MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (11 - 17.05.2020)

I. UNIUNEA EUROPEANĂ. Reuniunea miniştrilor apărării.

Miniştrilor apărării din statele UE au avut o (video) întrunire (12.05) sub preşedinţia lui Josep Borrell, Înaltul Reprezentativ UE pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate. Principala concluzie a fost că această criză coronavirus va duce la deteriorarea mediului de securitate, fapt ce impune necesitatea unei politici europene de securitate şi apărare puternice. În contextul discutării implicaţiilor acestei crize, s-a evidenţiat rolul jucat de forţele armate în sprijinirea autorităţilor civile şi cooperarea între statele Uniunii (un Task Force european fusese stabilit la conferinţa din 06.04). Un alt subiect important a fost necesitatea menţinerii prezenţei operaţionale - continuarea participării trupelor în operaţiunile UE (efectuate în cadrul Politicii Comune de Securitate şi Apărare). În virtutea experienţelor recente, s-a subliniat necesitatea creşterii gradului de pregătire a trupelor şi a rezistenţei generale prin desfăşurarea de exerciţii şi consolidarea activităţii de combatere a dezinformării şi ameninţărilor hibride, precum şi a securităţii cibernetice. Participarea la conferinţă a secretarului general NATO, Jens Stoltenberg, şi a responsabilului ONU pentru operaţiunile de menţinere a păcii, Jean-Pierre Lacroix, a aratătat un anume grad de coordonare în apărarea Europei. 

Pe fondul crizei economice provocate de coronavirus, problema principală a devenit cea a fondurilor alocate de statele europene apărării, în particular, celor alocate programelor comune de apărare europene. Josep Borrell a avertizat statele europene asupra necesităţii evitării reducerii bugetelor de apărare, deşi situaţia economică va îndemna către aşa ceva. Se consideră că o cooperare militară intensificată ar putea aduce progrese şi în domeniul apărării împotriva armelor biologice şi chimice. Marea problemă, continuarea proiectelor de apărare comune prevăzute în politica comună de apărare europeană, a găsit un răspuns prin îndemnul către continuarea iniţiativelor comune de apărare, în cadrul PESCO (Permanent Structured Cooperation) şi a fondului european de apărare, EDF (European Defence Fund). Problema este legată de bugetul european multianual (2021 - 2027), în cadrul căruia urmează să se propună fondurile de relansare economică, ca urmare, fondurile destinate apărării urmând să fie diminuate. Deja, în proiectul iniţial, dinainte de coronavirus, acestea fuseseră afectate (mai ales, cele destinate mobilităţii, fapt ce nemulţumeşte esticii). Aşa că problema rămâne, cei din Vest, cu industrii de apărare dezvoltate, dorind păstrarea fondurilor pentru programele comune de apărare (statele europene remarcându-se printr-o paletă prea largă şi eterogenă de programe, care le face ineficiente, deci incapabile să reducă dependenţa europenilor de SUA), în timp ce, cei din Est, mai ales cei din prima linie, dorind păstrarea fondurilor pentru infrastructura destinată creşterii mobilităţii, care să permită deplasarea trupelor de care depinde apărarea Europei, în primul rând, cele ale SUA.

Dincolo de diferenţe, europenii descoperă preocupările comune: noile ameninţări din partea Rusiei şi Chinei în domeniul propagandei/războiului informaţional, dar şi de altă natură (hibride, economice); necesitatea continuării operaţiilor militare europene, chiar şi acolo unde ameninţarea vizează direct doar interesele anumitor ţări (Franţa, în Africa subsahariană); continuarea planurilor şi programelor comune de apărare europene, fără, însă, să se pună problema disocierii politicii de apărare a UE de cea a NATO[1]. În final, chiar dacă va duce la reducerea fondurilor europene destinate apărării, cu consecinţele de rigoare, criza coronavirus impune ajungerea la anumite clarificări în politica de apărare şi securitate a statelor europene.

II. POLONIA. Noua strategie de securitate naţională.

Preşedintele Poloniei, Andrzej Duda, a semnat (12.05) Strategia Naţională de Securitate a Poloniei, elaborată în cadrul Ministerului Apărării şi aprobată de către guvern. Acest document fundamental va asigura elaborare unitară a legislaţiei din domeniu şi dezvoltarea programelor şi planurilor de apărare, reprezentând baza asigurării securităţii statutului şi societăţii. Strategie este structurată pe următoarele teme: 1) mediul de securitate; 2) valorile, interesele naţionale şi obiectivele strategice; 3) pilonul I, securitatea statului şi a cetăţenilor (managementul securităţii naţionale; rezilienţa statului şi apărarea civilă; Forţele Armate poloneze; securitatea cibernetică; spaţiul informaţional); 4) pilonul II, Polonia în cadrul sistemului de securitate internaţional (NATO şi UE; cooperarea bilaterală, regională şi globală); 5) pilonul III, identitatea şi moştenirea naţională (identitatea naţională poloneză; crearea unei imagini pozitive a Poloniei); 6) pilonul IV, dezvoltarea economică şi socială şi protecţia mediului (protecţia sănătăţii şi a familiei; politica privind migraţia; securitatea economică; securitate energetică; protecţia mediului; potenţialul ştiinţific şi tehnic).

În identificarea mediului de securitate, se menţionează: 1) efectul negativ al dezintegrării ordinii internaţionale asupra securităţii Poloniei (incertitudine şi impredictibilitate, în condiţiile nerespectării normelor de drept internaţional); 2) cea mai importantă ameninţare o reprezintă „politica neo-imperială dusă de autorităţile Federaţiei Ruse, implementată şi prin utilizarea mijloacelor militare”, aşa cum au demonstrat-o agresiunile din Georgia şi din Ucraina, respectiv anexarea Crimeei şi acţiunile din estul acestui stat. Rusia a dezvoltat intensiv capacităţi militare ofensive, inclusiv pe direcţia strategică Vest, şi-a dezvoltat sistemele A2AD, extinzându-le şi în regiunea baltică, inclusiv Kaliningrad şi a condus exerciţii de amploare bazate pe scenarii care presupun asumarea unui conflict cu state membre NATO, dislocarea rapidă a unor forţe militare semnificative şi chiar utilizarea armelor nucleare. Rusia desfăşoară activităţi militare hibride, sub pragul războiului, care aduc riscul izbucnirii unui conflict armat şi acţiuni comprehensive pentru a destabiliza statele şi societăţile occidentale. Rusia va continua să submineze actuala ordine internaţională. În acest cadru, elementul de bază al securităţii Poloniei îl reprezintă integrarea profundă în structurile transatlantice şi europene şi dezvoltarea cooperării bilaterale şi regionale cu parteneri cheie; 3) ameninţarea reprezentată de migraţie; 4) creşterea rivalităţii strategice dintre SUA şi China, cu efecte asupra întregului sistem internaţional; 5) alte tendinţe generale (perspectiva utilizării armamentului nuclear tactic; revoluţia digitală; ameninţările hibride, terorismul) şi particulare (demografia, securitatea energetică).

Principalele interese naţionale ale Poloniei sunt: garantarea independenţei, integrităţii teritoriale, suveranităţii şi securităţii statului şi cetăţenilor; construirea unei ordini internaţionale bazată pe solidaritate şi respectarea normelor de drept internaţional; consolidarea identităţii naţionale şi protejarea moştenirii naţionale; asigurarea condiţiilor de dezvoltare economico-socială sustenabilă şi echilibrată, precum şi protejarea mediului.  

La „managementul securităţii naţionale” se menţionează „adaptarea sistemului naţional de gestionare a crizelor la sistemul de răspuns la crize al NATO” prin extinderea lui şi în domeniul conflictelor politice şi militare, permiţându-se, astfel, o trecere adecvată de la starea de pace la cea de criză şi război şi asigurându-se că acesta asigură instrumente eficiente pentru prevenirea şi contracararea ameninţărilor, inclusiv a celor hibride” (acesta reprezintă răspunsul la dificila întrebare „ce facem până la activarea Articolului 5?”). În privinţa forţelor armate, se menţionează: consolidarea capacităţilor operaţionale ale acestora, în vederea descurajării şi apărării în faţa ameninţărilor, cu accentul pe creşterea nivelului de mobilitate şi a modernizării tehnice. În cadrul cooperării regionale, se prevede „dezvoltarea cooperării cu partenerii cheie europeni, în special în cadrul Bucureşti Nouă, Grupul de la Vişegrad şi Triunghiul Weimar”.

Strategia reflectă nu numai înţelegerea profundă a situaţiei de securitate actuală, dar şi stadiul ridicat de dezvoltare politică, economică, socială şi militară al Poloniei, elita acestui stat făcând dovada că este la nivelul cerut, identificându-se cu interesele naţionale ale statului şi societăţii şi având şi cu ce să implementeze o asemenea strategice (o economie puternică, o societate evoluată şi forţe armate capabile, atât la capitolul personal, cât şi la cel al echipamentului). Definirea Rusiei ca ameninţare este realistă şi precisă, găsindu-se răspunsul la aceasta printr-o echilibrată politică de apărare şi una de cooperare bilaterală şi regională. Strategia poartă amprenta viziunii conservatoare a conducerii politice actuale.

Problema conducerii Poloniei este să nu exagereze în răspunsul său în faţa ameninţării Rusiei, căreia îi poate face faţă cu brio (forţe armate capabile, o cooperare cu NATO şi SUA remarcabilă; o integrare europeană bună, deşi acolo, ambiţia ştergerii moştenirii comuniste din justiţie a dus la exagerările care o singularizează, fără să o izoleze, la nivel european). Astfel, deşi are dreptate în conflictul cu Gazprom privind returnarea de către aceasta a unor fonduri financiare, măsura propusă (sechestrarea unor echipamente Nord Stream II/ NS II) este exagerată, apărând pericolul unor tensiuni majore, în condiţiile în care Rusia este, deja, strânsă cu uşa în această situaţie (după blocarea de către SUA a construirii NS II, Rusia încearcă, până în prezent, fără succes, să o construiască cu mijloace proprii; Germania a luat decizia, previzibilă, de a nu mai acorda excepţie la reglementările UE pentru NS II). Cât pentru noi, strategia este un model, dar unul care, deşi nu poate fi copiat, ar trebui înţeles.  

III. NATO/RUSIA. Noi zboruri ale bombardierelor strategice americane în Europa.

SUA au desfăşurat o demonstraţie de forţă la nivel global, cu accent pe teatrul european, forţele sale aeriene strategice desfăşurând misiuni care, probabil, au simulat lovirea unor obiective strategice ale adversarului, cu armament clasic şi nuclear. Acţiunea reprezintă atât o verificare a capacităţii de descurajare a forţelor aeriene strategice ale SUA, cât şi un răspuns dat misiunilor similare ruse şi chineze. În timp ce unele zboruri au fost de o vizibilitate remarcabilă (B1 cu escortă formată din avioane F 16 poloneză zburând deasupra Varşoviei), altele, zborurile B2, au fost de o discreţie… „stealth”, care au îndemnat la o reacţie rusă reţinută (dacă nu ştii unde a zburat B2, nu poţi declara nimic, pentru că nu ai cum să explici de ce nu a fost detectat de complexele radar NEBO, care sunt construite să detecteze asemenea avioane „stealth”). Conform unor informaţii, în cadrul acestei demonstraţii de forţă, care a vrut să demonstreze capacitatea de reacţie a aviaţiei strategice SUA chiar şi pe timpul crizei coronavirus, au zburat deasupra Europei toate cele trei tipuri de bombardiere strategice, cu rază mare de acţiune, ale SUA: B 52, B2 (stealth) şi B1 (cu armament clasic). Toate bombardierele au evoluat direct de la bazele din SUA, fără escală, unele executând şi realimentarea în zbor.

Pentagonul a anunţat că un bombardier B-1B Lancer din Escadrila 28 (bazată la Ellsworth) a efectuat (11.05) o misiune deasupra Europei (aceasta fiind a doua asemenea misiune în ultima săptămână). De asemenea, s-a anunţat că două bombardiere strategice B-2 Spirit (stealth) de la baza Whiteman şi patru bombardiere B 52 (două B-52H de la baza Minot şi două B 52 de la baza Barksdale) au efectuat misiuni (12.05) în ariile geografice din responsabilitatea Comandamentului European SUA/EUCOM şi a Comandamentului Indo-Pacific SUA. Comandamentul Strategic SUA a anunţat că aceste zboruri au avut loc „pentru a demonstra gradul de pregătire şi capacitatea globală a bombardierelor strategice”. Cel puţin un B 52 a efectuat o realimentare în zbor, de la un avion KC-135 Stratotanker. Zborul bombardierului B-1 a urmărit să demonstreze şi interoperabilitatea, acesta fiind escortat în evoluţia sa deasupra Mării Baltice de avioane F16 daneze, iar în cea de deasupra Poloniei (zborul continuând deasupra Lituaniei şi Letoniei) de avioanele poloneze F 16 şi MiG 29. Nu este greu de dedus unde ar fi putut avea loc zborurile bombardierelor strategice stealth B2 în teatrul european, având în vedere că cele trei axe din spaţiul aerian internaţionale folosite de ambele părţi pentru a se apropia de teritoriul adversarului sunt Marea Norvegiei, Marea Baltică şi Marea Neagră. De altfel, la ultima misiune a bombardierelor strategice ruse, încă de la sesizarea primilor indicatori (comunicaţii radio pe frecvenţele specifice), NATO a trimis trei avioane AWACS exact spre aceste trei regiuni.

SUA au ales să dea un răspuns pe măsură Rusiei şi Chinei care, chiar şi în perioada coronavirus, au continuat acţiunile miliare agresive, mai ales China (în teatrul european, Rusia şi-a trimis bombardierele strategice deasupra Mării Norvegiei şi Mării Baltice). De o capacitate de descurajare remarcabilă a fost misiunea bombardierelor strategice B 2 stealth, pe care forţele ruse se pare că nu le pot detecta, în pofida investiţiilor făcute în sisteme complexe radar NEBO[2]. La nivel politico-militar, a fost o demonstraţie de forţă care a generat o descurajare credibilă. 

IV. UE/UNGARIA. Regimul Viktor Orban în faţa Parlamentul European.

Regimul Viktor Orban a ajuns în faţa Parlamentului European, fiind acuzat că a instaurat, discreţionar, o stare de urgenţă care îi permite abuzuri antidemocratice, unele fiind, deja, vizibile precum arestarea unor persoane, inclusiv a unui parlamentar, sub acuzaţia de răspândire de „fake news”, altele mai discrete, precum presiunea exercitată asupra presei. Viktor Orban a sfidat Parlamentului European, refuzând să se prezinte în faţa acestuia, în replică, nefiindu-i admisă prezenţa reprezentantei acestuia, ministrul de justiţie, Judit Varga. Motivul invocat de Orban a fost faptul că trebuie să lupte cu pandemia, deşi a avut timp să efectueze o vizită la Belgrad (unde s-a dus pentru „a se încuraja reciproc” cu Vučić, evidenţiind faptul că el şi Vučić[3] sunt supuşi presiunilor).

În discuţiile din Parlamentul European (14.05), acuzaţiile au curs la adresa regimului Orban, „dictatura din interiorul UE”, dar elementul cel mai periculos pentru acesta a fost faptul că parlamentarii europeni au cerut Comisiei Europene blocarea fondurilor şi lansarea procedurii de infringement, reprezentantul acesteia răspunzând că se „monitorizează atent” modul în care guvernul maghiar foloseşte puterile extinse pe care le-a primit. În faţa acestei ameninţări, un Orban din ce în ce mai izolat, aflat în pericolul să piardă sprijinul unor prieteni importanţi din PPE, mai ales pe cel al germano-bavarezilor, a făcut, deja, paşi înapoi. Viktor Orban a anunţat că starea de urgenţă ar urma să fie ridicată la sfârşitul acestei luni, iar, de mâine, se vor lua măsuri de relaxare în Budapesta (dacă vor fi rezultate negative, se ştie cine va fi vinovat: primarul, acesta fiind de la opoziţie). Dincolo de victimizare (Ungaria ar fi pedepsită pentru politica sa faţă de migraţie) şi sfidare (Orban spune că „vom oferi tuturor o şansă să se scuze în faţa Ungariei”, deşi nu Ungaria e acuzată, ci regimul Orban), a apărut, deja, mea culpa: ministrul justiţiei, Judit Varga, a recunoscut că poliţia maghiară a greşit atunci când a arestat două persoane care criticau limitarea mobilităţii decisă de guvern (de ce poliţia şi nu guvernul care a dat o asemenea lege discutabilă?). 

Foarte probabil, regimul îşi va continua practicile dictatoriale, trecând, de mult, de punctul în care putea reveni la normalitate. Astfel, anterior, ministrul de externe maghiar, Péter Szijjártó, îi convocase pe ambasadorii Ţărilor Nordice (etalonul democraţiei, progresului şi toleranţei în Europa) pentru a le reproşa aprobarea „conspiraţiei liberale”, concret, acordarea sprijinului pentru scrisoarea trimisă de secretarul general al Consiliului Europei (în care aceasta îl avertiza pe Orban asupra pericolului declarării unei stări de urgenţe care permite abuzuri, Parlamentul fiind, practic, exclus, ca putere în stat). De asemenea, Viktor Orban şi-a declarat regretul faţă de faptul că justiţia maghiară a pedepsit măsurile de segregare luate într-o şcoală din Ungaria, unde elevii de etnie romă au fost separaţi de cei maghiari.

În privinţa recentelor tensiuni cu România, în Parlamentul Ungariei s-a definit o poziţie fără echivoc: maghiarii din România sunt parte a naţiunii maghiare, iar guvernul Orban este reprezentantul naţiunii maghiare (nu doar al statului maghiar?),  calitate în care trebuie să obţină cedări din partea vecinului România pentru acordarea autonomiei teritoriale pe baze etnice (deşi aceasta este neconstituţională).

Probabil, regimul Orban va fi mai atent la modul cum îşi consolidează dictatura, neputând să se întoarcă la o democraţie europeană (aşa cum ar trebui să fie), fie doar şi pentru că multe se ascund în contractele, unele cu conţinut secret, primite de camarila lui Orban, pe bani europeni sau împrumutaţi de statul maghiar.

 V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 18 - 24.05.2020. 

● UCRAINA/RUSIA. Reprezentantul rus în soluţionarea conflictului din Donbass, Dmitri Kozak, a fost la Berlin (deşi nu are drept de intrare în UE), unde a avut discuţii privind găsirea unei soluţii la acest conflict. Probabil, în acest început de proces, Kozak a prezentat elementele târgului: ce poate ceda Rusia, în schimbul ridicării sancţiunilor şi a unor cedări ucrainene (care trebuie să fie esenţiale pentru asigurarea controlului Kremlinului asupra Kievului, măcar a menţinerii acestuia departe de Vest). Kozak are experienţă în asemenea târguri, în care nu oferă prea mult, dar câştigă (a se vedea Memorandumul Kozak cu anexa secretă sau nesecretă, precum şi „guvernul Kozak”, care a devenit repede „guvernul Dodon”). Între timp, Kievul încurcă Moscova în Grupul Trilateral, propunând ca reprezentanţi ai Donbasului persoane din aceste regiuni refugiate în Ucraina, iar consecinţele se văd imediat pe teren, schimburile de focuri intensificându-se la linia de contact. În rest, ambele state au serioase probleme interne. La Kiev, după ce s-a reuşit votarea legii financiare care l-a lovit pe oligarhul Igor Kolomoiski, drumul spre împrumutul FMI fiind deschis, preşedintele Zelensky continuă eforturile spre convingerea partenerilor occidentali de angajamentul său pentru reforme (numindu-l într-o funcţie de responsabilitate pentru reformă pe Mikheil Saakashvili, chiar şi cu riscul deteriorării relaţiilor cu Georgia). Moscova are mari probleme cu pandemia, în pofida eforturilor (descentralizate), aceasta continuând să se răspândească rapid (timpul de dublare este de 16,5 zile, numărul de infectaţi ajungând la 282.000 de cazuri). Vladimir Putin a anunţat încheierea „concediului lărgit” (care obliga patronii să plătească personalul blocat în casă), deşi măsurile de limitare ale mişcării sunt decise la nivel regional (rămânând în vigoare în multe regiuni, inclusiv la Moscova). Rămas în fundal, Putin pregăteşte, probabil, măsuri economice serioase, pe care le va lua imediat ce criza coronavirus va fi trecut, şi, de aceea, încearcă să nu risipească acum cele 600 miliarde pe care Rusia le mai are în rezervă. Chiar şi dacă preţul petrolului continuă să crească (30$/baril), problemele economice sunt mari şi Kremlinul trebuie să se concentreze asupra acestora.    

● SERBIA/MUNTENEGRU. La Belgrad sunt tensiuni politice în perspectiva alegerilor. Opoziţia protestează, dorind amânarea alegerilor (mai ales că partidul lui Alexandar Vučić, SNS, stă bine în sondaje). Datorită greşelilor opoziţiei, care a format o alianţă anti Vučić, proeuropenii aliindu-se cu radicalii naţionalişti, s-a ajuns în situaţia în care soluţia mai puţin democratică, victoria lui Vučić, este mai stabilă şi asigură un viitor mai clar pentru Serbia, acesta având în vedere o soluţie negociată privind Kosovo. În Muntenegru, conflictul dintre guvern şi Biserica Ortodoxă Sârbă a fost amplificat de criza coronavirus. Preoţii BOS care nu au respectat regulile de limitare a mobilităţii au fost arestaţi, fapt ce a declanşat protestele opoziţiei. Pus în faţa acestei situaţii, Alexandar Vučić, care avusese o atitudine reţinută, a declarat că „Serbia nu poate rămâne tăcută”, recunoscând că „va fi greu să se înţeleagă cu Đukanović”. Între timp, preoţii au fost eliberaţi, dar, cu certitudine, conflictul se va amplifica, în joc fiind suveranitatea unui Muntenegru cu o putere prooccidentală (deşi un regim nedemocratic) versus continuitatea dominării vieţii religioase în acest stat de către BOS (condusă de la Belgrad şi prorusă). 

● CHINA/SUA & UE. Tensionarea relaţiilor politice. Deşi divizat, Vestul cere Chinei socoteală în problema pandemiei, iar aceasta replică. SUA sunt hotărâte să pedepsească China, fiind, deja, elaborată legislaţia care va decupla economic, cel puţin în parte, cele două state, deşi firmele americane nu se prea grăbesc să plece din China. Beijing a trecut de la ameninţări şi măsuri diplomatice la măsuri economice: pentru că guvernul australian a cerut o investigaţie independentă privind coronavirus (acesta ştiind multe, de vreme ce echipa medicală de la laboratorul din Wuhan a fost pregătită în Australia), China a instituit un embargo asupra unor produse australiene. Conflictul dintre SUA şi China se va amplifica, coronavirus oferind prilejul amplificării tensiunilor multiple dintre cele două state.

● ISRAEL. După învestire, este o problemă de timp până când guvernul Benjamin Netanyahu va anexa teritorii din Cisiordania. Vizita la Ierusalim a lui Mike Pompeo a arătat, dincolo de reţinerea Administraţiei Trump faţă de anexările pe care tot ea le-a promovat prin planul de pace lansat, sprijinul pentru noul guvern (cu un preţ: Israelul trebuie să fie atent la cooperarea cu China). UE, în frunte cu Franţa, pregăteşte o reacţie puternică. Nici statele arabe nu vor avea una reţinută, regele Iordaniei trimiţând un avertisment. Palestinienii ameninţă cu luarea măsurii limită, dizolvarea Administraţiei Palestiniene. Foarte probabil, Netanyahu nu va da înapoi, moderarea modului şi ritmului anexării revenind „militarilor”, lui Beni Gantz şi ministrului său de externe.     

● „RUSOFOBIA”.  Efectele unor acte ilegale ale Kremlinului afectează relaţiile cu cei mai toleranţi europeni. RUSIA/GERMANIA. Cancelarul Angela Merkel a anunţat, în faţa Parlamentului, că există dovezi incontestabile ale acţiunilor de război cibernetic ale Rusiei împotriva statului german, respectiv atacul de către un hacker a Parlamentului în 2015. Merkel şi-a exprimat dezamăgirea că, în pofida eforturilor pe care le face pentru a construi relaţii bune cu Rusia, asemenea acţiuni blochează întreg procesul. RUSIA/OLANDA. Unul dintre separatiştii din Donbass, acuzat de Olanda în procesul privind doborârea avionului MH 17, a fost arestat de către autorităţile separatiste, probabil, pentru a îi izola. Eforturile Rusiei de reducere la tăcere a martorilor sunt din ce în ce mai vizibile, iar Haga va reacţiona adecvat. RUSIA/CEHIA. Autorităţile cehe au dezvăluit numele agentului rus cu acoperire diplomatică care este acuzat că a introdus otravă (ricin) pentru a ataca persoane publice cehe care au luat măsuri administrative, cu rezonanţă politică, ce au nemulţumit Kremlinul. RUSIA/ ITALIA. Adevărat că „prietenul la nevoie se cunoaşte”, misiunea rusă în Italia lăsând un gust amar autorităţilor italiene, ea fiind o problemă de la început până la sfârşit. Nu numai că au fost aduse materiale inadecvate, nu numai că dezinfectarea a fost una periculoasă (autorităţile italiene consideră că dezinfectantul folosit este nociv pentru sol), dar acuzele iniţiale, ale prezenţei unui număr ridicat de ofiţeri de informaţii, s-au completat cu alte date: misiunea rusă s-a concentrat (prin alegerea discreţionară a obiectivelor de dezinfectat) în jurul bazelor NATO, mai ales a celei unde se află dislocat armament nuclear tactic american.