MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (11 – 17.02.2019)

  I. RUSIA. În faţa reacţiei unite a Vestului.

 II. REPUBLICA MOLDOVA. Rusia a acuzat SUA că intervine în alegeri.

III. EUROPA CENTRALĂ. Vizita secretarului de stat american în Ungaria, Slovacia şi Polonia.

IV. SPANIA. Alegeri anticipate şi începerea procesului separatiştilor catalani.

 V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 18-25.02.2019.

I. RUSIA. În faţa reacţiei unite a Vestului.

Indiferent de abordarea diferită a problemei şi de diferenţele dintre ei, exprimate de-a lungul întregii săptămâni[1], occidentalii au avut o poziţie comună în faţa Rusiei în privinţa acordului INF.

La reuniunea miniştrilor apărării NATO, aliaţii şi-a exprimat solidaritatea cu SUA în privinţa INF.

La reuniunea miniştrilor apărării NATO (13-14.02) de la Bruxelles s-au discutat mai multe teme, cea mai importantă fiind evaluarea consecinţelor încălcării de către Rusia a acordului INF şi adoptarea unei poziţii comune. Aliaţii au reuşit acest lucru, fiind de acord că Rusia este cea care încalcă INF şi aprobând iniţierea retragerii SUA din acest acord. Secretarul general NATO, Jens Stoltenberg, a rezumat decizia acestora: rachetele SSC8 reprezintă un risc semnificativ la adresa Alianţei, iar Rusia mai are la dispoziţie şase luni ca să revină la respectarea acordului. Foarte probabil, răspunsul NATO la încetarea INF a ocupat un loc important în discuţii, mai ales că una din teme a fost planificarea apărării pe următorii ani. Jens Stoltenberg  a anunţat că toţi aliaţii sunt de acord să se dialogheze cu Rusia, dar „suntem pregătiţi să trăim într-o lume fără INF”.

Misiunile Alianţei au fost şi ele analizate, principiul „am intrat împreună, plecăm împreună” urmând să fie aplicat, mai ales după anunţarea de către preşedintele SUA a unei retrageri americane din Afganistan. De asemenea, unii aliaţi au oferit contribuţii la iniţiativa „Cele patru 30” (asigurarea a 30 de nave, 30 de batalioane şi a 30 de escadrile gata de dislocare în mai puţin de 30 de zile), esenţială pentru capacitatea de reacţie a Alianţei. O asemenea problemă importantă, aceea de asigurare a unei forţe de răspuns pregătită să intre în acţiune într-o perioadă scurtă de timp, pentru a asigura sustenabilitatea unei reacţii la o criză tip Ucraina, a trecut, fără a fi încă rezolvată, pe planul doi. Din nou, probabil, SUA cer europenilor asigurarea de capabilităţi, în timp ce europenii sunt mai preocupaţii de soliditatea transatlantică, respectiv de angajarea americană pentru NATO … şi cu capabilităţi. În toată această căutare de soluţii, problema contribuţiilor pentru apărare a reapărut, fiind din nou adusă în discuţie de către partea americană, în timp ce unii europeni au tatonat în ce măsură actualul (şi temporarul) secretar al apărării, Patrick M. Shanahan, este dedicat Alianţei, în condiţiile în care neîncrederea transatlantică creşte.

Rusia a suferit o înfrângere, sperând că va exista o diviziune în interiorul Alianţei, mai ales că Germania a căutat o mediere până în ultimul moment, înainte de decizia SUA. S-a înşelat, germanii căutând conlucrare şi o soluţie, dar nu una care să plece de la premisa falsă avansată de Rusia, că SSC8 nu încalcă INF.

Declaraţiile ulterioare au arătat că, deşi nu se exclude nici o variantă de răspuns, se au în vedere soluţii alternative celei care ar consta în dislocarea de rachete americane nucleare cu rază intermediară de acţiune în Europa. Germania are în vedere organizarea unor discuţii privind reducerea armamentelor, urmând să angajeze în acestea şi China, deşi există destul scepticism legat de cooperarea acesteia. Oricum, aceste negocieri nu vor interfera cu deciziile Alianţei de a răspunde la încălcarea de către Rusia a INF.

Senatorii americani vor face o nouă încercare de înăsprire a sancţiunilor împotriva Rusiei. Un grup bipartizan de senatori americani a propus (13.02) un proiect de lege care ar urma să impună sancţiuni drastice împotriva Rusiei ca pedeapsă pentru implicarea în alegerile americane şi a agresiunii împotriva Ucrainei. Senatorul democrat Bob Menendez a sintetizat logica acestei legi: „un lucru este sigur: Moscova va continua să preseze până când va întâlni o adevărată rezistenţă”. Senatorul republican Lindsey Graham a prezentat scopul acestei legi: „să schimbăm status quo şi să impunem sancţiuni şi alte măsuri serioase împotriva preşedintelui Putin”.

Legea propusă este o versiune mai dură a uneia propusă anul trecut, dar care nu a întrunit votul Senatului. Noua lege are şanse mai mari să treacă acum decât anul trecut datorită indignării crescânde a parlamentarilor din ambele partide faţă de faptul că Rusia s-a implicat în alegerile prezidenţiale (ancheta în curs aduce, lent, dar sigur, dovezi în acest sens). Sancţiunile au ca ţintă băncile şi persoanele care au sprijinit acţiunile de interferenţă în alegerile americane. Ea va introduce şi măsuri stricte împotriva sectorului energetic rus.

Legea nu are şanse să treacă într-o formă dură, care să afecteze masiv Rusia, datorită cooperării dintre parlamentarii republicani şi preşedintele D.Trump, acesta având o atitudine prietenoasă faţă de Rusia, chiar dacă administraţia sa a urmat linia tradiţională de politică externă în privinţa acestui stat. Oricum, pentru a intra în vigoare, legea trebuie semnată de preşedintele Trump. 

Rusia a reacţionat prin Dmitri Peskov, care a prezentat propunerea legislativă  ca fiind propusă de un grup de senatori americani anti-ruşi. Legea ar încalcă regulile comerţului internaţional şi ar permite firmelor americane să concureze neloial. De asemenea, prim ministrul rus, Dmitri Medvedev, a menţionat faptul că Rusia va continua să fie supusă la presiuni economice şi de altă natură. De fapt, Rusia este serios îngrijorată de situaţia în care SUA ar aplica sancţiuni dure la adresa sa deoarece efectul celor deja aplicate începe să fie vizibil. Deşi Rusia a avut o creştere economică decentă anul trecut, nu există bazele păstrării unui asemenea ritm de creştere, chiar dacă preţul petrolului începe să crească. Mai devreme sau mai târziu, limitările impuse de sancţiuni, mai ales dacă acestea vor ataca sectorul bancar şi cel energetic rus, vor afecta serios economia rusă. Dar, foarte probabil, o asemenea situaţie este departe, preşedintele Trump evitând aplicarea unor sancţiuni economice dure, aşa cum ar vrea parlamentarii americani.

Rusia a anunţat că exerciţiul Sea Breaze, organizat de Ucraina în cooperare cu SUA, reprezintă o ameninţare la securitatea regională. Exerciţiul Sea Breaze este, deja, unul de tradiţie, desfăşurându-se de decenii în zona de vest a Mării Negre (Odessa), anunţul rus reprezentând încă un pas înainte al Rusiei spre izolarea Ucrainei şi îndepărtarea navelor NATO din Marea Neagră. Exerciţiul Sea Breaze, unul care aduce navele americane şi ale altor state NATO în nord-vestul Mării Negre, a devenit, acum, o ameninţare pentru Rusia. Cauza nu este greu de descifrat: Sea Breaze este o ocazie bună pentru ucraineni să exerseze apărarea singurelelor linii de comunicaţii maritime pe care le mai au libere, cele din vestul Mării Negre.

Practic, Rusia împinge limitele zonei din nord-vest în care navele statelor NATO şi ale Ucrainei pot face exerciţii fără să o deranjeze până la apele teritoriale ucrainene, de-a lungul litoralului de vest al Mării Negre. Măsura se adaugă la altele menite să transforme Marea Neagră într-un „lac rusesc”. Astfel, dacă, înainte, navele americane care intrau în Marea Neagră erau însoţite doar în anumite situaţii, acum a devenit regulă ca Rusia să anunţe că navele sale vor urmări îndeaproape aceste nave, chiar dacă nu se apropie de apele sale teritoriale.

Vom vedea cât de agresiv va reacţiona Rusia atunci când va avea loc exerciţiul. Pentru moment, Rusia a început o serie de „exerciţii de alarmare” a trupelor sale din  Crimeea şi din Transnistria. Dacă le adăugăm şi pe cele ale unei brigăzi din Regiunea Militară Sud, dar mai ales pe cel al unei divizii aeropurtate, ne apare imaginea unei pregătiri având ca scenariu un conflict deschis în regiunea noastră.

II. REPUBLICA MOLDOVA. Rusia a acuzat SUA că intervine în alegerile din RM. Complicitatea dintre „democraţi” şi „socialişti” a încetat.

MAE rus a acuzat SUA (12.02) că încearcă să intervină în afacerile interne ale Republicii Moldova înaintea alegerilor parlamentare programate pe 24.02. Acuzaţiile sunt extrem de dure: „interferenţa în afacerile interne ale altor state a devenit o caracteristică obişnuită a politicii externe a Washingtonului. Acest fapt este vizibil, în special, în Venezuela, unde SUA, încearcă de fapt să organizeze o lovitură de stat. Ocuparea de către trupele sale a unei părţi din teritoriul Siriei, după încercarea nereuşită de a răsturna guvernul legitim de la Damasc, ţine de aceeaşi politică. Se pare că un scenariu similar este pregătit pentru Moldova”.

Partea rusă îl acuză pe ambasadorul american la Chişinău, Derek Hogan, că, imediat după preluarea atribuţiunilor, s-ar fi implicat puternic în procesele interne. Rusia acuză SUA că intenţionează să judece procesul electoral în funcţie de cine va câştiga alegerile: „dacă învingătorul va displace Washingtonului, moldovenii vor fi ameninţaţi cu tăierea legăturilor cu Vestul şi chiar derularea scenariului Maidan. Nu este de dorit să vedem Moldova că va deveni un alt loc de testare a unor asemenea experimente iresponsabile care au ruinat deja Irak şi Libia şi au aruncat Siria şi Ucraina în conflicte sângeroase”.

Simpla comparaţie a situaţiei din RM cu cea din Ucraina pe perioadei crizei Maidanului sau, mai periculos, cu cea din Siria reprezintă un semnal de alarmă: Rusia anunţă că nu se joacă şi că nu va scăpa victoria unei forţe politice create de ea. Este o victorie pe care o visează de mult, pe care părea că ar fi reuşit-o cu Vladimir Voronin, dar a eşuat pentru că acesta a refuzat să fie doar un simplu instrument al Moscovei, lucru pe care Igor Dodon şi ai lui nu au puterea să o facă.

În alegerile din 24.02, Partidul Socialiştilor este favorit, singura problemă care se pune fiind dacă acesta va obţine majoritatea necesară formării de unul singur a unui nou guvern. Opoziţia democratică are şanse reduse să obţină un scor bun, de vreme ce a fost ţinta principală a „partidului de stat”, Partidul Democrat, al lui Vlad Plahotniuc. Aceasta explică declaraţia MAE rus. Moscova este la un pas de o mare victorie, care ar deschide ciclul intervenţiei: un partid anti-democratic, cel al lui Igor Dodon, pune mâna pe putere şi, având şi preşedinţia, începe construirea dictaturii. Dacă opoziţia va încerca să intervină, va fi reprimată cu mijloace „legale”, iar dacă se revoltă, intervenţia rusă este pregătită să apere „puterea aleasă democratic”.

Şansele mari ale socialiştilor de a obţine majoritatea au dus şi la încetarea tolerării lor, în complicitate, de către „democraţi”. Dacă până acum Vlad Plahotniuc a fost complice cu socialiştii, ţinta lui fiind opoziţia democratică, cea care îi îngrădea accesul la titlul de „singura opoziţie democratică viabilă” (care i-ar fi garantat sprijinul Vestului), pericolul ca Partidul Socialiştilor să obţină majoritatea a declanşat alarma în interiorul puterii. Sunând alarma cu anunţul că forţele pro-ruse ale lui Igor Dodon sunt pe cale să preia puterea, Partidul Democrat încearcă să îi bareze calea acestuia spre putere. S-ar putea să fie prea târziu. Au apărut zvonuri că puterea ar putea să interzică participarea Partidului Socialist la alegeri. Paradoxal, ar fi prima dată când puterea lui Vlad Plahotniuc ar avea dreptate: Partidul Socialiştilor este, în integralitatea sa, o creaţie a Kremlinului, fiind evidente dovezile privind finanţarea acestuia de către Rusia. Dar există un pericol: dacă Vestul a putut fi păcălit şi, apoi, ignorat (şi cu ajutorul dat de guvernul maghiar, care îşi continuă politica de sprijinire a unei Moldove nedemocratice, aşa cum a făcut şi pe vremea lui Voronin), Moscova nu poate fi aşa uşor înfruntată, putând organiza acţiuni destabilizatoare, mergând până la o intervenţie armată a trupelor sale din Transnistria.

Declaraţia MAE rus este o „pisică scoasă” lui V.Plahotniuc pentru a îl avertiza cât de puternică şi sigură este Rusia, chiar şi SUA nefiind pregătite să acţioneze decisiv în sprijinul lui. Pe de altă parte, Moscova are o problemă: nu are bani de risipit în „colonii”, de aceea RM trebuie doar controlată (iniţial, prin instrumentul Dodon şi „socialiştii” săi, iar mai apoi, dacă reuşeşte noul plan Kozak, prin transnistreni şi „transnistrizare”), nu şi sponsorizată. Acordarea de ajutor economic „zonei” trebuie asigurată de către Vest, de aceea Rusia va accepta soluţii care vor părea de mijloc, dar nu vor fi decât „controlăm fără să finanţăm”.

Probabil, V.Plahotniuc nu va ordona excluderea Partidului Socialiştilor din cursa electorală decât în extremis, când ar fi evidentă o victorie zdrobitoare a acestora. Dar, la Chişinău, s-au scos săbiile între cele două mari forţe antidemocratice, forţele dictatoriale pro-ruse ale Partidul Socialiştilor, „mafia geopolitică”, şi partidul mafiei locale, Partidul Democrat. Restul, opoziţia democratică şi Vestul, sunt spectatori. Aşa se face că moldovenii vor avea de ales între două mafii. Şi aşa se poate încheia (să sperăm, doar temporar) „drumul european al unei RM democratice”, drum despre care se mai pomeneşte … doar la Bucureşti.

III. EUROPA CENTRALĂ. Vizita secretarului de stat american în Ungaria, Slovacia şi Polonia.

Turul diplomatic al secretarului de stat american Mike Pompeo în trei state din Europa Centrală poate fi rezumat prin avertismentul transmis de acesta (12.02): „Putin ameninţă democraţiile din întreaga lume”, ironic fiind faptul că tocmai unul din statele vizitate, Ungaria, nu numai că atacă democraţia şi statul de drept, dar apare ca fiind prietenul regional al Kremlinului. Unul dintre scopurile principale ale lui Mike Pompeo a fost acela de a anunţa revenirea SUA în acest spaţiu pentru a contracara influenţa Rusiei şi Chinei (mai ales în domeniul înaltei tehnologi, 5G, aducând cu ea şi spionajul), dar şi de a obţine sprijinul acestora pentru politicile sale, având în vedere şi elementele comune cu acestea, mai ales cu Ungaria, în privinţa politicii populist-naţionaliste şi anti-migraţie.

Cu Polonia, o ţară devenită importantă la nivel european, accentul s-a pus pe adâncirea cooperării militare, de la cumpărare de armament american la mărirea numărului de trupe americane dislocate, având în vedere perceperea comună a ameninţării ruse.

În Ungaria, lucrurile au fost mai complicate, punctele comune din baza ideologică neasigurând o bună conlucrare, având în vedere acţiunile guvernului maghiar. Semnificativ, la Budapesta, Mike Pompeo a revenit la politica tradiţională americană, cerând lui Viktor Orban să respecte democraţia, domnia legii şi statul de drept.  Cea mai clară cerere de stopare a acţiunilor Rusie şi Chinei a fost făcută tot în această capitală: „nu trebuie să îl lăsam pe Vladimir Putin să creeze falii între prietenii din NATO”. Mike Pompeo a atras atenţia şi asupra dependenţei energetice a Ungariei de Rusia.

Ministrul de externe maghiar, Peter Szijjarto, a acuzat că există o ipocrizie enormă în arena politică europeană, făcând referire la faptul că europenii cei mari îşi rezolvă problemele economice cu Rusia, dar îi acuză pe cei mici („o ţară cu doar zece milioane de locuitori, ce poate face?“) când încearcă să facă acelaşi lucru. Lucrurile nu stau aşa, Ungaria având o strategie coerentă de impunere a politicii sale în regiune şi jucând periculos cartea prieteniei cu Rusia, argumentul său fiind acela că este un stat dezvoltat economic şi social, care contează.

IV. SPANIA. Alegeri anticipate şi începerea procesului separatiştilor catalani.

Primul ministru socialist, Pedro Sanchez, a anunţat (15.02) alegeri anticipate pentru 28.04, după ce guvernul său a pierdut votul în parlament pentru bugetul pe acest an: „între a nu face nimic, continuând fără buget şi a chema electoratul spaniol să se exprime, am ales această a doua variantă”. Ca un adevărat democrat, Pedro Sanchez a preferat să aleagă soluţia normală după ce pierduse sprijinul în Parlament, fapt vizibil la votarea bugetului. Pe de altă parte, socialiştii veniseră la putere nu printr-o victorie în alegeri, ci printr-o moţiune reuşită împotriva Partidului Popular, de dreapta. Fapt grav, cei care i-au adus la putere pe socialişti, votând moţiunea împotriva PP, dar şi cei care i-au dat jos de la putere, votând împotriva bugetului, au fost independentiştii catalani, forţa care se află în spatele principalei ameninţări la securitatea Spaniei, separatismul catalan. În perspectivă, socialiştii ar putea câştiga, dar fără a avea o majoritate care să le permită formarea guvernului, având nevoie de votul populiştilor de stânga, Podemos, dar şi de cel al separatiştilor catalani. Dreapta are şi ea o problemă, Partidul Popular şi Ciudadanos având nevoie de o coaliţiei cu extrema dreaptă, Vox (care va intra în Parlament pentru prima dată).

Pedro Sanchez plăteşte preţul unei încercări de tolerare a separatiştilor, aşa cum dreapta a plătit preţul unei reacţii prea dure în faţa acestora. Chiar şi după evenimentele care au dus la declararea ilegală a referendumului şi declaraţiei de independenţă a Cataloniei, respinsă ferm de către guvernul de dreapta de la Madrid, socialiştii au considerat că pot conlucra cu separatiştii catalani în găsirea unei soluţii. Aşa s-a ajuns ca, având sprijinul acestora, socialiştii să ajungă la putere. Sanchez a permis forţelor separatiste catalane să devină arbitru politic la Madrid. Separatiştii catalani (ei înşişi divizaţi) nu au acceptat negocierea unei soluţii propusă de socialişti, ci au cerut un nou referendum privind independenţa, fapt ilegal, potrivit Constituţiei spaniole. Aşa se explică votul împotriva bugetului.

Căderea guvernului socialist a coincis cu începerea procesului separatiştilor catalani care au condus provincia şi au organizat referendumul ilegal pentru ca apoi să declare independenţa. Numai fermitatea guvernului PP a reuşit să stopeze acest demers. Ei au fost acuzaţi de „subversiune şi încălcare a ordinii constituţionale”. Aceştia se apără, încercând să transfere problema din plan politic (încălcarea Constituţiei prin separarea unei provincii) în planul drepturilor omului (ar fi dreptul fundamental al unei comunităţi ca, prin referendum, să îşi decidă singură soarta, după principiul autodeterminării), liderii separatişti prezentându-se ca fiind prizonieri politici. Ultima demonstraţie de la Barcelona a separatiştilor catalani s-a desfăşurat sub acest slogan: „autodeterminarea nu este o acţiune ilegală”. Fals, este o acţiune ilegală, împotriva statului spaniol, a cărui Constituţie a fost încălcată. Chiar premierul Sanchez a asigurat europenii că justiţia spaniolă, o instituţie solidă şi respectată, va rezolva acest caz. În plus, separatiştii catalani au o majoritate subţire, dacă o mai au, în provincie, populaţia exprimându-se pentru păstrarea identităţii catalane, dar fără ca această să ducă la o criză care să le afecteze viaţa de zi cu zi.

Cum s-a ajuns aici? Deşi separatiştii insistă pe fundamentele istorice şi culturale, răspunsul este mai simplu: greşelile politice recente sau mai puţin recente. Franco i-a oprimat exemplar pe catalani, iar toate soluţiile politice oferite ulterior de către o Spanie democratică au fost folosite de separatiştii catalani împotriva ei (consolidarea identităţii catalane împotriva statului spaniol). Cel mai grav, forţele politice spaniole, mai ales cele de stânga, au permis separatiştilor catalani să devină arbitrii politici la Madrid, iar acum se culeg roadele. Foarte probabil, o identitate catalană respectată, dar nu dusă în planul separatismului (de ce nu s-ar autodetermina şi comunităţile pro-Madrid faţă de Barcelona!) ar fi soluţia, dar trebuie multă înţelepciune şi dorinţă de înţelegere pentru a se ajunge acolo.

V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 18-25.02.2019.

REPUBLICA MOLDOVA. Se apropie alegerile din RM, decisive pentru viitorul democratic al acestui stat. Moscova vede aproape o victorie nesperată, posibilă numai pentru că elita din RM şi-a trădat, sistematic, poporul, jefuindu-l şi nedreptăţindu-l. Şi totuşi, victoria nu e sigură. V.Plahotniuc mai are destule cărţi în mână şi ca un „lider” adevărat, nu va ceda puterea, care este totul pentru indivizi ca el. În final, oricâte victorii ale celor cumpăraţi cu bani ruseşti ar exista, RM nu mai poate redeveni o colonie rusească, aşa cum vrea Igor Dodon, fie şi pentru că s-a născut ca „al doilea stat românesc”.

BREXIT. Jocul Terezei May se apropie de sfârşit, cu consecinţe imprevizibile. După ce nu a obţinut de la Bruxelles renegocierea acordului, ea a pierdut şi sprijinul Parlamentului pentru planul său de renegociere, încă o înfrângere pentru strategia sa de a şantaja UE cu Parlamentul britanic şi invers. Probabil, UE va căuta să cedeze, dar nu în punctul esenţial, cel al renegocierii acordului. În final, câştigători par a fi conservatorii adepţi ai unui Brexit dur, care şi-au găsit în Tereza May „premierul util”, chiar dacă ea nu e conştientă de acest rol.

ORIENTUL MIJLOCIU. Anunţate cu mare pompă, cele două conferinţe, cea de la Varşovia şi cea de la Soci, nu au avut nici un rezultat concret, doar dezacorduri. La Varşovia, conferinţa pentru Orientul Mijlociu s-a transformat, aşa cum era de aşteptat, într-una împotriva Iranului, vorbindu-se chiar de „război împotriva Iranului”. SUA au avut alături numai aliaţii europeni mici, intrând în dezacord cu cei mari, de la Franţa şi Germania la Marea Britanie, mai ales în privinţa acordului de denuclearizare al Iranului, Mike Pence cerându-le să se alăture SUA, iar aceştia răspunzând că, deşi percep la fel ameninţarea iraniană (destabilizarea regiunii, programul rachetelor balistice), nu sunt de acord cu angajarea pe un drum care duce la confruntare şi vor respecta acordul de denuclearizare atâta vreme cât Iranul îl respectă. Un lucru bun în sine, nu atât pentru că este împotriva Iranului, a fost apropierea vizibilă dintre Israel şi statele arabe importante. În rest, nu am avut unitate, iar SUA, care se retrag din Siria, nu au avut capacitatea de a crea, de facto, o alianţă anti-Iran. Nu că nu ar fi necesară, având în vedere acţiunile acestui stat, dar europenii nu consideră că soluţia este un război împotriva acestuia, fie el doar economic. La Soci, învingătorii regionali nu s-au înţeles. Turcia nu a obţinut acordul Rusiei şi Iranului pentru zona de securitate pe care o propune pentru a îi îndepărta pe kurzii sirieni de la frontiera sa, dar preşedintele Erdogan afirmă că o va stabili chiar şi fără acordul acestora. Rusia şi Iranul au obţinut acordul Turciei pentru preluarea controlului asupra Idlib-ului controlat de jihadişti, dar acesta nu se va face printr-o operaţie militară, ci prin alte mijloace, nespecificate. Probabil, aceasta va fi formularea până în momentul în care pregătirile militare pentru ofensivă se vor încheia. Dar şi Turcia îşi va da acordul, dacă i se va da ceea ce cere, zona de securitate. Iar trupele americane se retrag. Chiar dacă generalii nu sunt de acord, ei trebuie să implementeze ordinul preşedintelui Trump, chiar dacă consecinţele îi afectează pe aliaţii săi. Şi aşa, avem în faţă un Orient Mijlociu gata de conflict, fără SUA, în Siria, şi cu SUA implicate, împotriva Iranului. Iar Israelul nu va lăsa Iranul să facă jocurile în Siria şi Liban. Cât despre palestinieni, cine se mai aşteaptă ca planul ginerelui preşedintelui Trump să aibă succes?

SUA. Urmează o perioadă de şi mai mare instabilitate, după ce preşedintele Trump a apelat la starea de urgenţă pentru a construi zidul său la frontiera cu Mexicul. Măsura va fi contestată juridic, nu numai politic de către democraţi, dar preşedintele are sprijinul electoratului pentru politica sa antimigraţie. Dezbinarea politică a devenit cronică la Washington, preşedintele Trump fiind supus permanent presiunii cumulate a democraţilor şi a comisiei de anchetă, iar democraţii având propriile probleme, deriva spre stânga. Instabilitate la cel mai înalt nivel politic american înseamnă nesiguranţă în lume. Poate se va reuşi ceva la negocierile chino-americane, deşi realitatea este departe de optimismul afişat.