MAS SpecialRaport săptămânal: Evenimente politico-militare relevante

Raport săptămânal NATO - UE LEVANT Balkanii de Vest Regiunea Mării Negre

MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (10 - 16.08.2020)

Sandu Valentin Mateiu

I. ROMÂNIA-SUA/RUSIA. Reacţie rusă la viitoarele dislocări de trupe americane în România. II. BELARUS. Lukaşenko se confruntă cu o criză majoră. III. TURCIA/GRECIA. Tensiunile escaladează din nou. IV. GERMANIA/RUSIA. Vizita ministrului de externe, Heiko Maas, la Moscova. V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 17 - 23.08.2020.

Sursă foto: Mediafax

I. ROMÂNIA-SUA/RUSIA. Reacţie rusă la viitoarele dislocări de trupe americane în România.

Rusia a reacţionat la informaţiile privind dislocarea de trupe americane terestre la frontiera de est a NATO, respectiv în România, MAE român dând o replică reţinută. Prezenţa trupelor americane pe teritoriul nostru reprezintă garanţia că nu va exista o agresiune asupra teritoriului naţional, ele nefiind, însă, o ameninţare la adresa Rusiei, mai ales că România nu are graniţă terestră cu acest stat. Indiferent de reacţia Moscovei, acest eveniment - anunţarea dislocării unui număr semnificativ de militari americani din cadrul forţelor terestre, de către şeful de Stat Major al Forţelor Terestre americane, James McConville, cu ocazia vizitei sale la Bucureşti - reprezintă cel mai important eveniment politico-militar din acest an. Rămâne ca această prezenţă americană să ne ajute nu numai la descurajarea Rusiei, ci şi militar, prin pregătirea comună a trupelor terestre române şi americane.

Comunicatul rus, prezentat de Maria Zaharova, purtătoarea de cuvânt a MAE rus, este numit „Planul Pentagonului de a mări prezenţa militară în România” şi conţine un amestec de adevăruri parţiale, extrapolări şi ameninţări: „Urmând anunţării deciziei Pentagonului de mărire a prezenţei militare americane în Polonia şi Statele Baltice, comandanţi de rang înalt americani au vorbit despre planurile SUA de redislocare în România a unor trupe care sunt retrase din Germania. Washingtonul nu ascunde faptul că aceşti paşi sunt parte a unui efort de creştere a aşa-zisei axe „nord-sud”, de la Marea Baltică la Marea Neagră, aceasta urmând să fie linia care va marca „îngrădirea” Rusiei, cu România văzută ca un bastion cheie al proiectării puterii în regiunea Mării Negre. Este evidentă existenţa, aici, a unei tendinţe clare de consolidare sistematică a grupării militare SUA-NATO, în aşa-numita zonă din apropierea frontului, aşa cum sunt considerate de către NATO frontierele de vest ale Rusiei. Acesta este lucrul care se întâmplă, de fapt, nu poveştile inventate despre interferenţa rusă. Aceasta este o caracteristică obişnuită a politicii actuale a SUA. În prezent, asta înseamnă că vor exista contingente SUA şi aliate, în esenţă, permanente, în Europa de Est, acolo unde nu au mai fost înainte. Faptul că această prezenţă este, anecdotic, prezentată ca fiind „rotaţie permanentă” nu schimbă esenţa problemei. Dacă aceşti paşi vor fi luaţi, ei vor pune în primejdie Actul Fondator NATO-Rusia, în particular, prevederile acordului care stipulează obligaţia de a nu staţiona „forţe combatante substanţiale” în statele noi membre ale Alianţei. Toate acestea sunt dovada faptului că SUA şi aliaţii NATO intenţionează să caute crearea unui „arc de tensiune” de-a lungul linei de contact cu Rusia, în detrimentul intereselor de securitate europene. Fireşte, Rusia va răspunde adecvat acestor provocări de încălcare (a acordului). Acest fapt trebuie avut în vedere, între altele, de către capitalele europene atunci când se gândesc constant cum să incite rusofobia în timp ce cheamă soldaţii americani. Vrem doar să îi sfătuim să cumpănească cu atenţie asupra riscurilor şi să evalueze serios consecinţele”.

Vom analiza comunicatul rus, pentru a decodifica imaginea pe care acesta încearcă să o creeze. Comunicatul începe cu o serie de adevăruri, extrapolând, corect, că SUA şi Alianţa urmăresc „îngrădirea” („containment”[1]) Rusiei. Însă, această strategie este asumată oficial de Alianţă, după agresiunea împotriva Ucrainei şi ocuparea Crimeei. Se afirmă că „România este văzută ca un bastion cheie al proiectării puterii în regiunea Mării Negre”, dar aceasta este doar o consecinţă. La frontiera sa estică, unde se învecinează cu o Rusie care a efectuat agresiuni armate şi care a desemnat-o oficial ca adversar, Alianţa are, ca state importante, Polonia (având, alături, Statele Baltice), în nord, şi România, în sud (alături de Bulgaria). Firesc, sprijinul SUA se îndreaptă spre aceste două state. În plus, cele două au fost victime ale expansiunii imperialiste ţariste şi sovietice, iar lecţia a fost bine învăţată. Aşa că, în cadrul politicii Alianţei, cele două state sunt cheie, cu menţiunea că, în sud, s-a întârziat această dislocare americană (în Polonia sunt, deja, câteva mii de soldaţi), decizia de a disloca trupe în România, nu din cele care pleacă din Germania, răspunzând unor aşteptări îndelungate. Adevărul este simplu şi trist, de oriunde l-ai privi, inclusiv de la Moscova: numai prezenţa trupelor americane ne linişteşte, în sensul că suntem asiguraţi că nu vom mai fi subjugaţi în urma unei invazii din est (mai ales, acum, după agresarea Ucrainei). În acelaşi timp, românii nu pot fi acuzaţi de rusofobie[2], ci, eventual, de indiferenţă, având norocul să fi uitat, în libertatea asigurată de UE, NATO şi SUA, ce s-a întâmplat atunci când Kremlinul a avut controlul asupra lor.

NATO păstrează formula „rotaţiei” pentru a menaja Rusia şi a mulţumi aliaţii care încearcă să stabilească un minim nivel de comunicare şi încredere cu această ţară, însă, chiar şi aceştia nu prea mai ştiu cum să reacţioneze la actele ilegale ordonate de Kremlin (aşa cum a arătat-o recenta vizită a lui Heiko Maas la Moscova). Nu NATO, ci Rusia a desconsiderat principiile Actului Fondator, atunci când a invadat Ucraina, încălcând şi alte tratate[3] şi norme de drept internaţional. Trupele americane din România nu sunt o ameninţare pentru Rusia. Frontiera terestră a Rusiei se află la o distanţă (măsurată pe uscat) de 1000 km de frontiera noastră cu Ucraina, iar cea ilegală, a Crimei ocupate, la 700 km. Deci, deşi ne apără împotriva unei agresiuni, trupele americane terestre sunt departe de a prezenta un pericol la frontieră pentru Rusia. Nu se creează un „arc de tensiune”, ci se încearcă îngrădirea „arcului agresiunilor” (Georgia, R.Moldova, Ucraina), consolidându-se securitatea europeană în faţa Rusiei, adversar declarat al NATO. De altfel, dintre statele din prima linie, România are cel mai reţinut discurs oficial la adresa Moscovei, prezentându-şi apărarea în contextul apartenenţei la structurile euro-atlantice, nu prin referire la ameninţarea rusă. Ameninţările transmise în comunicat sunt superflue, deoarece autorităţile române s-au gândit, fireşte, că „Rusia va răspunde adecvat” şi că „vor exista riscuri şi consecinţe”, dar au fost obligate să dorească prezenţa militară a unui aliat cu care, din principiu, tot ar fi colaborat: cum este mai bine, să fii singur sau cu un aliat de nădejde în faţa ameninţării? Nu rusofobia, ci uşurarea este sentimentul pe care îl au românii când „vin americanii”, iar acest lucru ar trebui să dea de gândit Moscovei pentru că această reacţie de apărare este edificatoare, spunând mai multe decât o ipotetică ameninţare la adresa sa.

 

II. BELARUS. Lukaşenko se confruntă cu o criză majoră. 

După ce a anunţat „câştigarea” alegerilor şi a declanşat o represiune dură,  Lukaşenko s-a confruntat cu o reacţie paşnică din partea unui spectru social mult mai larg, femeile şi muncitorii din unele întreprinderi de stat, fapt care evidenţiază ilegitimitatea puterii sale, precum şi cu reacţia principială a Vestului, mai ales cea a UE. Lukaşenko a încercat o strategie de îmbinare a durităţii represiunii cu cedări insignifiante, precum eliberarea unora dintre cei arestaţi şi scuzele ministrului de interne, un Moţoc al momentului, dar protestele au continuat, iar el este decis să nu cedeze puterea. Jocul său pe muchie de cuţit a eşuat, spectrul sancţiunilor europene, dar şi al ilegalităţii realegerii sale, fapt pecetluit de declaraţia contracandidatei sale, care, din exil, a anunţat că nu recunoaşte rezultatele alegerilor, îl obligă să se aplece în faţa Moscovei. Însă, chiar în mesajul de felicitare, Kremlinul transmisese condiţiile: îl va salva dacă va preda statul prin intensificarea integrării acestuia în Uniunea Rusia-Belarus. Moscova a creionat scenariul intervenţiei, aderând la povestea lui Lukaşenko că demonstraţiile sunt orchestrate din Vest. Lukaşenko, surprins de reacţia societăţii, care nu a cedat în faţa represiunii brutale, a refuzat dialogul cu opoziţia, precum şi încercările de mediere ale Vestului (ştiind că, odată deschis acest drum, este pierdut) şi şi-a „întors faţa către Moscova”: i-a dat Rusiei pe cei 33 de mercenari Wagner arestaţi, a cerut ajutorul Moscovei şi, într-o convorbire telefonică cu Vladimir Putin, au căzut de acord asupra modului comun de reacţie. În privinţa celor 33, misiunea acestora de a crea o „revoluţie colorată” (de fapt, una „decolorată”, o dezordine cu caracter destabilizator, pretext pentru intervenţie) este îndeplinită acum de Lukaşenko, care i-a acuzat pe demonstranţii beloruşi că organizează o revoluţie. Chiar dacă scenariul „Rusia intervine în ajutorul lui Lukaşenko, preţul plătit fiind integrarea Belarusului în Rusia” apare ca fiind cel mai probabil în acest moment, evoluţiile nu vor fi dictate numai de înţelegerea dintre Lukaşenko şi Putin. Datorită atât rolului geopolitic al Belarusului, cât şi a unei reacţii politice interne reale, jocurile sunt mai complicate. Astfel, nici Moscova, nici Vestul nu pot accepta dispariţia acestui „tampon”, integrarea Belarusului de către Rusia fiind inacceptabilă pentru Vest, dar acesta are mijloace limitate de acţiune în comparaţie cu Moscova, iar democratizarea Belarusului este inacceptabilă pentru Rusia deoarece ar însemna pierderea acestuia (probabilitatea ca acest stat să rămână în sfera rusă de influenţă după căderea lui Lukaşenko şi o democratizarea reală este redusă, deşi nu poate fi exclusă şi o asemenea situaţie). Criza din Belarus este în plină desfăşurare, fiind un test atât pentru societate, cât şi pentru raporturile dintre Rusia şi Vest. Problema este că şansele de găsire a unei soluţii la această criză, una care să nu genereze o altă criză şi mai mare, sunt destul de reduse. Un scenariu probabil este ca Moscova să promită „salvarea” lui Lukaşenko în cadrul desăvârşirii „Uniunii Rusia-Belarus” (printr-o sinecură, mai mare sau mai mică, în cadrul acestui nou stat), puterea rămânând în mâna elitei actuale, Moscova urmând să găsească „omul său” care să implementeze maximum de aparenţe democratice, însă, de fapt, păstrând Belarusul în stadiul de stat nedemocratic, copt pentru acapararea lui, indiferent de durata procesului, de către Rusia. Însă, situaţia este prea fluidă şi cu prea multe necunoscute pentru ca Moscova să poată implementa uşor planurile sale. Oricum, Rusia are atuuri majore: societatea belorusă vrea doar să scape de Lukaşenko, este preponderent pro-rusă, iar Belarusul este membru OTSC, fapt ce îi permite Rusiei să acţioneze, în „deplină legalitate” pentru a interveni direct (argument fals, ca şi în Siria, fiind chemată de un preşedinte ilegal şi ilegitim).  

Vom sintetiza evenimentele pe trei direcţii, încercând să surprindem tendinţele şi elementele determinante pentru viitoarea evoluţie: 1) conflictul intern dintre rezistenţa eterogenă şi un Lukaşenko ilegitim nu dă semne să se stingă; 2) reacţia Vestului a fost una principială, nu pur geopolitică, aşa cum spera Lukaşenko, unitară şi intransigentă; 3) reacţia Moscovei, care a acceptat narativul puterii, Putin oferindu-i o şansă lui Lukaşenko, oportunitate pe care acesta, din disperare de cauză, a acceptat-o, cel puţin în principiu, deşi sunt multe de clarificat pentru ca cei doi să înceapă să colaboreze în implementarea unei soluţii, perdant fiind Belarusul, care îşi poate vedea redusă suveranitatea.

Conflictul intern rămâne scena principală şi locul unde se va decide (chiar dacă doar în parte) soluţia finală. Sigur de controlul pe care îl are, Lukaşenko şi-a anunţat victoria încă de la anunţarea rezultatelor sondajului oficial din seara alegerilor (09.08), comunicarea scorului final de către Comisia Electorală Centrală (14.08) fiind conform planului: 80,1% pentru Lukaşenko şi un insignifiant 10,12% pentru Svetlana Tihanovskaia. Aceasta a contestat rezultatul alegerilor (09.08), iar demonstraţiile au început imediat, protestatarii acuzând puterea de falsificarea rezultatelor alegerilor. Apoi, Svetlana Tihanovskaia, împreună cu cei trei copii ai săi, s-a refugiat în Lituania. Ea a apărut într-o înregistrarea video în care a transmis compatrioţilor săi să nu se opună poliţiei şi să evite să-şi pună vieţile în pericol. S-a aflat că înregistrarea fusese făcută sub presiune şi şantaj. Svetlana Tihanovskaia a revenit şi a cerut continuarea protestelor şi renumărarea voturilor. Astfel, încercarea puterii de a elimina competitoarea principală, folosind-o şi pentru a stopa demonstraţiile, a eşuat. Acum, opoziţia are un contracandidat care nu mai poate fi eliminat, fiind, în siguranţă, în Vest, care contestă rezultatul alegerilor, legalitatea procesului electoral şi legitimitatea puterii. Forţele de represiune, fidele lui Lukaşenko, au acţionat brutal, arestând şi bătând orice persoană care părea să reprezinte un potenţial de coagulare a unui centru de protest (opozanţii recurgând la această tactică pentru a dispersa forţele de ordine). Cel puţin doi protestatari au fost ucişi, iar 6700 au fost arestaţi în decursul acestei săptămâni. Lukaşenko i-a acuzat pe aceştia că sunt persoane fără căpătâi, „oi”, care sunt manipulate din exterior (în această fază, a fost menţionată Cehia, Polonia şi Marea Britanie). Părea că puterea a reuşit să înăbuşe revolta, însă a intervenit o mobilizare paşnică a altor părţi ale societăţii: lanţuri de femei care au cerut eliberarea celor arestaţi şi muncitorimea. Mii de muncitori de la întreprinderile de stat, coloana vertebrală a economie beloruse, au intrat în grevă (13.08) şi s-au alăturat protestelor, mesajul fiind „pleacă”. Deşi a încercat, prin arestarea jurnaliştilor şi blocarea internetului, puterea nu a putut izola informaţional ţara. În aceste condiţii, puterea a făcut un pas înapoi, a eliberat circa 2000 de arestaţi şi a cerut scuze pentru utilizarea forţei. O nouă încleştare a fost în week-end. Svetlana Tihanovskaia a propus (14.08) un consiliu care să asigure tranziţia puterii şi a cerut demonstranţilor un week-end de adunări paşnice: „Belarusul nu va mai vrea să trăiască cu vechile autorităţi. Să ne apărăm opţiunea. Nu staţi deoparte. Vocile noastre trebuie auzite”. Lukaşenko a avertizat populaţia (14.08) să stea acasă pentru a nu deveni „carne de tun”, afirmând că revoluţionari sprijiniţi din exterior destabilizează ţara: „aceste persoane au venit din Polonia, Olanda, Ucraina şi Rusia (referire la activiştii anti-Kremlin… nu la mercenarii Wagner!). Agresiunea împotriva ţării noastre a început deja”. Narativul puterii (revoluţionari din exterior care dirijează demonstraţiile) nu are bază reală, dar pică bine în cadrul pseudo-sovietic. Continuitatea demonstraţiilor, chiar dacă eterogene şi necoordonate, creează probleme serioase puterii, apărând primele fisuri în cadrul acesteia. Eliberarea a 2000 de deţinuţi, precum şi scuzele prezentate de reprezentanţii puterii, chiar dacă fac parte dintr-o strategie de temperare a furiei populare, sunt un indiciu că există ezitări în cadrul puterii faţă de continuarea represiunii. Astfel, un om din sistem, Natalia Kochanova, şefa Consiliului Naţional de Stat, a transmis că „nu luptăm, nu vrem un război”. Periculos pentru putere, mitropolitul Pavel, liderul Bisericii Ortodoxe Beloruse, subordonată Bisericii Ortodoxe Ruse, a cerut (14.08) lui Lukaşenko să oprească violenţele. Au început dezertările din cadrul jurnaliştilor de la posturile radio şi televiziune principale. Chiar şi în aceste condiţii, nu avem o rupere a echilibrului, ci doar o continuitate a rezistenţei societăţii faţă de un lider absolut, pe care nu îl mai vrea, iar acesta are capacitatea să reziste. Lukaşenko a anunţat (15.08) că refuză ofertele de mediere externă (venite din Vest) şi că nu va renunţa la putere. Dincolo de aceste elemente vizibile, hotărâtoare pentru evoluţia internă sunt jocurile din interiorul puterii şi al elitei beloruse. Aceste centre de putere s-au consolidat în anii dictaturii lui Lukaşenko, iar interesele lor nu mai coincid decât într-o anumită măsură cu cele ale dictatorului. Dovezi ale jocurilor acestor centre de putere sunt: unii contracandidaţi ai dictatorului au venit din interiorul puterii; implicarea muncitorilor de la întreprinderile de stat în demonstraţii; dezertările unor „propagandişti”. Aceste centre de putere, în frunte cu KGB-ul belorus, nu sunt prooccidentale, Rusia având influenţă, măcar parţial, asupra unora dintre acestea. Soluţia politică va trebui să le asigure acestora continuitatea la putere, mai ales că averea naţională a rămas, în bună parte, colectivă, iar aceste cercuri de putere trebuie să şi-o însuşească ca să-şi păstreze statutul social. 

Uniunea Europeană nu a recunoscut alegerile din Belarus, catalogându-le ca nefiind nici libere, nici corecte. Liderii UE şi statele europene au transmis acelaşi mesaj. Consiliul Afacerilor Externe al UE/FAC, format din miniştrii de externe, a căzut de acord asupra nerecunoaşterii alegerilor din Belarus şi a impunerii de sancţiuni (asupra celor responsabili de represiune, fiind elaborată o listă cu aceştia). Nici una dintre cele 27 de naţiuni nu s-a opus introducerii de sancţiuni (iniţial, la Budapesta se vorbea despre răbdare faţă de Lukaşenko, dar, în cadrul FAC, Ungaria nu s-a opus sancţiunilor). Anterior, Polonia, Letonia şi Lituania se oferiseră să medieze între putere şi opoziţie, însă Lukaşenko a refuzat orice fel de dialog sau mediere. Aflat în Polonia, Mike Pompeo a exprimat o poziţie asemănătoare celor ale UE. Vestul, în frunte cu UE, a reacţionat unitar, dar are puţină influenţă în Belarus, fiind exclus din jocul politic intern, existând riscul ca, frustrat că jocul geopolitic între Vest şi Rusia nu i-a ieşit, Lukaşenko să se ducă spre „soluţia Rusiei”. Narativul cu dirijarea din state din Vest a protestelor este o dovadă în acest sens. Lukaşenko a văzut că Vestul nu îi mai acceptă dictatura, el fiind, acum, un lider ilegal şi ilegitim (Vestul nu a recunoscut rezultatul alegerilor), aşa că nu are ce face decât să acuze Vestul de toate relele posibile şi să deschidă dialogul cu Moscova. Numai dacă Kremlinul va impune „condiţii de predare” inacceptabile, Lukaşenko ar putea, din nou, să-şi schimbe decizia.  

Într-o săptămână, Rusia a trecut de la poziţia de stat care pregătea destabilizări la  cel de stat care îl ajută pe Lukaşenko. Primul semnal de împăcare a fost dat de Moscova, care a recunoscut realegerea lui Lukaşenko, în mesajul de felicitare transmiţându-se „condiţiile de predare” (ce trebuie să accepte acesta pentru ca să fie ajutat de Moscova): integrarea Belarusului în Rusia. Rusia a acceptat narativul lui Lukaşenko că demonstraţiile sunt orchestrate din exterior. Lukaşenko i-a transmis un mesaj explicit lui Putin: „Dacă Belarusul se prăbuşeşte, întreg spaţiul post-sovietic va urma” (mesajul fiind, de fapt, „dacă dictatura mea se va prăbuşi, toate celelalte dictaturi din ceea ce a mai rămas sub controlul Rusiei din spaţiul sovietic, inclusiv cea a Kremlinului, se vor prăbuşi”). Vladimir Putin şi Alexander Lukaşenko au avut (15.08) o convorbire telefonică în cadrul căreia s-a discutat situaţia actuală din Belarus, cei doi exprimându-şi încrederea că „toate problemele se vor rezolva în curând”, reiterându-se narativul pretext de intervenţie: „este important ca forţe distructive să nu folosească aceste probleme cu scopul de lovi în cooperarea mutual benefică dintre cele două state în cadrul Uniunii Statele”. După discuţia telefonică cu Putin, Lukaşenko a discutat (15.08) cu responsabili militari despre posibilitatea să ceară Rusiei asistenţă în cadrul oferit de Uniunea Statală şi OTSC, în contextul în care trebuie să combată „mişcările revoluţionare”. El s-a declarat îngrijorat de „consolidarea dispozitivului militar” din Polonia şi Lituania, unde NATO ar desfăşura exerciţii. Lukaşenko a ordonat dislocarea unei brigăzi de paraşutişti din Vitebsk în Hrodna, la frontiera cu Polonia. Pare că Lukaşenko face exact ceea ce le reproşa celor 33 de mercenari Wagner, pregătind o intervenţie a Rusiei, sau el se foloseşte de această ameninţare pentru a îi speria pe beloruşi pentru ca aceştia să înceteze demonstraţiile, iar Vestul să fie mai puţin dur?

Chiar dacă Lukaşenko pare să fii optat pentru soluţia „alături de Rusia”, implementarea unei soluţii concrete nu se întrevede uşor. Rusia are destule pârghii pe care le poate folosi în Belarus (formale, rezultat al apartenenţei la OTSC, UEE, CSI, dar şi multe altele, informale), dar îşi poate asuma riscurile interne (opoziţie din partea beloruşilor, a cercurilor de putere cu interese diferite, dar şi a jocurilor lui Lukaşenko) şi externe (reacţia Vestului)? Probabil, chiar dacă Moscova şi Lukaşenko lucrează pentru o soluţie, este greu de spus dacă o fac, cu adevărat, împreună, şi dacă aceasta va putea fi implementată aşa cum îşi imaginează Lukaşenko.

 

III. TURCIA/GRECIA. Tensiunile escaladează din nou.

Aşa cum ameninţase, Recep Erdogan a trimis nava de prospecţiuni Oruc Reis (10.08) în zona în dispută cu Grecia, din sudul insulei Kastellorizo, având escortă nave militare turce. Grecia a reacţionat, alarmându-şi flota şi punând în funcţiune „barajul militar şi diplomatic” pe care îl are la dispoziţie. Franţa a intervenit militar, în sprijinul Greciei, dislocând nave şi avioane de luptă care au efectuat exerciţii alături de cele greceşti. UE şi-a exprimat, în cadrul FAC, convocat la cererea urgentă a Atenei, sprijinul pentru Grecia. Atena a obţinut o întrevedere, la Viena, (14.08) a ministrului său de externe, Nikos Dendias, cu secretarul de stat american, Mike Pompeo, fapt care a arătat sprijinul american pentru Grecia („s-au discutat puternicele relaţii greco-americane şi necesitatea urgentă de reducere a tensiunilor din Mediterana de Est”). Chiar dacă a existat un accident minor, înfruntarea dintre navele celor două ţări nu a degenerat în incident armat. Ameninţările au continuat, dar, în final, chiar traseul navei turce arată că Ankara revine, discret, la detensionare. Situaţia rămâne fluidă, până la o începere a negocierilor nefiind sigură detensionarea.

Momentul culminant a fost, probabil, acela în care două nave militare, o fregată turcă, Kemal Reis, şi una greacă, Limnos, au fost implicate într-un accident minor, în timp ce făceau manevre în proximitatea navei de prospecţiuni turce (12.08), având ca rezultat avarierea minoră a navei greceşti. Ministrul de externe turc, Mevlut Cavusoglu, şi preşedintele Recep Erdogan au avertizat că Turcia va reacţiona dacă navele greceşti se vor mai apropia de nava de prospecţiuni turcă.

Recep Erdogan a avut convorbiri telefonice (13.08) cu Charles Michel şi Angela Merkel şi l-a acuzat pe Emmanuel Macron că „face un show” (referire la demonstraţia de forţă franceză, constând în dislocarea de nave şi avioane, doua avioane Rafale). Michel a reafirmat solidaritatea europeană cu Grecia şi i-a cerut lui Erdogan să „deescaladeze şi să evite provocările”. Probabil, acelaşi mesaj l-a primit Erdogan şi din partea Angelei Merkel (s-a aflat că la convorbirea anterioară, cea din iulie, aceasta i-a transmis lui Erdogan că Turcia va fi supusă sancţiunilor europene dacă va începe exploatări în apele în dispută cu Grecia, respectiv Cipru). Aflat în Elveţia, ministrul de externe turc, Mevlut Cavusoglu (14.08), a cerut UE să nu mai „răsfeţe” Grecia (referire la sprijinul diplomatic european). El a anunţat că Elveţia s-a oferit să medieze între cele două state şi că Turcia a acceptat, în principiu, această ofertă. În cadrul FAC (14.08), miniştrii de externe europeni au discutat deteriorarea situaţiei de securitate din Mediterana de Est şi şi-au reafimat solidaritatea cu Grecia şi Cipru, reiterând drepturile suverane ale acestor state membre UE şi considerând că este crucială deescaladarea imediată de către Turcia. S-a decis ca Josep Borrell să relanseze dialogul cu Ankara, dar şi să pregătească măsuri adecvate în caz de noi tensiuni (referire la sancţiunile despre care s-a discutat la întâlnirea din 13.07).

Recep Erdogan a declarat (15.08) că Turcia nu va da înapoi în faţa ameninţării cu sancţiuni şi „nu se va apleca în faţa unor acte de banditism în apele platoului său continental”. El a adăugat că Oruc Reis îşi va continua prospectările până pe 23.08. Totuşi, nava Oruc Reis nu se mai află în zona în dispută cu Grecia, ci în cea în dispută cu Cipru (prezenţă care are precedent, spre deosebire de cea din apele revendicate de Grecia). Există posibilitatea ca Ankara să fi decis, deja, să intre în negocieri cu Grecia, dar, pentru a salva aparenţele, preşedintele Erdogan a continuat în nota cunoscută. Vom vedea, ambele ţări fiind interesate în evitarea unui conflict, mai ales că relativa superioritate navală turcă a fost compensată de implicarea hotărâtă a Franţei (acuzată de Ankara că face un joc al ameninţărilor), iar solidaritatea UE a izolat Turcia, pericolul sancţiunilor fiind real.

 

IV. GERMANIA/RUSIA. Vizita ministrului de externe, Heiko Maas, la Moscova.

Aceasta a reprezentat o luare de contact, în condiţiile în care problemele s-au acumulat, de la cele în care cele două state colaborează (construirea Nord Stream II, blocată de SUA), până la cele care le separă (acuzarea Rusiei de implicarea în unele acte ilegale pe teritoriul german). Marile probleme, precum Ucraina, controlul armamentelor, dar şi Siria şi Libia au fost, foarte probabil, analizate, în vederea găsirii unei soluţii, Germania acţionând ca responsabil european în toate aceste dosare importante pentru securitatea UE, iar Rusia este implicată direct, chiar şi acolo unde spune că nu ar fi (Ucraina, Libia).

Ministrul de externe german a vizitat Moscova şi Sankt Petersburg (11.08), agenda conţinând probleme politice urgente, dar şi acţiuni legate de aniversările unor evenimente istorice importante pentru cele două state (asediul Leningradului, iniţierea Ostpolitik). Principala problemă politico-economică a fost situaţia gazoductului Nord Stream II/NS II, iar cele politice au fost Ucraina şi controlul armamentelor. Însă, probleme spionase din relaţia bilaterală au devenit două acte ilegale comise pe teritoriul german. Procuratura germană acuză, direct, autorităţile ruse de implicare: o crimă al cărui autor a fost prins (un criminal reciclat de autorităţile ruse şi trimis să îl execute pe un cecen cu paşaport georgian) şi un atac cibernetic asupra Bundestag. În condiţiile în care justiţia germană va da verdictul în concordanţă cu acuzaţiile care sunt aduse de procuratură, situaţia bilaterală nu poate să nu sufere, acesta fiind avertismentul trimis de către Maas, chiar dacă a fost respins de Lavrov (acuzaţii sunt „nefondate şi absurde”).

Gazoductul Nord-Stream II, un proiect comun ruso-german (deşi Berlinul susţine caracterul de proiect cu fonduri private al acestuia) căruia i s-au opus, din raţiuni politico-economice, Ucraina, Polonia şi SUA, nu poate fi terminat, deşi este aproape de finalizare, din cauza sancţiunilor introduse de Washington firmelor care participă la construirea acestuia. Rusia încearcă să îl termine utilizând o navă proprie, dar SUA ameninţă cu sancţiuni porturile germane de unde aceasta va fi asigurată logistic. Maas şi-a exprimat, şi la Moscova, indignarea faţă de acest fapt, dar SUA sunt ferme în decizia de a impune aceste sancţiuni. S-a ajuns în situaţia în care Germania este alături de Rusia împotriva SUA în cazul NS II, o problemă economică importantă, iar SUA sunt alături de Rusia împotriva Germaniei în cazul invitării lui Vladimir Putin la G7, o problemă politică importantă. Situaţia spune multe despre stadiul scăzut al relaţiilor germano-americane, cu Rusia încercând să capitalizeze, deşi izolarea generală a acestui stat va creşte pe măsură ce se adună consecinţele acţiunilor sale, chiar în dosarele care o fac necesară în găsirea unor soluţii (Ucraina, Siria, Libia).

Marile probleme discutate, dar despre care nu s-a comunicat prea multe sunt Ucraina şi controlul armamentelor (ce se va întâmpla după încetarea INF), iar acestea ne vizează direct. Dacă în cazul Ucrainei se cam bănuieşte traseul (propunerea normandă de implementare a unei soluţii de pace cu prezervarea suveranităţii şi integrităţii teritoriale a Ucrainei, greu de acceptat de Rusia, acesta fiind chiar obiectivul agresiunii neasumate), în problema controlului armamentelor nu ştim decât de propunerile anterioare ruse privind un moratoriu, neacceptate de NATO, care a decis să răspundă, dar nu cu dislocarea de rachete bazate la sol având încărcătură nucleară[4]. Remarcabil este faptul că Berlinul cultivă relaţia, mai ales pe fondul actelor ilegale de care este acuzată Rusia (fapt justificat, având în vedere câte sunt în joc, de la banii investiţi în NS II la dosarele esenţiale pentru securitatea Europei, Ucraina şi Libia), dar va fi greu de construit ceva în condiţiile în care Rusia, deşi nu mai iniţiază noi agresiuni, nu poate decât să extragă avantaje din cele anterioare, o retragere de dragul păcii, mai ales din Ucraina, dar şi din Libia (unde Rusia spune că… nu este prezentă) neputând figura în planurile sale. Moscova a vrut să fie un jucător important, iar acum este, dar ce a câştigat, concret vorbind, dincolo de ostilitate, izolare şi generarea de crize? 

 

VI. Evoluţii de urmărit în săptămâna 17 - 23.08.2020.  

● SUA/EUROPA CENTRALÂ. Turneul secretarului de stat, Mike Pompeo, în Cehia, Slovenia, Austria şi Polonia. Scopul a fost ralierea acestor state la politica SUA de îngrădire a Chinei, urgenţa fiind reţelele G5. Pe fondul tensiunilor chino-americane, caracterizate de Pompeo ca fiind un noi război rece, mai periculos decât primul pentru faptul că, acum, China este o putere economică strâns legată de Vest, el a cerut central-europenilor să se alăture SUA. Criza din Belarus şi tensiunile dintre Grecia şi Turcia s-au adăugat agendei. În Polonia, Pompeo a semnat acordul de staţionare de noi trupe americane (1000) şi dislocarea unui comandament de corp de armată. În ce măsură central-europenii se vor plasa alături de SUA într-o poziţie fermă anti-chineză rămâne de văzut, europenii, în general, preferând, încă, o poziţie de mijloc.  

● ISRAEL/EAU. Stabilirea de relaţii oficiale. Benjamin Netanyahu a afirmat că iniţierea procesului de stabilire a relaţiilor diplomatice între Israel şi Emiratele Arabe Unite reprezintă un moment istoric şi are dreptate. Israelul a obţinut o a doua breşă în lumea arabă, după Egipt, recunoaşterea sa de către EAU fiind un element esenţial pentru existenţa statului evreu. Întrebarea este dacă recunoaşterea de către EAU lansează un proces mai amplu de recunoaştere de către alte monarhii sunnite din Golf, Arabia Saudită păstrând, încă, o poziţie reţinută? Pentru moment, alături de palestinieni în respingerea acordului s-au poziţionat nearabii, Iranul şi Turcia. Deşi Netanyahu afirmă că anexare a fost doar amânată, renunţarea la aceasta a fost preţul plătit pentru acest acord. Dar merită: recunoaşterea existenţei statului Israel înseamnă pace, fiind principalul obiectiv al acestui stat, în timp ce anexarea reprezenta doar un simbol politic, pe teren fiind asigurate cele două condiţii de securitate pentru Israel, controlul înălţimilor din Cisiordania şi a Văii Iordanului. 

● UNGARIA. Opoziţia unită. Partidele de opoziţie au luat decizia de a se coaliza în perspectiva alegerilor din 2021, încurajate fiind de rezultatele de la alegerile locale. Acestea vor participa împreună la alegerile parlamentare şi vor guverna împreună, în situaţia în care vor câştiga. Pentru prima dată în decenii, Viktor Orban se confruntă cu o opoziţia care are şanse să îl disloce de la putere. O luptă politică acerbă începe în Ungaria, cu consecinţe şi pentru noi.


[1] Această politică de „îngrădire” este o strategie defensivă, care constă în blocarea unui agresor în procesul acestuia de ocupare sau de control a noi state.  

[2] „Rusofobia”, aşa cum o defineşte Maria Zaharova, reprezintă reacţia negativă oficială care a apărut în statele unde Rusia a desfăşurat acţiuni ilegale deosebite, care au fost probate, aşa cum s-a întâmplat în Marea Britanie, Germania, Cehia, Austria şi în multe alte state europene, noi având norocul să nu ne aflăm în această situaţie.

[3] Rusia este semnatar al Memorandului de la Budapesta în care garanta independenţa, suveranitatea şi integritatea teritorială a Ucrainei.

[4] Din partea militarilor ruşi au venit semnale care se opun dislocării unor rachete americane în Europa chiar dacă acestea au încărcătură convenţională. Noua doctrină nucleară rusă justifică o asemenea atitudine.