MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (10 - 16.12.2018)

I. RUSIA. Speranţe mici legate de INF, iar tensiunile rămân la cote înalte atât în relaţiile cu SUA.

II. RUSIA. Consolidarea dispozitivului militar din Crimeea.

III. UCRAINA. O nouă biserică ortodoxă se naşte şi, odată cu ea, schisma şi diviziunea în lumea slavă.

IV. UNIUNEA EUROPEANĂ. Frământări care ar putea să ducă, totuşi, către ceva bun.

V. Evoluţii de urmărit în această săptămână.

I. RUSIA-INF. În această săptămână, în relaţiile cu SUA, Rusia a alternat poziţiile rigide şi demonstraţiile de forţă cu o anumită deschidere în problema INF. În  contextul incidentului din strâmtoarea Kerci, Rusia a rămas pe poziţiile iniţiale, deşi SUA şi-au redeclarat sprijinul pentru Ucraina. În rest, Rusia culege roadele politicii sale de pe poziţii de forţă, iar economia sa continuă să aibă probleme.

INF se află, încă, în cărţi, deşi relaţiile cu SUA se degradează continuu. Rusia a transmis două mesaje privind INF către partea americană, care, deşi nu răspund cererii americane (explicaţii privind racheta SSC8, respectiv renunţarea la ea, deşi este deja operaţionalizată) anunţând deschiderea spre dialog şi negocieri privind păstrarea INF, respectiv inspecţii reciproce. Problema este că, la nivel politic, V.Putin deja anunţase că Rusia nu a încălcat INF şi că, dacă SUA renunţă la acord, ea va reacţiona adecvat.

Mai întâi, Rusia a anunţat (14.12), prin Vladimir Yermakov, reprezentant al MAE rus, că Rusia este dispusă să discute inspecţii reciproce cu SUA în vederea salvării INF: „dacă SUA doresc cu adevărat să ajungă la o înţelegere cu noi, atunci să ne aşezăm la masa negocierilor în format multi-agenţii şi să ajungem la o înţelegere în toate aspectele. Suntem gata pentru aceasta. Deşi Rusia respinge categoric inspecţii unilaterale pe teritoriul său, orice acţiune serioasă de control a armamentelor este posibilă pe o bază mutuală legală interguvernamentală obligatorie”.

Apoi (15.12), MAp rus a anunţat despre o notă transmisă (12.12) de ministrul rus al apărării, Serghei Şoigu, către omologul său american, James Mattis, privind propunerea de „discutare a neînţelegerilor privind INF”, dar la care nu s-a primit nici un răspuns. Partea rusă s-a plâns de lipsa unui răspuns american, constatând lipsa dorinţei acesteia de a participa la un dialog argumentat şi profesional cu Rusia în vederea soluţionării problemelor actuale de securitate regională şi globală. 

În plus, în mass media ruse au apărut informaţii, citând surse japoneze (15.12), conform cărora Rusia ar fi încercat, încă din octombrie, să includă China în negocierile privind INF. Moscova ar fi propus Beijingului să se alăture tratativelor privind rachetele cu rază intermediară de acţiune, iar acesta, în principiu, nu ar fi respins această idee. V.Putin i-ar fi transmis această idee lui D.Trump, cu ocazia G20.

Ce să înţelegem de aici? Mai întâi, că Rusia anunţă o deschidere, în sensul în care propune deschiderea unui dialog asupra INF cu SUA, în vederea evitării renunţării la acest acord, nerăspunzând, însă, cererii explicite a SUA şi NATO de a da explicaţii legate de racheta SSC8 (care încalcă INF). Apoi, că Rusia ar avea în vedere negocierea unui mecanism de control INF care să permită, la reciprocitate, verificarea. Întrebarea care se pune este ce ar controla Rusia. Nu cumva chiar scutul antirachetă american din Europa! Încercarea de a introduce China în negocierile INF ar permite Rusiei să înlocuiască o problemă existentă (SUA o acuză că a încălcat INF) cu o perspectivă incertă privind un acord global, foarte puţin probabil: China nu şi-ar distruge arsenalul său de rachete intermediare, baza sistemelor sale A2AD.

Singurul răspuns american la această contraofertă a Moscovei a fost anunţarea testării cu succes (11.12) a unui nou interceptor, SM-3 IIA, dezvoltat, împreună cu Japonia, pentru sistemul antiracheta Aegis BMD, american şi japonez. Interesant este faptul că a fost transmisă informaţia[1] că “se aşteaptă ca acest interceptor să fie instalat şi pe sistemele anti-rachetă Aegis Ashore din România şi Polonia“. Simplu spus, SUA anunţă Rusia că a dezvoltat, deja, un interceptor şi mai performant în interceptarea rachetelor cu rază intermediară de acţiune, respectiv că are o parte din răspunsul său la încălcarea de către Rusia a INF, respectiv a reacţiei militare a acesteia  după renunţarea la INF (proliferarea SSC8).

Propunerile ruse reprezintă un pas înainte, nu unul semnificativ, dar pot deschide o cale de dialog, chiar dacă este plină de capcane (de vreme ce Rusia nu răspunde la acuza adusă de SUA). Problema este că încrederea între SUA şi Rusia scade rapid, tensiunile apărute în alte dosare (Ucraina şi respectiv acţiunile hibride sau cele militare ale Rusiei) adăugându-se celor ţinând de INF. Rusia a făcut o demonstraţie de forţă, dislocând în Venezuela, pentru o scurtă perioadă de timp, două bombardiere Tu 160. Politic, a însemnat un sprijin pentru un regim care se prăbuşeşte pe limba lui (populism socialist, care a transformat un stat producător de petrol într-unul eşuat, din care populaţia fuge în masă pentru a nu muri de foame), în faţa unei ameninţări inexistente (fireşte, regimul apără ţara şi poporul de pericolul invaziei americane…care nu prea vine). Militar, acţiunea este doar cu efecte la nivel politic-militar, tactic fiind irelevantă (cu două bombardiere strategice fără sprijinul logistic necesar, nu se poate respinge nici cea mai insignifiantă ofensivă la nivel tactic). Însă, provocarea este provocare: dislocarea, în „curtea din spate a SUA”, este un afront la adresa Washingtonului. Mai ales că s-a transmis semnalul că bombardierele „nu au avut la bord armament nuclear”. De fapt, rolul comunicatului rus era nu să nege, ci să aducă în discuţie armamentul nuclear. Astfel, acţiunea a lovit exact unde Rusia nu avea nevoie, la baza încrederii dintre SUA şi ea.

II RUSIA. Rusia a continuat să menţină presiunea asupra Ucrainei. Nu atât consolidarea continuă a dispozitivului militar rus în jurul Ucrainei, cât a celui din Crimeea este semnalul de alarmă. Dispozitivul militar rus din jurul Ucrainei se consolidează continuu[2], dar nu reprezintă un indicator al unui atac iminent, ci doar o dovadă a capacităţii uriaşe a Rusiei de a prinde Ucraina în cleştele mai multor armate, în momentul în care s-ar decide un atac generalizat.

Dispozitivul din Crimeea a fost nu numai consolidat, dar reorientat spre nord-est şi nord-vest. Astfel, Rusia a instalat un sistem de rachete S 400 la Kerci. Alături de acesta apar şi radiolocatoare Nebo, capabile să detecteze avioanele stealth. La Djankoi, continuă sosirea de transporturi de echipament (ultima dată, a fost identificat un elicopter de transport greu), probabil, şi de trupe. Djankoi a devenit o bază înaintată atât pentru controlul Mării Azov, cât şi pentru o eventuală „mică ofensivă” către Odessa. Probabil, regimentul de trupe aeropurtate de aici a fost operaţionalizat şi consolidat, aceasta trădând nu teama de un atac ucrainean, ci aducerea în primul eşalon a elementelor care intervin în primele etape ale unui conflict hibrid (nu a fost, oare, Divizia 7 Aeropurtată de Munte din Novorossiisk, unitatea generatoare a acestui regiment, cea care a avut un rol important în ocuparea Crimeei?).

Rusia a dislocat, în golful Karkinit, în proximitatea Ucrainei, în vestul Crimeei, două nave: una de patrulare, Ametist, şi una purtătoare de rachete, Naberezhnye Chelny. De aici, navele ruse pot ameninţa traficul naval ucrainean din Odessa, putând lovi, chiar în proximitatea bazei de dislocare, navele militare ucrainene. A continuat şi operaţionalizarea de noi nave de luptă, încă o navă din clasa Buyan M, Orekhovo-Zuevo, intrând în componenţa Flotei ruse a Mării Negre / FMN. Reacţionând la testarea de către ucraineni a unei rachete anti-navă, fregata Amiral Grigorevici s-a pregătit într-un exerciţiu de apărare împotriva unor asemenea rachete. Singurul lucru liniştitor este întoarcerea la Sevastopol a submarinului din clasa Kilo II, revenit din patrulare.

Pericolul unui posibil atac asupra Ucrainei apare din Donbass, singurul loc de unde Rusia poate trece la ofensivă, fără să treacă nici un prag…şi fără să-şi asume agresiunea. Astfel, după ce tot vorbesc, de o bucată de vreme[3], despre iminenţa unui atac chimic ucrainean (ajutaţi de către britanici, un fel de Skripal în oglindă! Nu este o glumă, schema a lucrat la Aleppo, recent), separatiştii şi-au alarmat trupele (14.12) în vederea contracarării unei „posibile ofensive”. Atacurile de artilerie s-au intensificat, armata ucraineană având doi morţi. Paradoxal, tempo-ul în războiul hibrid este dat de evenimentele din ţara ţintă pe care agresorul caută să le folosească: de urmărit, după reacţia ucraineană post-Kerci (inclusiv declararea stării de urgenţă), evoluţiile în stabilirea unei Biserici Ortodoxe Ucrainene şi alegerile prezidenţiale din Ucraina, acestea fiind evenimentele declanşatoare, prin potenţialul destabilizator intern pe care îl au.

Şi ajungem din nou la relaţiile ruso-americane. În faţa refuzului rus de a elibera marinarii ucraineni, SUA au transmis mesajul (John Bolton, 13.12) că nu va mai avea loc nici o întâlnire între cei doi preşedinţi, rus şi american, până când Rusia nu îi va elibera. SUA nu mai acceptă jocul Rusiei în Ucraina şi se solidarizează cu aceasta la un nivel care surprinde Rusia, un nivel care nu mai diferenţiază între dosare. Separarea problemelor, pe care s-a bazat Rusia, nu mai funcţionează: în acelaşi timp, ţară serioasă, cu care trebuie să se negocieze INF, dar agresor tolerat în Ucraina. 

Cu atât mai mult, noi trebuie să fim atenţi la relaţiile cu SUA, unul dintre pilonii principali al securităţii noastre şi nu e de bun augur ultimul mesaj primit: „România nu mai este parte a soluţiei, ci o problemă” a spus un înalt oficial american, responsabil de regiunea noastră. Este ştiut că SUA nu se joacă cu vorbele atunci când trimit mesaje atât adversarilor, cât şi aliaţilor.  Mesajul este despre justiţie, nu are legătură cu securitatea!!!

În rest, relaţiile externe ale Rusiei se degradează continuu, din Belarus[4], unde Lukanşenko s-a revoltat („nu îmi luaţi ţara”), până în Slovacia (prin expulzarea unui ataşat militar slovac). În SUA, un spion rus a recunoscut faptele sale, în timp ce V.Putin nu ştie de existenţa acestuia (aşa a fost informat de serviciile sale secrete). În Ucraina, a avut loc un nou atac cibernetic rus asupra reţelelor informatice militare.

Între timp, economia nu merge, iar preţul petrolului nu o ia, încă, din loc. Cu atât mai grav, europenii au introdus noi sancţiuni, legate de alegerile ilegale din Donbass. Şi acest ciclu, acţiuni agresive şi reacţii de răspuns la fel de agresive economic, pare fără de sfârşit. 

III UCRAINA. Faptele sunt la fel de banale (chiar dacă preşedintele Petro Poroşenko, din nevoi politice, le-a dat o amploare aparte) ca acum 1000 de ani – o adunare bisericească şi un act de apariţie a unei noi biserici, de fapt, una care a fost aici şi a fost luată, fiind dusă, cu liderul şi cu prestigiul său cu tot, la Moscova. Mai urmează să apară tomosul[5] Patriarhului Constantinopolului, pe la mijlocul lunii ianuarie, şi procesul va fi încheiat.

La Catedrala Sfânta Sofia din Kiev a avut loc Consiliul Unificator al Bisericii Ortodoxe Ucrainene (15.12), şi a fost ales capul spiritual al acesteia, Mitropolitul  Epifanii. Locul nu a fost ales întâmplător: Biserica Ortodoxă Ucraineană a reapărut, având aprobarea Patriarhului Constantinopolului, în acelaşi loc unde a apărut acum 1000 de ani – biserica a fost construită de fiul lui Vladimir, cel care, în 988, s-a creştinat şi, odată cu el, a creştinat întreaga Rusie Kieveană. 

Odată cu acest act, Ucraina este cu adevărat independentă faţă de Rusia. Deşi marcat de efuziuni naţionaliste (de, se apropie campania prezidenţială), Petro Poroshenko a spus lucrurilor pe nume: „această zi va intra în istorie, este ziua obţinerii independenţei finale în faţa Rusiei” (citatul din poetul naţional, Şevcenko, fiind la fel de elocvent). 

Dincolo de independenţa consolidată, apariţia Bisericii Ortodoxe Ucrainene / BOU înseamnă încă un război, de data aceasta în plan spiritual, cu Rusia. Iar din spiritual se va coborî repede în concret: deja, autorităţile ucrainene au efectuat percheziţii la biserici ce au rămas în Patriarhatul Moscovei, iar Moscova ia măsuri de protejare a enoriaşilor săi, cerând, inclusiv, sprijinul internaţional.

În realitate, lucrurile stau aşa cum le spun, deşi pătimaş, ucrainenii: Biserica Ortodoxă Rusă a fost doar un instrument al puterii Kremlinului, iar în Ucraina a acţionat ca o coloană a 5-a eficientă în distrugerea spiritului naţional (ca şi în R. Moldova, de altfel). Paradoxul a devenit evident atunci când în bisericile ucrainene ce ţin de Moscova se ţineau rugăciuni pentru cei care ucideau ucraineni în Donbass (aşa cum preotul care i-a blagoslovit pe cazacii ce ucideau moldoveni în Transnistria este acum lider spiritual în R.Moldova, la Bălţi!).

Să revenim la cele lumeşti, politice: pentru Petro Poroşenko, erijat în „salvatorul” (consolidarea armatei naţionale) şi al „independenţei adevărate” (este promotorul mişcării de formare a BOU), problema este că toate acestea s-ar putea să nu îl ajute prea mult în campania electorală: şi biserica şi armata[6] sunt ale Ucrainei, aceasta putând continua şi cu un alt preşedinte, care să dea şi pâine, pentru că Petro Poroşenko nu prea a dat, evitând să reformeze statul şi societatea (netăind din puterea ilegală a celor puternici).

Pe de altă parte, Rusia nu poate tolera această situaţie, mai ales dacă autorităţile ucrainene vor face presiuni asupra preoţilor săi să treacă la BOU (şi acestea vor urma). Cum va reacţiona Kremlinul, când culege roadele agresiunii sale, este greu de prevăzut. Dar va reacţiona, asta atunci când va considera că momentul este prielnic.

IV UNIUNEA EUROPEANĂ

În privinţa MARII BRITANII, saga Brexit-ului pare să nu se mai termine. După ce Theresa May a făcut faţă revoltei din propriul partid, ea a trebuit să amâne votul din Parlamentul britanic… pentru că era evident că urma să îl piardă. Deplasarea la Bruxelles, în speranţa că va obţine o renegociere a acordului cu UE privind Brexit-ul, s-a transformat într-o umilinţă, nedorită, în nici un caz, de liderii europeni. Era de domeniul evidenţei că UE nu va renegocia acordul, intrând din nou pe terenuri mişcătoare. Şi de ce şi-ar asuma un asemenea risc, cedând, de fapt, presiunii politice interne britanice? Dovada cea mai clară că europenii s-au săturat de Brexit, încă înainte ca acesta să înceapă, a fost reacţia cancelarului german, Angela Merkel. Dacă şi Muti, pragmatică şi înclinată spre compromis, s-a săturat de poziţia britanică, care, de fapt, nu există (aceasta este problema: britanicii nu ştiu ce vor, iar  ceea ce năzuiesc - „să ia de la UE fără să dea nimic în schimb”, nu poate fi acceptat), nu mai este mai nimic de zis.

Urmează momentul adevărului pentru britanici: se vor decide pentru un nou referendum, vor vota acordul Brexit la care s-a ajuns sau va fi Blind Brexit? Este timpul ca britanicii să plătească preţul pentru dorinţa de divorţ de UE. Europenii au plătit de mult, când au constat cu surprindere că britanicii chiar vor să plece şi că au pierdut unul din statele de bază.

Cel mai cald zvon este cel legat de pregătirea, chiar de către membri ai cabinetului Theresei May, a unui nou referendum. De-ar fi atât de simplu! Aşa cum au eşuat durii pro-Brexit, la fel ar putea şi cei care vor un nou referendum (fireşte, pentru a se vota renunţarea la Brexit). Motivul este cel menţionat anterior: nu se ştie ce se vrea. Iar europenii tot mai speră că Marea Britanie va renunţa la Brexit. 

În FRANŢA, preşedintele cedează, dar nu renunţă.

Deşi manifestaţiile „vestelor galbene” continuă, hopul a fost trecut. Cel puţin la nivelul crizei declanşate de acestea. Preşedintele Emmanuel Macron a promis (10.12), într-un discurs care a liniştit, dar nu a convins, îndulcirea impactului reformelor, măsuri sociale, mai ales pentru cei defavorizaţi şi dialog cu societatea în privinţa ritmului acestora. Deşi discursul a fost un fel de „mea culpa”, preşedintele nu a cedat în privinţa obiectivului său: Franţa va trece prin reforme economice profunde pentru a face faţă competiţiei globale. Este „afacerism anglo-saxon”, este cam împotriva acelui „fraternité” din coada crezului Revoluţiei, dar este de neevitat.

Problema imediată este că, prin aceste concesii, Franţa ar putea depăşi nivelul de deficit bugetar impus de cerinţele europene, iar Italia stă la pândă, arătând cu degetul duşmanul liberal principal, E.Macron, care face exact ceea ce UE îi interzice ei.

E.Macron are puterea idealismului ce ţine nu atât de tinereţea sa cât de cea a forţelor politice care l-au propulsat: va impune reforma cu riscul să nu mai aibă nici o perspectivă politică (asta este „aroganţa” lui) pentru că ştie că nu există alternativă politico-economică, atât naţionalismul aducător de violenţă, cât şi populismul aruncând banii viitorimii, neaducând decât faliment. Societatea franceză are maturitatea şi nivelul cultural necesar pentru a face această proiecţie, mai ales că E.Macron abordează curajos şi problemele ce ţin de migraţie şi proiectul european.

Dar asta nu înseamnă că lucrurile se vor linişti peste noapte. Nu atât continuarea mişcării vestelor galbene este problema, deşi nici ea nu e de neglijat, ci dacă E.Macron va convinge. Pericolul unui eşec este cu atât mai mare cu cât, ocupând centrul şi extinzându-se politic în stânga, respectiv dreapta, Franţa nu prea are alternativă, decât extrema dreaptă ori stânga radicală. Ori, reacţia politică a francezilor va fi resimţită prima dată nu în Franţa…ci în UE, primele fiind alegerile europene.

În UNGARIA, Victor Orban merge înainte, dar regimul nu mai avansează.

Manifestaţii relativ importante au început în Ungaria, ca reacţie la o lege care limitează dreptul muncitorilor în faţa patronatului, aşa-zisă „lege a sclaviei”. Legea vine pe fondul unor noi măsuri care lovesc în statul de drept, respectiv imixtiunea politicului în justiţie şi controlul asupra mass-mediei. Problema pentru regimul Orban este că, de această dată, nu mai avem de-a face cu intelectuali idealişti care cer „lege şi informare corectă pentru toţi”, ci membri simpli ai poporului, cel care, adunat în jurul ideii naţionale, a tolerat, până acum, toate abuzurile puterii, mulţumit că este pâine, chiar dacă începe să nu mai fie lege.

Despre alungarea unei instituţii de învăţământ prestigioase din Ungaria nu mai vorbim – era doar un moft intelectual al hulitului Soroş, deşi ideea de bază a universităţii era legată de mentorul acestuia cu „societatea deschisă şi duşmanii ei”. Societatea a fost închisă de „duşmanii celei deschise” şi… avem, astfel, un simbol.

Grav este că politicul merge în justiţie atât de departe încât controlul începe să ţină de domeniul evidenţei. Guvernul maghiar a anunţat (10.12) că plănuieşte să înfiinţeze o nouă înaltă curte care să se ocupe de problemele ce ţin de administraţia publică, negând însă că aceasta ar însemna controlul politicului asupra justiţiei. O încercare asemănătoare avusese V.Orban în 2016, dar fusese blocat de Curtea Constituţională. Ministrul justiţiei, Laszlo Trocsanyi, a respins îngrijorarea că guvernul va numi în aceste curţi numai judecători loiali lui V.Orban.

De fapt, şmecheria este evidentă: atunci când nu poţi subordona justiţia (pentru că stă UE la pândă), mai ales în problemele care te interesează, faci încă una nouă şi numeşti oamenii tăi acolo. Astfel, problemele de hoţie financiară de amploare (marea corupţie a hoţilor neruşinaţi care apar la televizor după ce devalizează o ţară) vor fi judecate adecvat, adică de loc, chiar de către oamenii puşi de către aceşti maeştrii ai hoţiilor financiare. Simplu şi eficient. Restul justiţiei poate rămâne să funcţioneze pentru hoţii de rând, fără „demnitatea” de a fi oamenii mari ai momentului, cu pretenţia că fac istorie. Laszlo Trocsanyi a precizat că „aceste curţi vor fi complet independente de Ministerul Justiţiei”. Da, dar judecătorii nu (şi nici de regimul Orban).

În Ungaria nu s-a ajuns la sfârşitul regimului Orban, ci doar la începutul sfârşitului acestuia: puterea a ajuns la momentul de cumpănă în care, autosuficientă, uită că nu este decât o reprezentantă temporară a poporului, cel pe care trebuia să îl servească şi l-a păcălit, servindu-se numai pe ea.

De fapt, demonstraţiile nu reprezintă un pericol pentru putere, chiar în situaţia în care se vor amplifica, regimul având mijloace să le limiteze impactul (în cazul de faţă, prin modificarea legii). Dar momentul în care V.Orban se identifica cu Ungaria („noi suntem naţiunea”) a trecut.

Mai ales că, şi în plan extern, V.Orban pierde. Numai o iluzorie victorie la alegerile europene a axei anti-Bruxelles ar putea să îl salveze de măsurile negative pe care UE le pregăteşte. Iar în relaţiile cu SUA, consecinţele nu vor întârzia să apară. America nu poate permite unui aliat să o trateze aşa cum face V.Orban: traficanţi de arme ruşi arestaţi în Ungaria şi cărora SUA le cerea extrădarea, sunt trimişi acasă, iar, în problema Ucrainei, după ce SUA au cerut Budapestei să nu împiedice cooperarea NATO-Ucraina (vitală, în această problemă geopolitică), răspunsul a venit: „vom împiedica integrarea Ucrainei”.

V Evoluţii de urmărit în această săptămână.

Ucraina rămâne punctul fierbinte, Rusia putând încerca să dea o mică lecţie militară Kievului, cel mai probabil, în Donbass. Dar preţul politic şi economic ar fi prea mare, deoarece Vestul va reacţiona (este exact ceea ce s-au plâns ucrainenii de la incidentul din strâmtoarea Kerci încoace). Probabil, Rusia va căuta dialogul cu SUA, pe INF şi va evita tensionări inutile, mai ales că nici în Siria nu sunt elemente care să detensioneze relaţia cu SUA.

În Kosovo, după ce Parlamentul de la Pristina a votat înfiinţarea armatei naţionale, Belgradul va trebui să accepte realitatea. Sprijinul SUA, dar şi cel german, a fost de ajuns (preşedintele Vucici a recunoscut că nu poate să lupte cu SUA). Din punctul de vedere american şi european (nu, în ansamblul său), există un nou stat şi este firesc ca acesta să aibă armată. Din perspectiva sârbă, povestea Kosovo nu este încheiată, iar câtă vreme, la nord de Ibar, sârbii nu au cea mai mică dorinţă să aparţină de Kosovo, Belgradul are dreptate şi această atitudine nu este numai a lui. Poziţia NATO, îngrijorare şi reţinere, este firească şi corectă: dacă începe ceva, KFOR este responsabil de menţinerea securităţii, iar rezoluţia 1244 nu vorbea de niciun stat şi de nicio armată în Kosovo. Belgradul va trebui să îi ajute pe sârbii săi cum poate, fără să recurgă la forţă armată. Dar dacă Pristina îi va oferi prilejul, apelând la violenţă împotriva sârbilor din Kosovo, nu va ezita să o facă. De aceea, sârbii din Kosovo, confruntaţi cu probleme economice deosebite, vor intensifica mişcarea de protest şi nesupunere civică. Fiecare parte aşteaptă greşelile celeilalte.

În Siria, să vedem dacă Turcia începe o nouă ofensivă la est de Eufrat, aşa cum ameninţă preşedintele turc, Recep Erdogan. SUA au luat măsuri de consolidare a alianţei sale cu SDF, inclusiv prin posturile comune de observare. Convorbirea dintre miniştrii de externe ai celor două ţări a fost, probabil, încă un prilej de clarificare a poziţiilor: SUA nu permit Turciei să îi atace pe kurzi, iar un atac împotriva lor va fi şi un atac împotriva soldaţilor americani. Asta nu înseamnă că nu se caută o soluţie negociată, din contră. Dar, judecând după atacurile aeriene turce din nordul Irakului şi decizia de a continua şi după ce Bagdadul a protestat, nu e prea mare loc de compromis la Ankara.

Despre Brexit nu mai pomenim, face parte din lista din start: eterna poveste, care ne va surprinde (să sperăm pozitiv – britanicii rămân în UE, chiar şi cu unele „privilegii”) exact atunci când ne-am plictisit de ea.