MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (12 – 18.08.2019)

I. RUSIA. Demonstraţii de protest şi demonstraţii de forţă.

Protestele continuă la Moscova, demonstrând faptul că puterea nu se bucură de sprijinul unanim al populaţiei, aşa cum o cere ideologia unui regim autocratic. Probleme grave, precum incidentul nuclear de la Nenoksa, sunt trecute sub tăcere. În plan extern, o demonstraţie de forţă arată o nouă tendinţă: reorientarea, fie şi într-o măsură redusă, a atenţiei spre teatrul asiatic. În aceste condiţii, un mic incident aviatic cu NATO nu putea fi decât scos în evidenţă.

În pofida durităţii cu care puterea reprimă demonstraţiile, acestea continuă. Într-un oraş simbol, aşa cum este Moscova, acestea s-au amplificat, numărul demonstranţilor ajungând la nivelul câtorva zeci de mii. Mai grav, aceste demonstraţii au sprijinul unei părţi însemnate din populaţia capitalei (o treime sunt în favoarea acestora, iar o treime sunt împotrivă). Puterea nu a cedat, reprezentanţii opoziţiei nefiind acceptaţi să candideze la alegerile locale, planificate pentru 08.09. Mai grav, tot ce înseamnă opoziţie a fost supus atenţiei forţelor de ordine, majoritatea liderilor acesteia fiind arestaţi. Probabil, demonstraţiile se vor stinge după alegerile locale, care vor fi câştigate de oamenii puterii, de vreme ce nici nu au contracandidaţi. Interesant, mulţi dintre aceştia candidează ca independenţi, de vreme ce partidul puterii, Rusia Unită, este nepopular, fiind identificat cu sistemul corupt care guvernează ţara. Cu certitudine, aceste demonstraţii nu reprezintă o ameninţare pentru putere, Dmitri Peşkov grăbindu-se să anunţe că nu există o criză politică în Rusia (deşi aceste demonstraţii sunt cele mai mari de la cele de acum aproape un deceniu, care au marcat trecerea de la „Putin făcând-o pe liberalul” la „Putin dictatorul”). Peşkov are dreptate, dar numai parţial: demonstraţiile arată că „democraţia suverană” nu există, că sistemul nu se bucură de sprijinul pe care îi afirmă şi, mai grav, că îi este teamă (mai ales în Moscova; ca orice dictator, Putin ştie bine că regimurile ruseşti au căzut în urma unor lovituri de stat date în capitale). Dacă, în plan intern, regimul va căuta să răspundă cu o politică de investiţii şi una socială, cât mai poate (şi mai poate, având destule rezerve financiare pentru a face faţă dificultăţilor aduse de sancţiuni), în plan extern va căuta să răspundă cu o politică dură, inflexibilă la adresa duşmanului ideologic, Vestul, vinovat că ... exist fiind un element de referinţă pentru protestatari.  

Negarea amplorii accidentului nuclear. Puterea a păstrat tăcerea asupra amplorii incidentului nuclear de la Nenoksa, preferând să laude capacitatea tehnologică a ţării şi faptul că este în poziţia de învingător în noua cursă a înarmărilor. De fapt, situaţia nu este chiar atât de roză. Ambasadorul SUA la Moscova a transmis un semnal îngrijorător: SUA nu au, încă, o idee clară dacă New START va continua. Consilierul pentru securitate al preşedintelui, John Bolton, a transmis punctul de vedere al SUA privind căutarea unui acord complet, fapt ce pune sub semnul întrebării viitorul New START. Abia după ce toate variantele de continuare/extindere a New START vor fi eşuat, SUA se vor angaja, cu toată energia, în această cursă. Până atunci, nu avem decât eşecul unei rachete cu propulsie nucleară şi doar operaţionalizarea a patru batalioane de rachete SSC8, precum şi a unei escadrile de MIG 31 cu rachete hipersonice Kinzhal în Regiunea Militară Sud.

Dislocarea aviaţiei strategice în proximitatea Alaska. Într-o demonstraţie de forţă simbolică, Rusia a dislocat temporar două bombardiere strategice Tu 160 la o bază de pe coasta Pacificului, de unde acestea pot lovi, în cel mai scurt timp, obiective militare americane din Alaska, inclusiv sistemele de apărare antibalistică. Măsura a fost una temporară, cu caracter demonstrativ, dar poate indica o atenţie mărită acordată de Kremlin teatrului asiatic. Probabil, Kremlinul face acest lucru din două motive: 1) pentru a-şi demonstra capacitatea de a ameninţa direct SUA cu bombardierele sale strategice; 2) pentru a afişa o cooperare militară în creştere cu China, fiind alături de aceasta în confruntarea cu SUA în teatrul Pacific. Oricum, Kremlinul va păstra atenţia îndreptată asupra teatrului european, acolo unde are de recuperat state post-sovietice (urmează Belarus!) şi unde are de apărat principalele sale obiective militare, politice şi economice.

Astfel, exerciţiile navale din Marea Baltică au fost de o amploare deosebită. Cum era de aşteptat, au apărut incidente, de fapt, interceptări. Deja, pe 05.08, avioane britanice interceptase bombardiere strategice ruseşti, Tu 142, escortate de avioane Su-27, deasupra Mării Baltice. Interceptarea unui avion de transport care îl avea la bord pe ministrul apărării Serghei Soigu având ca escortă avioane Su-30 (13.08), de către un avion spaniol F 18 a oferit Kremlinului ocazia de a prezenta evenimentul ca pe un incident în cursul căruia avioanele sale de vânătoare au alungat un avion NATO care se apropiase de avionul ministrului apărării. De fapt, pilotul spaniol a făcut o identificare vizuală, confirm regulilor de angajare NATO, a unui aparat de zbor care zbura fără plan de zbor şi cu transponderul închis, nimic mai mult. Oricum, evenimentul a fost exploatat la maximum de propaganda rusă.

Aşa cum nici vizita lui Putin în Crimeea nu a reuşit să atenueze impactul demonstraţiilor moscoviţilor contra puterii sale, nici acest incident şi nici alte demonstraţii de forţă nu vor reuşi. Este, totuşi, periculos faptul că Moscova caută să-şi evidenţieze statutul recurgând la asemenea acţiuni. Rămâne de văzut ce va face în Marea Neagră, pe fundalul exerciţiilor militare din Regiunea Militară Sud.

II. MAREA BRITANIE – SUA. Vizita lui Bolton la Londra.

Vizita lui John Bolton la Londra (12.08) a avut ca obiectiv îmbunătăţirea relaţiilor dintre SUA şi Marea Britanie în noile condiţii, cu Boris Johnson prim ministru, după ce, în perioada predecesorului acestuia, Theresa May, aceste relaţii au avut unele momente de tensiune. John Bolton  a transmis guvernului britanic că Donald Trump doreşte un Brexit reuşit şi că va sprijini Marea Britanie în acest demers prin semnarea unui acord de liber schimb.

Poziţia SUA faţă de Brexit a fost rezumată de John Bolton prin declaraţia sa conform căreia SUA vor sprijini cu entuziasm decizia Marii Britanii de ieşire din UE fără nici un acord, Blind Brexit. Mesajul principal al lui John Bolton a fost că SUA vor ajuta Marea Britanie să depăşească şocul ieşirii din UE cu acest acord de liber schimb care este negociat, în prezent, de cele două state. În condiţiile în care Marea Britanie va părăsi UE la 31.10, cel puţin acesta este obiectivul lui Boris Johnson, indiferent dacă va avea un acord sau nu, este de aşteptat ca Londra să se orienteze cu precădere spre SUA.  

De asemenea, în probleme precum China şi Iran, după vizita lui John Bolton, este de aşteptat o înăsprire a atitudinii britanice. Chiar dacă, conform lui Bolton, nu este încă clar dacă Marea Britanie a luat decizia finală în cazul Huawei (excluderea acestei firme din implementarea G5), foarte probabil, judecând după direcţia în care se îndreaptă relaţiile dintre cele două state, această decizie va fi conformă cu dorinţa SUA. În privinţa Iranului, actualul guvern britanic luase, deja, decizia participării la misiunea navală americană din Golf („impulsionat” şi de politica agresivă a Iranului care a pus în pericol navigaţia tancurilor petroliere sub pavilion britanic după arestarea unui tanc petrolier iranian în Gibraltar), dar, acum, este evident că această cooperare se va adânci, în contrast cu atitudinea „de mijloc” a Theresei May, care luase în considerare şi misiunea europeană în Golf[i].

Vizita lui John Bolton relansează relaţiile americano-britanice, conform viziunii celor doi lideri, Donald Trump şi Boris Johnson. Noutatea este adusă de accederea la putere a lui Boris Johnson, reprezentantul aripii antieuropene a conservatorilor, care vrea să implementeze un Brexit în forţă, nu unul negociat. În faţa fermităţii UE (dată şi de asimetria dintre capacitatea economică a acesteia în raport cu Marea Britanie) de a nu renegocia acordul la care a ajuns cu Theresa May, Boris Johnson are o atitudine de confruntare cu UE: nu numai Brexit cu orice preţ, dar şi perceperea UE ca pe un adversar. Această atitudine coincide cu cea a lui Donad Trump, care vede în UE numai un concurent economic, nu şi un aliat politic şi militar (şi chiar un concurent care respectă reguli). De aceea, relansarea relaţiilor dintre cele două state se va face rapid.

În sine, acesta este un lucru bun, axa anglo-saxonă Washington – Londra fiind una din pietrele de temelie ale Vestului. Problema este că această relansare se face împotriva UE, conform unei viziuni înguste, antieuropene. Oricâte probleme ar crea Bruxellesul, respectiv Berlinul şi Parisul (problemele fiind de natură concurenţială economic într-un cadru reglementat sau reflectând abordări diferite), acestea au avut mereu comportamentul unui aliat, unul dificil, capricios şi slab militar, dar aliat.

Până la aspectele externe, Boris Johnson are de înfruntat realităţile interne, opţiunea sa pentru un ”blind Brexit” lovindu-se de rezistenţa Parlamentului, de care acesta vrea să treacă provocând o criză politică, respectiv alegeri anticipate. Totuşi, având în vedere şi personalitatea lui Boris Johnson, totul pare un joc menit să oblige Bruxellesul să cedeze, iar acordul de liber schimb cu SUA poate fi privit ca parte a acestui joc.

Dincolo de diferenţele de moment, nu este un lucru bun dacă relaţia dintre Marea Britanie şi SUA se consolidează nu împreună cu UE, ci împotriva UE. Oricât de mult greşesc unii europeni (şi greşesc, vezi graba Franţei în promovarea anumitor direcţii „europene”), cauza principală este viziunea populist-naţionalistă a liderilor Donald Trump şi Boris Johnson, care reflectă atitudinea unei părţi reduse a elitei politice din fiecare din cele două state. Pentru România, nu este deloc un lucru bun faptul că distanţa dintre cele trei elemente de sprijin a securităţii naţionale, UE, NATO şi SUA, se măreşte. Să sperăm că, după şocul Brexitului, diferenţele se vor atenua, în condiţiile în care adversarii Vestului îşi intensifică acţiunile, mai ales când văd că acesta nu este unit.

III. REPUBLICA MOLDOVA. Paşi înainte şi înapoi.

Votarea legii electorale, numirea de noi judecători la Curtea Constituţională, precum şi alte măsuri indică o evoluţie, deşi este evident că acestea sunt rezultatul unor înţelegeri netransparente între ACUM şi PSRM. În timp ce guvernul majoritar ACUM încearcă să găsească o cale între reforma economică, în vederea atragerii investitorilor, şi măsuri sociale, pentru a nu-şi înstrăina populaţia, PSRM încearcă să capitalizeze şi el pe succesele guvernului. În acest scop, PSRM insistă asupra semnării unui acord de guvernare cuprinzător, ACUM condiţionându-l de menţionarea în acesta a măsurilor de reformă.

Parlamentul a votat, în ultimă citire, revenirea la vechiul sistem de alegere a parlamentarilor pe liste de partid, renunţându-se la sistemul mixt, care fusese promovat de tandemul Plahotniuc – Dodon (!). Au votat în favoarea acestei schimbări 59 de deputaţi din coaliţia ACUM-PSRM. Lege conţine o serie de amendamente la Codul Electoral, având prevederi privind votul în diaspora şi reglementează modul în care se efectuează donaţiile către partide, permiţând şi donaţiile din partea cetăţenilor moldoveni din diaspora. Astfel, se relaxează interdicţia finanţării partidelor politice de către cetăţenii moldoveni din străinătate. Legea măreşte şansele ACUM şi reduc şansele de manipulare a alegerilor, aşa cum a făcut PDM, dar şi PSRM. Periculos, relaxarea finanţării partidelor din exteriorul ţării favorizează PSRM, finanţat, chiar conform declaraţiilor înregistrate ale lui Igor Dodon, cu aproape un milion de dolari pe lună de către Kremlin. Ca şi în alte situaţii, legea reprezintă un compromis între interesul ACUM de democratizarea societăţii şi cel al PSRM de consolidare a controlului asupra puterii.

De asemenea, Parlamentul a efectuat modificări în politica bugetar-fiscală şi vamală. Deputaţii au votat modificări ale Codului fiscal, legii cu privire la tariful vamal, legii privind plata pentru poluarea mediului, legii privind sistemul public de asigurări sociale, legii cu privire la tichetele de masă şi legii privind declararea voluntară şi stimularea fiscală. În timp ce guvernul ACUM se concentrează pe măsurile de relansare a economiei şi atragerii investitorilor, PSRM rămâne cu atenţia îndreptată asupra politicilor sociale, cele care îi asigură baza sa electorală. În măsura în care guvernul ACUM are succes, PSRM vrea să fie parte a acestuia, dar va căuta să se delimiteze de măsurile cu impact negativ asupra electoratului pe care va fi nevoit să le ia guvernul. Paradoxul este că, într-o ţară jefuită sistematic ca RM, guvernul Maia Sandu, cel puţin în această fază, nu poate avea decât succes, fie şi numai prin simpla promovare transparentă a unor măsuri de normalizare a situaţiei, având şi un sprijin financiar european consistent.

Numirea judecătorilor la Curtea Constituţională a arătat, încă o dată, interesele divergente ale celor două partide, ACUM căutând să facă această instituţie funcţională, iar PSRM să o controleze. Numirea netransparentă de către Parlament a doi judecători, nu cei care câştigaseră concursul, este un prim semnal de alarmă. ACUM a fost atras în jocul deciziilor ascunse, cele de care s-a ferit mereu, acceptând un prim compromis. Astfel, un personaj cunoscut nu numai prin apropierea periculoasă de Moscova, dar şi cu probleme de integritate, Vladimir Ţurcan, a fost numit de către Parlament ... fără să fi participat la concurs!

Pe direcţia eliminării mafiei lui Plahotniuc, lucrurile încep să progreseze, chiar dacă pe unele direcţii doar simbolic. Astfel, ridicarea imunităţii parlamentare a lui Ilan Şor este un prim pas simbolic în elucidarea „furtului miliardului” (Igor Dodon dixit!). Un indiciu elocvent că mafia lui Plahotniuc este în derută îl reprezintă sinuciderea cumnatului acestuia.

În actuala fază, în care guvernul punctează, ocupând scena cu măsuri eficiente de redresare a instituţiilor statului şi a economiei, PSRM vrea să lege ACUM printr-un acord cuprinzător, de lungă durată. Pe de o parte, PSRM vrea să fie parte a poveştii de succes care se profilează în domeniile economic şi social, pe de alta, vrea să limiteze acţiunile guvernului, pentru ca acesta să nu democratizeze instituţiile statului şi societatea dincolo de pragul de la care nu mai pot fi controlate de către un partid autocratic, respectiv de un preşedinte ca Igor Dodon. Societatea, mulţumită de evoluţiile actuale, sprijină un acord între cele două partide (50% din populaţie este în favoarea unui asemenea acord). Simţind pericolul la care se expune, ACUM condiţionează, însă, semnarea unui asemenea acord de introducerea în acesta a obligativităţii promovării reformelor. De aici, încep problemele, reformele fiind acceptate de PSRM dacă ele schimbă, dar nu în punctele esenţiale societatea. O societate democratizată şi prosperă va pleca spre Vest, iar PSRM nu are loc într-o asemenea lume.

Deja, Igor Dodon şi PSRM sunt obligaţi, pentru moment, să renunţe la principala armă din arsenal, antiromânismul. Astfel, pentru a justifica necesitatea unor relaţii privilegiate cu Rusia, Igor Dodon citează acum din Frank-Walter Steinmeier (un social democrat german, fost ministru de externe cu o atitudine cel puţin prietenoasă faţă de Kremlin) care i-ar fi transmis că rezolvarea conflictului transnistrean nu se poate face fără construirea unor relaţii bune cu Moscova.

Pentru moment, Chişinăul este preocupat de ieşirea din criza post-Plahotniuc şi de partajarea puterii între cele două partide, ACUM şi PSRM. Este discutabil dacă cele două partide vor putea continua împreună, fie şi spre binele ţării („bine” perceput diferit de cele două partide). Un prim indicator privind continuarea cooperării dintre cele două partide va fi semnarea acordului. Un al doilea va fi ... începerea atacurilor împotriva României de către socialişti, în frunte cu Dodon: raţiunea lor de a exista, este ca, folosind ideologia moldovenistă, să ducă RM spre est, iar cel mai facil este să ataci ancora istorică în Vest a RM, România. Oricum, decizia nu se va lua la Chişinău, nici măcar în sediul preşedinţiei RM, ci la Moscova.

IV. SERBIA – KOSOVO. Mesaj occidental privind reluarea negocierilor.

Într-o declaraţie adresată Serbiei şi Kosovo, marile puteri occidentale au cerut (13.08) reluarea negocierilor dintre cele două state, considerând că situaţia actuală este inacceptabilă, neputându-se continua în acest fel. Celor două state li s-a cerut să îşi rezolve diferenţele în vederea avansării pe calea integrării europene.

SUA şi patru mari puteri europene, Marea Britanie, Franţa, Italia şi Germania, au cerut Serbiei şi Kosovo să reînceapă negocierile sub medierea UE cu scopul normalizării urgente a relaţiilor dintre ele, considerându-se că situaţia actuală nu mai poate continua: „după ani de stagnare, a venit timpul să se termine conflictul din 1990 şi să se asigure un viitor prosper şi sigur pentru cei din Serbia şi Kosovo”.

În viziunea celor cinci, cele două părţi trebuie să negocieze în bună credinţă un acord comprehensiv, implementabil politic şi obligatoriu (cu efect de lege), care să contribuie la stabilitatea regională. În declaraţie, se cere Priştinei să renunţe la taxele vamale pe care le-a introdus în noiembrie 2018, iar Belgradului să suspende campania  de blocare a recunoaşterii Kosovo.

Mesajul este fără echivoc, atât în privinţa obiectivului, cât şi a sprijinului celor cinci: „situaţia actuală împiedică progresul Kosovo şi Serbiei pe calea integrării europene şi nu poate fi tolerată. Vrem să vedem oamenii din Kosovo şi Serbia beneficiind de o pace durabilă şi având oportunitatea să îşi construiască propriul viitor. Suntem gata să asistăm în orice mod posibil”.

Declaraţia reprezintă o încercare importantă a Vestului, unit, de a mişca lucrurile din loc. Ea urmează eşecului franco-german de reluare a negocierilor dintre Priştina şi Belgrad. Unirea celor cinci aduce greutatea SUA, dar limitează ponderea Germaniei, văzută ca părtinitoare, mai ales după ce s-a opus soluţiei schimbului de teritorii între Kosovo şi Serbia, într-un moment ce părea prielnic, înainte de ultimele tensiuni[ii]. Chiar dacă negocierile ar urma să fie reluate cu medierea UE, implicarea SUA este salutară, acesta fiind un element care ar putea oferi o şansă de succes demarării negocierilor.

Însă, situaţia este, intern şi extern, neprielnică. Cele două conduceri nu sunt pregătite să cedeze, iar sponsorii Serbiei, Rusia şi China, o vor încuraja să reziste, în timp ce cei ai Priştinei, chiar semnatarii declaraţiei, nu au făcut paşi semnificativi pentru a oferi Belgradului siguranţa că sunt imparţiali.

Primele semnale venite din cele două capitale au fost, diplomatic, negative, în sensul în care sunt gata să reia dialogul, dar fără a renunţa la ceea ce li se cere. Belgradul insistă că taxa Priştinei a fost un pas unilateral, în timp ce Priştina menţionează că a introdus-o pentru a răspunde politicii Belgradului de blocare a recunoaşterii sale.

Totuşi, există o speranţă, deşi nu e menţionată în declaraţie. Cei cinci state au destule mijloace de a exercita presiune, mai ales asupra Kosovo, dar şi asupra Belgradului. Numai că acestea nu pot fi exercitate până când cei cinci nu au găsit chiar ei o soluţie finală acceptabilă şi pentru Belgrad, iar aceasta se referă la soarta sârbilor de la nord de Ibar.

În fond, acesta este problema: nici nu are rost să reînceapă negocieri care nu duc nicăieri, dacă cei cinci nu vin cu o soluţie echitabilă, iar aceasta este acceptată, de nevoie, de cele două părţi: Kosovo, pentru a avea independenţa, iar Serbia pentru a obţine ceva esenţial pentru sârbii săi din Kosovo. Iar acest ceva trebuie să fie destul de echitabil pentru Serbia nu numai la nivelul unei soluţii pentru sârbii de la nord de Ibar şi salvarea onoarei de către puterea de la Belgrad (astfel încât soluţia să fie implementabilă politic în Serbia), dar şi pentru a îi convinge pe aliaţii săi, mai ales pe Rusia, că e bine să accepte această soluţie. Probabil, soluţia schimbului de teritoriu, agreată de SUA, ar putea să fie acceptată de cele două părţi. Dar asta înseamnă că şi Germania trebuie să îşi schimbe poziţia şi să fie de acord. Aşa că, mai este de aşteptat.

Vestul a făcut greşeala să forţeze obţinerea recunoaşterii Kosovo prin punerea Serbiei în faţa faptului împlinit[iii]. O asemenea naştere a Kosovo, „cu forcepsul”, s-a lovit de fermitatea unui Belgrad care nu prea a avut alternative: intern, puterea de la Blegrad nu se pot preda, pur şi simplu, de dragul promisiunii de integrare în UE; extern, Belgradul are parteneri gata să îl ajute în această politică (Rusia şi China, conduse, fireşte, de interesele lor specifice, care coincid doar într-o anumită măsură cu cele ale Serbiei).

Vestul trebuie mai întâi să afle că, deşi a învins Serbia în războiul din 90, acest stat nu poate fi învins în pacea din 2019. Trebuie să li se dea şi sârbilor de la nord de Ibar ceea ce li s-a oferit albanezilor din Kosovo. Abia cu o asemenea perspectivă realist cinică, dar imparţială se poate vorbi de o soluţie şi de negocieri. Şi abia atunci atât Belgradul, cât şi Pristina vor ieşi din stagnarea în care se află astăzi. Din păcate, dacă nu se reuşeşte, există alternative pentru Belgrad: Rusia şi China. Dacă eşuează, Vestul nu trebuie să se mai plângă, şi-a făcut-o cu mâna lui sau, mai corect spus, ne-a făcut-o cu mâna lui, lăsând o sursă de instabilitate lângă frontiera noastră.

 V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 19 – 25.08.2019.

UCRAINA. Emmanuel Macron îl va primi pe Vladimir Putin (19.08) în încercarea de a se relua negocierile în format normand. Preşedintele Zelenski ar fi făcut unele propuneri care ar putea genera deblocarea situaţiei. Fireşte, asta dacă Kremlinul consideră că ele sunt acceptabile. Foarte probabil, având în vedere că scopul Kremlinului nu este pacea, ci un control, prin separatişti, al Kievului, nu se va ajunge la o soluţie în viitorul apropiat. Important este, însă, să se înceapă discuţiile, îndepărtând pericolul unui nou conflict armat de amploare. Aşa ceva este posibil, Putin putând simula că cedează ceva, de vreme ce are nevoie de ridicarea, măcar parţială, a sancţiunilor. 

ITALIA. Jocurile lui Mateo Salvini de îndepărtare rapidă a guvernului, în vederea organizării de alegeri anticipate, au eşuat. Chiar amânarea cu o săptămână a discuţiilor din Parlament reprezintă un prim eşec. Salvini i-a pierdut definitiv pe Cinque Stele fără să fi obţinut nimic, dând vrabia de 18% din Parlament pe iluzoria vrabie din sondaje, un 40% pe care nu îl va putea lua, pentru că există riscul să nu se ajungă la alegerile anticipate pe care le doreşte atât de mult.

IRAN. Se apropie întâlnirea G7, la care discutarea situaţiei din Golf, respectiv Iranul va ocupa un rol însemnat. Europenii trebuie să găsească aceea voce unică care să ajungă la o înţelegere cu preşedintele Trump. Sunt şanse mici de ajungere la un acord în această problemă, dar ar fi de ajuns o clarificare a poziţiilor pentru ca Teheranul să se simtă şi mai izolat în criza politică şi economică care se amplifică datorită sancţiunilor americane.  

Global. Summitul G7 va veni într-o perioadă cu multe probleme globale. Deşi aparent temporizat, conflictul economic SUA – China este în plină desfăşurare, iar efectele încep să se vadă. Aspectul politico-militar al acestuia iese în evidenţă, atât pe fondul protestelor din Hong Kong (unde intervenţia chineză este iminentă), cât şi a Taiwanului (vânzarea de avioane F16 de către SUA a înfuriat conducerea chineză). Alte crize sunt în desfăşurare, de la Coreea de Nord la Venezuela, iar Administraţia Trump pare că se simte confortabil cu o asemenea situaţie: nimic rezolvat, cu toate crizele rămase la nivele înalte de tensiune.