât mai atent cu cât contextul internaţional este delicat (procesul de impeachment al preşedintelui SUA implică Ucraina!).  

O simplă demisie respinsă reprezintă, în realitate, un semnal de alarmă privind capacitatea puterii de la Kiev de a guverna ţara pe drumul dificil spre stabilitate politică şi socio-economică. Nu numai Vestul, dar, mai ales, Kremlinul au luat notă cu îngrijorare, respectiv cu satisfacţie de această sincopă.  

III. IRAN–SUA/UE. Criza continuă. Noi probleme cu acordul de denuclearizare.

Două evenimente au marcat această criză, deşi a existat o multitudine de alte evenimente şi poziţii, pe care le vom prezenta în rezumat: 1) Marea Britanie, Franţa şi Germania au acuzat (14.01), formal, Iranul de încălcarea acordului de denuclearizare din 2015, acesta fiind primul pas spre reimpunerea sancţiunilor ONU asupra acestui stat; 2) Ayatolahul Khamenei, liderul suprem de la Teheran, într-o rară apariţie publică la rugăciunea de vineri (17.01) a reiterat poziţia regimului, recapitulând elementele principale şi, a indicat, implicit, că Iranul va continua programul său nuclear[4]. După această poziţionare, se conturează, dacă nu se găseşte o soluţie diplomatică, o evoluţie spre conflict, Iranul continuând programul nuclear, iar SUA şi Israel avertizând că „Iranul nu poate avea bomba”.  

După ce iminenţa unui război a dispărut, pentru moment, situaţia s-a cronicizat într-o criză care nu poate duce, pe terme mediu[5] decât la conflict deschis, în situaţia în care nu se găseşte o soluţie la problema denuclearizării. Retorica principalilor decidenţi, ayatolahul Khamenei şi cea a preşedintelui Trump, s-a intensificat, cele două state fiind cramponate în poziţiile cunoscute, fapt ce le angajează pe un curs de confruntare. La linia roşie transmisă de Trump[6], „Iranul nu va avea bomba”, opţiunea fiind un nou acord de denuclearizare, Khamenei a replicat cu o poziţie fermă, reiterând poziţiile dure ale regimului (SUA sunt agresorul care trebuie să părăsească regiunea, cu „sionişti” cu tot; gl. Soleimani este un martir, iar CGRI rămâne vârful de lance al luptei antiteroriste, neavând nimic în comun cu terorismul; europenii sunt duplicitari şi împotriva Iranului; Iranul va rezista şi nu va ceda) şi implicit, că Teheranul nu va ceda în problema renegocierii unui acord de denuclearizare. Clepsidra a fost întoarsă, timpul scurgându-se inexorabil spre o confruntare.

Însă, anterior, Teheranul a dat dovadă de o flexibilitate la negocieri remarcabilă, de la perfidie la dialog. Va găsi o soluţie şi de această dată, mai ales că adversarii săi sunt divizaţi şi sunt limitaţi în acţiunile lor (europenii sunt ţintuiţi în mantra „soft power”, iar Casa Albă nu poate implementa ameninţarea cu războiul, fie şi pentru că nu are sprijinul întregului legislativ, asta neînsemnând că SUA nu vor lovi limitat).

Vom structura prezentarea situaţie pe dosare:

1) Recunoaşterea doborârii avionului. Moderaţilor, respectiv preşedintelui Rohani le-a revenit sarcina de a rezolva „cartoful fierbinte” reprezentat de recunoaşterea doborârii avionului de pasageri ucrainean de către o baterie antiaeriană Tor-1M a Corpului Gardienilor Revoluţiei Islamice. Rohani a anunţat instituirea unui tribunal special care va judeca evenimentul, iar diplomaţia iraniană a luat măsuri de „stingere” a cazului prin discuţii directe cu statele ale căror cetăţeni au fost ucişi în urma acestui incident. Probabil, cazul va fi transferat din domeniul politic în cel pur tehnic, fiind banalizat ca fiind o simplă eroare umană la nivelul cel mai de jos al ierarhiei, evitându-se problema militară, faptul că liderii CGRI sunt responsabili. Urgenţa este cerută de impactul intern (grupurile sociale cele mai nemulţumite de regim folosindu-l ca prilej pentru a arătat nu numai că regimul a minţit, ci că este bazat pe minciună), dar şi de solicitările externe de a se face lumină în acest caz. Foarte probabil, ancheta va demonstra elementele deja cunoscute, lansarea a două rachete de către un sistem Tor 1M operate de CGRI, dar doar atât, adevăraţii vinovaţi, liderii CGRI având puterea reală în Iran şi protecţia ayatolahului Khamenei, fapt dovedit de ultimul discurs public al acestuia. 

2) Demonstraţiile studenţilor. Deşi au avut o anumită amploare, demonstraţiile nu au atins un nivel critic, de la care să ameninţe stabilitatea puterii. Foarte probabil, represiunea s-a făcut pe tăcute, în sensul arestării demonstranţilor şi condamnării lor, teroarea nemaifiind vizibilă. Totuşi, deşi Khamenei a minimalizat amploarea lor în comparaţie cu „milioanele” care au participat la înmormântarea gl. Soleimani, puterea este îngrijorată, mai ales că preşedintele Trump a trimis un mesaj ameninţător „nu trageţi în demonstranţi. Vă supraveghem” (realist vorbind, SUA nu pot face  nimic pentru demonstranţi, iar aceştia o ştiu). Un mic amănunt arată că puterea se simte serios ameninţată: au apărut informaţii despre arestarea fiului unuia dintre cei mai importanţi opozanţi din interiorul sistemului, liderul religios şiit, Mehdi Karroubi.

3) Decizia marilor europeni de a denunţa încălcarea de către Iran a acordului de denuclearizare. Marea Britanie, Franţa şi Germani au acuzat (14.01), formal, Iranul de încălcarea acordului de denuclearizare din 2015, acesta fiind primul pas spre reimpunerea sancţiunilor ONU asupra acestui stat. Cele trei state au insistat că este, încă, timp, ca Iranul să revină asupra deciziilor sale şi să respecte, din nou, acordul. Marii europeni au reacţionat la decizia Teheranului de a renunţa la respectarea limitelor impuse de acordul de denuclearizare. Deşi Iranul i-a acuzat de complicitate cu SUA, aceştia au făcut pasul nu numai pentru că era necesar, dar şi în speranţa că vor aduce Iranul înapoi în cadrul acestui acord. Deşi pare un pas decisiv nu numai politic, dar şi economic, mai este mult până la reintroducerea sancţiunilor de către ONU, dacă vor fi introduse, procesul fiind lung şi presărat de obstacole (mai ales că Rusia şi China nu au fost încântate de decizia acestora).

4) Discursul ayatolahului Khamenei, care a apărut pentru prima dată la rugăciunea de vineri, „a recapitulat” poziţia regimului: SUA sunt agresorul care trebuie să părăsească regiunea, CGRI îşi îndeplineşte misiunea (nepunându-se problema că poate greşi), gl. Soleimani a fost un martir care a luptat împotriva terorismului, europenii sunt duplicitari şi au acţionat mereu împotriva Iranului: „nu putem avea încredere în europeni. Ei înşeală la negocieri, fiind plini de viclenie. Franţa, Germania şi Marea Britanie servesc interesele SUA”. În rezumat, Iranul va continua politica sa, fără să ţină cont de avertismentele SUA şi, acum, ale europenilor legate de programul nuclear.

Replica ulterioară a preşedintelui Trump a fost mai scurtă decât de obicei şi, de aceea, probabil, mai periculoasă: „Liderul suprem iranian, care nu a fost prea suprem în ultima perioadă, a spus lucruri urâte despre SUA şi Europa. Economia lor se prăbuşeşte, iar poporul suferă. El ar trebui să fie atent cu cuvintele!”. Ameninţările premierului israelian au fost mult mai explicite: „Iranul nu va avea bomba!”.  

Suntem din nou într-un impas, fiind o chestiune de timp (unu, doi ani) până când disputa legată de programul nuclear va răbufni într-un conflict. Ambele tabere ştiu acest lucru, aşa că, dincolo de aceste poziţii belicoase, un carusel diplomatic este în desfăşurare. Europenii, chiar dacă huliţi de Teheran, au preluat iniţiativa şi fac tot ceea ce pot să aducă părţile la masa negocierilor, fie şi pentru un „acord Trump”, refuzat din start de către Teheran, cel puţin public!

V. LIBIA. Conferinţa de la Berlin, după eşecul de la Moscova.

Cele două părţi aflate în conflict în Libia, guvernul islamist de la Tripoli, recunoscut de ONU, condus de Fayez al-Sarraj şi forţele rebele din est/Bengazi conduse de gl. Khalifa Haftar, nu au reuşit să semneze un acord la Moscova (14.01), unde aproape că se ajunsese, mediat de către cei doi sponsori (Turcia pentru islamişti, iar Rusia pentru gl Haftar), dar Haftar s-a răzgândit, în pofida ameninţărilor turce şi a presiunilor ruse. Probabil, gl. Haftar a considerat că are sponsori mai importanţi decât Rusia pe care să trebuie să îi asculte.   

În aceste condiţii, conferinţa de la Berlin (19.01), organizată de către Germania, a rămas marea şansă a unui acord sub egida ONU, în condiţiile în care au acceptat invitaţia atât cele două părţi în conflict, cât şi sponsori lor, precum şi alte părţi interesate. Există unele şanse ca cele două părţi să ajungă la un acord, dar numai dacă sponsorii îşi vor armoniza interesele, iar asta este greu. Ultima măsură anunţată de gl. Haftar, blocarea porturilor din care se exportă petrolul libian, nu este de bun augur. De menţionat, la conferinţă participă şi SUA. Dincolo de Libia, conferinţa dă posibilitatea liderilor importanţi să se vadă şi să comunice, chiar dacă au de comunicat lucruri greu de receptat!

Recapitulăm pe scurt, cine sprijină pe cine. Conflictul, apărut după prăbuşirea dictatorului Muammar al-Gaddafi, are rădăcini tribale, regionale, dar şi etnice, reducându-se în final la o luptă pentru resurse şi recunoaştere între forţele islamiste de la Tripoli şi cele de la Bengazi. Conflictul reprezintă un caz tipic de vacuum creat prin neimplicarea SUA şi de incapacitatea europenilor de a îl rezolva (deşi companiile petroliere occidentale s-au repezit să exploateze petrolul libian, unde şi Rusia are interese) în care au intervenit puteri regionale, în funcţie de interesele specifice: mai întâi, ideologic, Qatarul şi Turcia au sprijinit cu armament şi bani pe islamiştii de Tripoli, iar EAU şi Egiptul, pe cei de la Bengazi. Apoi, a intrat în joc, ajutându-l pe gl. Haftar, Rusia, deşi nu recunoaşte (sunt, deja, implicaţi în lupte mercenarii Wagner). Deşi reprezenta o ameninţare directă, europenii au cochetat, Franţa cu gl. Haftar, deşi neagă, iar Italia cu Tripoli (până când l-a invitat şi pe gl. Haftar la Roma). Escaladarea a fost produsă de Turcia, preşedintele Erdogan obţinând de la guvernul de la Tripoli un acord de delimitare a zonelor maritime exclusive care a trezit reacţia negativă a Greciei şi Egiptului. Mai mult, acum, Grecia condiţionează o soluţie de pace între cele două părţi de renunţarea de către Bengazi la acordul maritim cu Turcia. Ankara a trimis trupe în sprijinul islamiştilor, în condiţiile în care Tripoli era ameninţat de ofensiva trupelor gl. Haftar. În prezent, avem doar un armistiţiu obţinut de Rusia şi Turcia, deşi, iniţial, cele două părţi în conflict nu doriseră să îl implementeze. Să sperăm că se va găsi măcar un punct de plecare, dacă nu o soluţie de pace. Rezultatele conferinţei de la Berlin ne vor afecta, mai ales în măsura în care o soluţie de pace va include şi interpunerea unor forţe de menţinerea păcii europene.

VI. Evoluţii de urmărit în săptămâna 13 - 19.01.2020.

SUA. Începe judecarea preşedintelui Trump în Senat, în cadrul procesului de impeachment iniţiat de democraţi şi votat în Camera Reprezentanţilor dominată de ei. Preşedintele Trump s-a răzgândit, vreau un proces rapid, pe fondul informaţiilor apărute care îl implică şi mai mult în scandal. Întrebarea nu este dacă Donald Trump îşi va pierde funcţia, republicanii fiind majoritari, ci dacă democraţia americană nu va ieşi şifonată din acest proces.

SUA – CHINA. Cele două părţi au semnat un acordului de primă fază care, deşi este prezentat ca un mare succes, nu rezolvă esenţa problemei, fiind un paleativ. De fapt, un conflict economic iminent a fost transformat într-unul de uzură, cât de cât reglementat, dar cele două probleme majore, vitale pentru existenţa sistemului economic chinez, nu au fost rezolvate: renunţarea la furtul de tehnologie, respectiv deschiderea pieţii & subvenţionarea întreprinderilor de stat. Între timp, oficiali UE declară: „China încearcă să obţină hegemonia economică”.

BULGARIA. Arestarea ministrului mediului reprezintă doar vârful aisbergului, într-un sistem în care corupţia a ajuns la un asemenea nivel încât oamenilor li s-a interzis dreptul la apă curentă, fiind favorizate afacerile unor oligarhi. Aşa cum menţiona de curând Der Siegel, Bulgaria nu are prea multe în comun cu statul de drept şi justiţia independentă, iar presa nu este liberă, fiind în mâna oligarhilor.

R.MOLDOVA. Procesul de capturare a puterii continuă. Igor Dodon este, din nou, la Moscova, iar oamenii din procuratură ai lui Plahotniuc sunt arestaţi, urmând să facă loc celor ai lui Dodon. Uimiţi de realismul Bucureşti-ului, care nu se mai lasă păcălit, limitându-se la proiectele pentru cetăţeni, puterea de la Chişinău replică prin metafore: prim ministrul RM a replicat la explicarea situaţiei de către ambasadorul nostru la Chişinău prin faptul că „el adună pietrele”…aruncate de alţii. Greşit, adună banii, nu pietrele, dar acum aceştia nu mai vin dacă nu se implementează reforme! 

GERMANIA – TURCIA. Cancelarul german, Angela Merkel, va merge la  Ankara, pe fondul reducerii fondurilor UE „destinate integrării europene” (care?) către Turcia şi a ameninţărilor abia voalate ale lui Recep Erdogan că, în lipsa fondurilor, va da drumul, din nou, valului de refugiaţi, mai ales că ofensiva siriano-rusă a fost reluată in Idlib. 

V4 & AUSTRIA. Prim miniştrii statelor de la Vişegrad s-au întâlnit la Praga cu cel austriac, în încercarea acestuia de a construi un pod între V4 şi europenii occidentali[7]. Nu prea sunt multe de mediat, în condiţiile în care în V4 începe reculul celor de la putere: conservatorii polonezi nu au putut trece o lege a justiţiei prin camera superioară a parlamentului unde sunt minoritari; Victor Orban anunţă că FIDESZ era să părăsească PPE, deşi în realitate a obţinut doar o amânare a excluderii sale, în condiţiile în care este din ce în ce mai izolat pe plan european (Salvini a întors-o spre centru-dreapta, părăsind extrema dreaptă); în Slovacia, procesul privind uciderea unui jurnalist se apropie de incriminarea unui om de afaceri apropiat puterii; în Cehia, Babic aşteaptă ancheta privind deturnarea de fonduri europene. V4 şi-a pierdut, datorită liderilor săi, din credibilitate.