MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (12 -18.10.2020)

I. UNIUNEA EUROPEANĂ. Reuniunea miniştrilor de externe europeni (12.10).

Această reuniune a Foreign Affairs Council (FAC) a fost una a luării de decizii în două probleme spinoase, criza din Belarus şi cazul Navalnîi. În ambele cazuri, s-a optat pentru sancţiuni cu ţinte precise, dictatorul belorus fiind inclus pe listă. Reacţia furioasă a Minskului şi Moscovei a fost imediată. În cazul Turciei, UE a reacţionat la ultimele acţiuni ale Ankarei, care generează, din nou, o situaţie conflictuală. De remarcat, europenii sprijină acordul de încetare a focului în războiul din Nagorno-Karabah mediat de către Moscova[1].  

Reafirmându-se sprijinul UE pentru suveranitatea şi independenţa Belarusului (un mesaj pentru Rusia) şi pentru drepturile şi libertăţile democratice ale cetăţenilor beloruşi, s-a decis pregătirea unui nou set de sancţiuni la adresa oficialilor beloruşi, inclusiv a lui Alexander Lukaşenko. S-a reconfirmat faptul că lui Lukaşenko îi lipseşte „orice legitimitate democratică” şi s-a elaborat un plan de măsuri concrete în sprijinul „unui Belarus democratic” şi al societăţii civile. În faţa abordării intransigente a lui Lukaşenko, care reprimă demonstraţiile şi refuză un dialog cu opoziţia, UE a renunţat la speranţa unui dialog cu acesta şi înăspreşte sancţiunile, trecându-l şi pe el pe lista celor sancţionaţi. Un plan de măsuri concrete pentru sprijinul opoziţiei a fost cerut, de ceva timp, de către statele din prima linie, Polonia şi Lituania, însă acesta va fi greu de implementat în situaţia actuală, cea a unui Belarus „ermetizat” de Lukaşenko cu ajutorul Rusiei. Europenii au răspuns cursului de confruntare luat de Lukaşenko prin „strângerea şurubului”, dar este puţin probabil ca acesta să cedeze, acceptând un dialog real, deoarece actualul curs îi asigură supravieţuirea dictaturii, având protecţia Rusiei şi iniţiind un pseudodialog cu societatea, prin propunerea unei noi constituţii şi consultări doar cu opoziţia „tolerată”, cea acceptată de Rusia, care oferă garanţia conservării dictaturii şi păstrării Belarusului în sfera de influenţă rusească. 

În cazul Navalnîi, europenii au luat decizia de a impune sancţiuni Rusiei, aprobând propunerile făcute de Germania şi Franţa privind un răspuns ferm la utilizarea unui agent chimic neurotoxic. Acestea s-au concretiza în „măsuri restrictive împotriva celor implicaţi în tentativa de asasinare a lui Alexei Navalnîi”. În relaţiile cu Rusia, UE a reafirmat cele cinci principii elaborate în 2016: 1) implementarea completă a Acordurilor de la Minsk înainte de ridicarea sancţiunilor la adresa Rusiei; 2) continuarea, de către UE, a unor relaţii strânse cu fostele state sovietice din vecinătatea sa estică şi cele din Asia Centrală; 2) UE va deveni mai rezistentă în faţa ameninţărilor ruse precum cele hibride, cele privind securitatea energetică şi dezinformarea; 3) în pofida tensiunilor, UE se va angaja, selectiv, cu Rusia într-o serie de probleme de politică externă, printre care cooperarea în Orientul Mijlociu, contraterorismul şi schimbările climatice; 4) creşterea sprijinului pentru societatea civilă rusă şi promovarea contactelor directe între cetăţeni, având în vedere că sancţiunile vizează regimul rus, nu pe cetăţenii ruşi. În contextul actual, europenii au insistat pe implementarea Acordurilor de la Minsk şi sprijinul acordat societăţii civile, respectiv apărării activiştilor pentru apărarea drepturilor omului. Moscova a reacţionat prin Serghei Lavrov, transmiţând mesajul că va impune sancţiuni similare. Nu acesta este răul cel mare, ci degradarea relaţiilor Rusiei cu europenii, mai ales cu Germania şi Franţa, Kremlinul fiind deranjat atât de faptul că Berlinul a făcut „atâta caz” de otrăvirea cu Novichok a lui Navalnîi, cât şi de faptul că i se reamintesc cele patru principii, insistându-se pe cele care privesc politica sa internă şi cea din „sfera de influenţă”, dosarul ucrainean nefiind uitat de către europeni.

II. UE/RUSIA. Europenii au impus sancţiuni la adresa unor oficiali ruşi.

După decizia luată în FAC şi acordul dat de liderii statelor europene în cadrul Consiliului European (15.10), UE a impus sancţiuni unor oficiali ruşi de prim rang, lovind chiar în cercul puterii. UE nu a ezitat şi i-a pedepsit pe cei responsabili de otrăvirea lui Navalnîi. Kremlinul a fost vizibil marcat de faptul că UE a mers cu sancţiunile până la cel mai înalt nivel, cele şase persoane sancţionate fiind destul de aproape, pe scara puterii, de preşedintele Vladimir Putin. Pentru Kremlin, aceasta este o grea lovitură de prestigiu. Cei care au ordonat crime de stat, pentru ca, apoi, să strângă mâna omologilor occidentali, au primit ceea ce meritau, statutul de indezirabili. Pentru asta, europenii, mai ales germanii, nu vor fi iertaţi de Kremlin, unde un regim personal şi „personalizat” pune mare preţ pe respectabilitate, chiar dacă, aşa cum o arată acuzele europene, aceasta este, mai degrabă, cea din alte domenii ale societăţii, nu cea a unei elite politice. La fel de grav, în baza acestor nume, deducţia despre cine a luat, cu adevărat, decizia otrăvirii lui Navalnîi, nu este greu de făcut[2].  

Au fost impuse sancţiuni, constând în restricţia de a intra pe teritoriul UE, precum şi îngheţarea fondurilor financiare şi proprietăţilor acestora, asupra a şase persoane importante, oficiali apropiaţi de preşedintele Putin, şi asupra unei institut de cercetare. Pe lista publicată de europeni se află: 1) directorului FSB (serviciul secret intern), Alexander Bortnikov; 2) doi directori din cadrul Administraţiei Prezidenţiale, colaboratori apropiaţi ai preşedintelui Putin: Sergei Kirienko, adjunctul şefului Administraţiei Prezidenţiale (Kirienko a fost, pentru o perioadă scurtă de timp, prim ministru) şi Andrei Iarin, directorul oficiului de politică internă; 3) doi miniştrii adjuncţi din cadrul Ministerului Apărării, Pavel Popov şi Alexei Krivoruchko; 4) Institutul de Stat de Cercetare în domeniul Chimie Organice şi Tehnologiei. A mai fost inclus pe listă şi Evgheni Prigojin, „bucătarul lui Putin”, acuzat că a finanţat “”fabricile de troli” şi a destabilizat Libia, cu mercenarii său din organizaţia Wagner. Menţionând că sancţiunile sunt parte a acţiunilor de împiedicare a proliferării armelor chimice, UE justifică decizia: 1) „având în vedere că Alexei Navalnîi era supravegheat în momentul otrăvirii sale, este rezonabil să concluzionăm că aceasta a fost posibilă numai cu implicarea FSB”; 2) „este rezonabil să concluzionăm că otrăvirea lui Alexei Navalnîi a fost posibilă numai cu aprobarea Oficiului Executiv Prezidenţial”; 3) Ministerul Apărării este responsabil de stocarea, în vederea distrugerii, a armelor chimice; 4) institutul sancţionat a fost implicat în producerea agentului Novichok. De remarcat, UE îşi justifică decizia pe deducţii, deşi, foarte probabil, la baza acesteia se află intelligence verificat, respectiv informaţii solide privindu-i pe cei implicaţi. Însă, aceste informaţii nu pot fi prezentate, din motive evidente (dezvăluirea surselor şi a mijloacelor). Tocmai pe acest fapt îşi vor baza apărarea oficialii ruşi. Kremlinul se va răzbuna, dar şi victimiza, acuzând, deja, Germania că aceasta distruge relaţiile bilaterale ascunzându-se în spatele scutului european, însă lecţia europeană nu va fi uitată uşor de cei din cercul puterii ruse. Politica europenilor, chiar dacă una soft, nu a mai putut tolera o conducere rusă care foloseşte asasinatul ca instrument politic, încălcând legea, inclusiv tratatele internaţionale. Urmează o perioadă de răcire a relaţiilor Rusiei cu europenii, dar asta ar trebui să fie o surpriză, mai ales la Kremlin, de vreme ce acesta a luate deciziile care au dus la această situaţie.

III. TURCIA/UE/SUA. Ankara revine la acţiunile provocatoare.

După ce UE amânase discutarea sancţiunilor împotriva Turciei până în decembrie, NATO mediase un acord militar de deconflictizare între Grecia şi Turcia, iar nava de prospecţiuni turcă fusese retrasă din zonele maritime ale Greciei, părea că dialogul politic poate începe, dar nu a fost aşa, Ankara revenind la comportamentul agresiv. Redeschiderea cartierului Varoşa al oraşul Famagusta din Ciprul de Nord, unde problema ciprioţilor greci alungaţi în 1974 şi a proprietăţilor lor rămâne deschisă, şi anunţul Navtex turc privind reîntoarcerea navei de prospecţiuni în zona maritimă a Greciei au blocat procesul care ar fi dus spre negocieri, revenindu-se la o situaţie tensionată. UE şi SUA au avut reacţii negative la adresa Ankarei, şi pe fondul altor acţiuni ale acesteia, precum implicarea în războiul din Nagorno-Karabah şi dislocarea sistemului de apărare antiaeriană S-400.      

Turcia a emis (12.10) o avertizare Navtex[3] prin care anunţa că nava de prospecţiuni Oruc Reis urmează să efectueze operaţiuni de prospectare seismică în estul Mării Mediterane pentru următoarele zece zile. Atena a condamnat decizia turcă, considerând că dislocarea navei Oruc Reis în zona sa maritimă reprezintă o „ameninţare la adresa păcii” şi a reamintit că nu este singură în faţa acestei provocări. Principalul mediator între cele două ţări, Germania, a criticat (13.10), prin Heiko Maas, această acţiune unilaterală a Turciei, care împiedică începerea dialogului: „Pendularea Turciei între escaladare şi detentă trebuie să înceteze. Crearea condiţiilor de începere a dialogului ţine de Turcia”. Maas a vizitat Atena şi Nicosia, anunţând că exclude, deliberat, Ankara din turneul său, tocmai pentru că acesta avea ca scop medierea dialogului, puţin probabil în urma acţiunilor turce. La reuniunea FAC (12.10), europenii au considerat regretabil faptul că Turcia a emis anunţul Navtex, „afectând zonele maritime ale Greciei şi Ciprului”, aceste acţiuni, alături de cele de la Varoşa, conducând la noi tensiuni, în loc să contribuie la eforturile de deescaladare pe care UE le propune. La FAC, Franţa a prezentat un raport privind războiul din Nagorno-Karabah, în care, foarte probabil, a apărut şi rolul negativ jucat de Turcia: politic, încurajând Baku să continue războiul, împotriva eforturilor Grupului de la Minsk; militar, prin implicarea directă în conflict; împotriva normelor internaţionale, recrutând jihadişti sirieni, pe care i-a transportat în zona de conflict. Adoptarea de sancţiuni europene, în decembrie, pare din ce în ce mai probabilă, iar dialogul greco-turc rămâne iluzoriu, mai probabile fiind noi tensiuni militare, Turcia anunţând exerciţii navale în Marea Egee în perioada 26-28.10 (probabil, nu întâmplător: 28.10 este sărbătoarea naţională „Oxi” în Grecia, ziua când, în 1940, grecii au spus „Nu” ultimatumului lui Mussolini).

Departamentului de Stat al SUA a transmis (13.10) un mesaj neobişnuit de dur la adresa Ankarei: „coerciţia, ameninţarea, intimidarea şi activităţile militare nu vor soluţiona situaţia tensionată din Mediterana de Est. Cerem Turciei să înceteze aceste provocări calculate şi să înceapă imediat discuţiile exploratorii cu Grecia”. Mike Pompeo, în luarea sa de poziţie privind conflictul din Nagorno-Karabah (14.10), a transmis un avertisment Ankarei: „am urmărit cum Turcia începe să consolideze Azerbaidjanul. Am cerut tuturor jucătorilor internaţionali să rămână în afara regiunii, nu să continue să inflameze problema”. Poziţia SUA, din ce în ce mai dură faţă de Ankara, vizibilă în timpul recentei vizite a lui Mike Pompeo la Atena, se explică şi printr-o altă acţiune ostilă a Ankarei. Astfel, au apărut informaţii conform cărora un incident deosebit a avut loc în luna august, când armata turcă a activat radarul de conducere a focului al sistemului de rachete antiaeriene S-400 (de producţie rusească), luând în urmărire un avion F-16 (de producţie americană) al Greciei, adică exact ceea ce SUA i-au transmis Ankarei să nu facă (utilizarea unui sistem de apărare antiaeriană rusesc împotriva avioanelor de luptă occidentale, acesta fiind şi motivul pentru care Turcia a fost exclusă din programul F-35). În contextul acestei informaţii, avem o altă perspectivă asupra mesajului secretarului general NATO, Jens Stoltenberg, transmis în timpul vizitei sale la Ankara, când a avertizat că vor urma sancţiuni, dacă Turcia continuă procesul de operaţionalizare a sistemului S-400. Deşi SUA au transmis Turciei că „S-400 rămâne un obstacol major în relaţiile bilaterale şi cu NATO”, Ankara a continuat procesul de operaţionalizare, dislocând sistemul S-400 la Sinop şi a început testarea acestuia pe drone ţintă britanice Banshee. Pericolul unor incidente militare între Turcia şi Grecia creşte, pe măsură ce Turcia se îndepărtează de SUA şi UE, iar avertismentele acestora nu are efectul scontat. În acest context, avertismentul transmis (15.10) Ankarei de către miniştrii de externe francez şi german pare a fi un ultimatum, înainte de a se trece la deciderea de sancţiuni (în decembrie).    

IV. ARMENIA/AZERBAIDJAN. Războiul din Nagorno-Karabah.

Armistiţiul mediat de Moscova nu a rezistat, luptele continuând. Bombardarea localităţilor a continuat. Baku, susţinut de Ankara, afirmă că va merge până la capăt, cerând evacuarea de către armeni a Nagorno-Karabahului şi sugerează o mediere ruso-turcă, care ar elimina Vestul, lăsând doar aceste două puteri regionale intervenţioniste să decidă, dar Rusia preferă Grupul de la Minsk. Erevanul se prezintă într-o poziţie defensivă, acceptând încetarea focului şi negocierile mediate de Grupul de la Minsk (SUA, Rusia, Franţa). Vestul se pronunţă pentru încetarea focului şi neimplicarea terţilor (Turcia). Baku şi Ankara trebuie să hotărască dacă şi când acceptă încetarea focului, însă, cei doi care decid, Aliev şi Erdogan, nu sunt, încă, înclinaţi să o facă.  

Războiul continuă, încetarea focului mediată de Moscova şi sprijinită de Vest, dar nu, cu adevărat, şi de Turcia, eşuând, dar rămânând un element de referinţă în evoluţia acestuia. Atât bombardarea localităţilor, cât şi luptele de pe front s-au intensificat. Azerii au continuat ofensiva atât în nord, cât şi în sud, unde au cucerit oraşele Hadrut (12.10) şi Fuzuli (17.10). Dronele azere continuă să lovească eficient sistemele de artilerie şi rachete, precum şi blindatele armene, însă, cu excepţia dronelor turceşti TB-2 (nu a fost revendicată doborârea niciuneia), artileria antiaeriană armeană continuă să le doboare, demonstrând că nu a fost degradată decisiv în urma loviturilor primite (acestea fiind importante, precum distrugerea unui sistem S-300). Astfel, armenii au revendicat doborârea unui avion azer de atac la sol Su-25, element important, dacă avem în vedere pericolul permanent prezentat de posibila prezenţă a avioanelor F-16 turceşti (observate, ultima dată, pe 03.10, dislocate la Ganja). Luptele continuă cu intensitate, dar trebuie avut în vedere că azerii şi-au angajat rezerva la nivel operativ-strategic, încă din ziua şapte a conflictului, unităţi din cadrul Corpului de armată 4 adăugându-se celor angajate în luptă (Corpurile 1, 2 şi 3). Baku primeşte sprijin turcesc continuu, direct, dar şi în armament şi financiar, şi încercă să stopeze aprovizionarea armenilor: Turcia a închis spaţiul aerian pentru transportul umanitar către armeni; Azerbaidjan are au un acord, în acest sens, cu Georgia; Baku face presiuni asupra Iranului, care, deşi neagă, pare să fi rămas unica cale de aprovizionare a armenilor. Întreaga ofensivă azeră a dus la cucerirea a doar 4-5% din teritoriile controlate de armeni, dar, având în vedere ocuparea celor două localităţi importante, Hadrut şi Fuzuli, Ilham Aliev poate clama o victorie şi justifica pierderile mari (necomunicate, fiind declarate „date confidenţiale”). Frontul este, în mare parte, stabilizat de către armeni, (Nikol Pasinian: „blitzkriegul azer a fost stopat”), dar armenii nu pot trece la contraofensiva, dovedindu-se vulnerabili la loviturile din aer şi având, deja, pierderi mari (peste 600 de militari). Sprijinul militar turc direct, precum şi superioritatea sistemelor de armament achiziţionate de azeri au anulat superioritatea calitativă a militarilor armeni. Bombardarea localităţilor din adâncimea Nagorno-Karabahului, respectiv Azerbaidjanului a continuat, cu scopul lovirii infrastructurii militare şi a altor elemente de infrastructură critică, ambele părţi prezentând victimele civile şi pagubele produse asupra obiectivelor civile.

Armenii se prezintă ca partea agresată, cerând respectarea acordului de încetare a focului şi se pronunţă pentru negocieri de pace, care ar presupune un transfer de teritoriu în schimbul soluţionării conflictului. Nicol Paşunin a dezvăluit (14.10) că, în cursul negocierilor de la Moscova, partea azeră a cerut retrocedarea celor cinci provincii azere din jurul Nagorno-Karabah, nu în schimbul unei stabiliri a statutului regiunii Nagorno-Karabah, ci doar în vederea încetării focului, partea armeană respingând propunerea. Un moment important l-a reprezentat lovirea unor sisteme de rachete pe teritoriul Armeniei, fapt ce reprezintă deschiderea unei noi etape: Armenia poate cere intervenţia Rusiei în baza acordului OSCE, fiind agresată de către Azerbaidjan. Prin aceste atacuri, Baku şi Ankara testează Moscova, care va ezita să intervină, atât din considerente politico-militare (evitând implicarea într-un conflict major, în care s-ar confrunta, fie şi prin proxy, cu un adversar puternic, Turcia, nu cu adversari cu capacitate militară redusă), cât şi pur militare (luptele din Libia arătând că unele sisteme de apărare antiaeriană şi de război electronic ruseşti sunt inferioare celor turceşti). Însă, Moscova nu este pasivă, atacând regiunile din Siria de unde provin jihadiştii transferaţi de către Ankara în zona de conflict şi efectuând exerciţii militare în Marea Caspică (un mesaj de ameninţare pentru Baku).

Baku şi Ankara au continuat retorica belicoasă, cerând retragerea armenilor din întreaga regiune Nagorno-Karabah, iar Recep Erdogan s-a alăturat lui Ilham Aliev, în ideea că negocierile să fie mediate doar de Rusia şi Turcia, propunere respinsă de Moscova. Rusia a continuat, prin contacte la cel mai înalt nivel, efortul de  convingere a celor două părţi să înceteze focul şi să revină la negocierile mediate, în cadrul OSCE, de cei trei membrii importanţi ai Grupului de la Minsk (Rusia, Franţa, SUA). Dând dovadă de realism (Maas: „conflictul din Caucaz poate fi soluţionat doar cu participarea Rusiei”), europenii sprijină acordul de încetare a focului mediat de Moscova. SUA, prin Mike Pompeo, au chemat ambele părţi să respecte acordul de încetare a focului şi să înceteze bombardarea localităţilor, cu un apel către terţele părţi să nu se implice în conflict, referire explicită la Turcia. Încurajaţi de Ankara, azerii vor continua ofensiva, atâta timp cât mai au capacitatea necesară. După pierderea unor localităţi importante, armenii se vor mobiliza pentru a stabiliza frontul, dar au o capacitate redusă de a trece la contraofensivă. Foarte probabil, în faţa presiunilor diplomatice ruse şi occidentale şi a câştigurilor teritoriale limitate obţinute cu pierderi mari, Baku va accepta încetarea focului. Întrebarea este când o va face?

V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 19-25.10.2020.

● BELARUS. Opoziţia a dat dictatorului un ultimatum. După decizia occidentalilor de a impune sancţiuni asupra sa, un Lukaşenko izolat a înăsprit represiunea, ameninţând cu deschiderea focului asupra demonstranţilor. Tihanovskaia i-a dat dictatorului (13.10) „Ultimatumul Poporului”, un ultimatum în numele întregii opoziţii, să renunţe până pe 25.10 la putere sau se va confrunta cu o mişcare de rezistenţă civilă generalizată, respectiv o grevă generală. Rusia este ferm alături de Lukaşenko, aşa cum o demonstrează (16.10) confirmarea prezenţei pe lista celor urmăriţi a Svetlanei Tihanovskaia, acuzată de Minsk că ar fi chemat la încălcarea ordinei constituţionale. Chiar încurajată fiind de către Vest, are opoziţia belorusă capacitatea să-şi materializeze ameninţarea unei greve generale în faţa unui Lukaşenko susţinut ferm de Moscova? Lukaşenko va reacţiona, probabil, prin divizarea opoziţiei şi intimidarea muncitorilor.

● RUSIA/SUA. Impas şi o nouă propunere privind prelungirea New START. Rusia a reacţionat negativ, după ce reprezentantul SUA la negocieri, Marshall Billingslea, a făcut publică ultima propunere. Acesta a declarat (14.10) că SUA sunt gata să prelungească acordul pentru o perioadă de timp, dacă Rusia va fi de acord să limiteze sau să îngheţe arsenalul său nuclear: „am propus un compromis: fiţi de acord să îngheţăm (arsenalul nuclear) şi vom extinde New START pentru o perioadă de timp”. Reprezentantul rus, Serghei Riabkov a respins (14.10) această propunere, afirmând că este „inacceptabilă”, respingere repetată de un Serghei Lavrov indignat. De ce această reacţie? Pentru că SUA propun îngheţarea întregului arsenal nuclear, nu numai a celui strategic, în timp ce Rusia vrea continuarea limitării, prin prelungirea New START, doar a celui nuclear strategic, continuând să-şi mărească avantajul din domeniul substrategic (mai ales, după ce a încălcat INF, dislocând SSC8). În final, preşedintele Putin a venit cu o nouă propunere(16.10), anunţând că Rusia doreşte prelungirea New START pentru un an, fără nici un fel de precondiţii. Rusia joacă cartea continuităţii şi intransigenţei, însă preşedintele Donald Trump nu este atât de dependent de acest succes de politică externă, politica internă fiind factorul decisiv în alegeri, pentru ca să cedeze (doar dacă nu intervine … deschiderea sa faţă de Putin). 

● R.MOLDOVA/SUA/RUSIA. Rusia este nemulţumită de politica SUA în R.Moldova. După ce Igor Dodon a declarat (12.10) că, dacă va câştiga alegerile, este gata să scoată oamenii în stradă, pentru a îşi apăra victoria, secretarul de stat american, David Hale, a avut (13.10) convorbiri telefonice separate cu acesta şi cu principala sa contracandidată, Maia Sandu, în care s-a discutat despre alegerile prezidenţiale din 01.11, Hale insistând asupra necesităţii unei campanii electorale şi a unor alegeri libere şi corecte. În acest context, Serghei Lavrov a declarat (14.10): „până acum, din păcate, formatul 5+2, pentru soluţionarea transnistreană nu funcţionează, în principal, pentru că americanii forţează pentru a aduce totul sub controlul lor şi să creeze din Moldova un alt „abces” în spaţiul post-sovietic, astfel încât să împiedice ca această coaliţie, care, cu ceva timp în urmă, s-a format între Maia Sandu şi Igor Dodon şi partidul socialist al acestuia, să nu aibă loc niciodată în practică şi ca forţele pro-occidentale să câştige o victorie fără echivoc”. Dincolo de acuzaţiile nefondate privind eşecul negocierilor în format 5+2 (în realitate, Igor Dodon nereuşind să impună discutarea unei nou Memorandum Kozak), atrage atenţia faptul că: 1) Moscova se aşteaptă la o destabilizare în R.Modova; 2) SUA ar fi vinovate de aceasta, prin faptul că ar împiedica materializarea unei noi „coaliţii Kozak”, după ce aceasta a eşuat, prin îndepărtarea, de către Dodon, a Maiei Sandu de la putere. Nu putem decât să deducem că manevrele Kremlinului au fost dejucate cu contribuţia SUA. Lavrov transmite că Rusia vrea totul, Dodon preşedinte şi o coaliţie Kozak (necesară ca Moscova să controleze, iar Vestul să plătească), dar îi este teamă că s-ar putea să nu obţină nimic.