MAS SpecialRaport săptămânal: Evenimente politico-militare relevante

Raport săptămânal NATO - UE LEVANT Balkanii de Vest Regiunea Mării Negre

MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (10 - 16.02.2020)

Monitorul Apărării şi Securităţii

I. NATO. Reuniunea miniştrilor apărării din statele NATO. II. GERMANIA. O criză politică neaşteptată, deşi inevitabilă. III. RUSIA. Nou responsabil pentru Ucraina. Exerciţii militare în Caucaz. IV. GERMANIA/UNGARIA. Vizita lui Viktor Orban la Berlin. V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 17 - 23.02.2020.

Sursă foto: Mediafax

I. NATO. Reuniunea miniştrilor apărării din statele NATO. 

Trei mari subiecte au fost discutate de către miniştrii apărării NATO (12-13.02.2020): misiunea NATO din Afganistan, viitoarea misiune NATO din Irak, răspunzând cererii SUA, şi răspunsul Alianţei la dislocarea de către Rusia a rachetelor cu rază intermediară de acţiune, SSC8 (precum şi a altor tipuri de rachete operaţionalizate de aceasta, racheta hipersonică Kindzal şi planorul hipersonic Avangarde). În cadrul reuniunii, s-a dat un răspuns neechivoc fiecăreia din cele trei probleme, deşi diavolul se ascunde în amănunte: 1) sprijinul pentru Resolute Support, dar important este contextul în care s-a luat această decizie privind misiunea din Afganistan, existând posibilitatea apariţiei unui acord de pace între SUA şi talibani, fapt ce va influenţa decisiv viitorul acestei misiuni; 2) modul în care o misiune NATO de pregătire a trupelor irakiene se va naşte, dar din contribuţia actuală a unor statele NATO în cadrul misiunii de acelaşi tip în cadrul Coaliţiei Internaţionale; 3) modul în care s-a decis să se răspundă dislocării SSC8 de către Rusia, deşi rămân de comunicat măsurile concrete care vor fi luate, informaţiile făcute public arătând doar limitele (nu se va declanşa o cursă a înarmărilor, nu se va răspunde simetric, nu vor fi dislocate rachete bazate la sol având încărcătură nucleară) şi unele caracteristici (răspunsul este unul eficient, dar echilibrat). Cel mai important este faptul că poziţia statelor NATO a fost unitară, existând, cu siguranţă, perspective diferite, dar acestea nu au atins nivelul unor divergenţe care să împiedice declararea unui răspuns unitar la cele trei teme. Vom începe cu tema cea mai importantă, care ne ameninţă direct, vom continua cu cea care ne afectează militarii noştri aflaţi acolo, în Afganistan, şi vom încheia cu perspectiva, misiunea din Irak, în care vom fi, probabil, implicaţi. 

a) Răspunsul NATO la ameninţarea rusă, în special, la dislocarea SSC8. NATO şi-a reafirmat angajamentul pentru controlul armamentelor şi al dezarmării, dar va răspunde „acumulării de noi rachete ruseşti”. Jens Stoltenberg a subliniat unitatea Alianţei în toţi paşii făcuţi pentru a răspunde la situaţia creată de Rusia prin încălcarea INF şi dislocarea SSC8. Reafirmând angajamentul pentru controlul armamentelor şi dezarmării, NATO a analizat „ansamblul sistemelor de rachete cu rază de acţiune scurtă şi intermediară dislocate de Rusia”, în principal, SSC8. În linia, deja fixată, „a unui răspuns asimetric”, NATO a continuat atât analizarea modului concret în care va răspunde, cât şi posibilitatea negocierilor (probabil, marii europeni, Franţa, dar şi Germania, vor să fie lăsată deschisă calea spre negocieri, inclusiv discutarea moratoriului propus de Rusia). S-a subliniat faptul că „tocmai încetarea INF a demonstrat puterea NATO”, existând un răspuns unitar în toate etapele!

Este demn de remarcat faptul că s-a discutat răspunsul NATO nu numai la dislocarea rachetelor SSC8, dar şi la întreaga gamă de sisteme de rachete dislocate de Rusia, inclusiv cele hipersonice şi planoare hipersonice (se cam bănuieşte care va fi răspunsul, dar să lăsăm să fie declarat oficial). Multe dintre aceste rachete au capacităţi duale, nucleare şi convenţionale, generând riscuri mari de escaladare şi eroare[i]. NATO îşi menţine poziţia conform căreia SSC8 încalcă INF, deşi acordul nu va mai fi în vigoare[ii]. A fost discutată şi problema „partajării eforturilor” în cadrul Alianţei, formulă care se referă la angajarea financiară pentru apărare (probabil, discutată şi în contextul răspunsului la SSC8).

Urmează să vedem dacă „evitarea unei curse a înarmărilor” înseamnă negocieri cu Rusia privind situaţia post-INF sau chiar, deşi este puţin probabil, unele având ca bază propunerea rusă a unui moratoriu (periculoasă din start deoarece ar însemna acceptarea dislocării SSC8 şi obţinerea, astfel, de către Rusia a unei superiorităţi strategice în teatrul european, un ulterior răspuns al NATO apărând ca …. o violare a acestui moratoriu!). Esenţială a fost declaraţia lui Stoeltenberg, „rămânem uniţi în reacţia la sistemele de rachete SSC8”, restul fiind amănunte, importante, dar doar amănunte: politic, legătura transatlantică a rezistat testului rusesc SSC8 şi asta este totul! Nu eeste de mirare ultima tiradă antioccidentală a lui Serghei Lavrov. 

De asemenea, importantă rămâne poziţia Germaniei, care, în pofida unei abordări constructive faţă de Rusia, rămâne ferm pe o poziţie unită a NATO faţă de noua ameninţare pe care o prezintă SSC8[iii] (atât în sine, un sistem de armament care ameninţă infrastructura militară/strategică a statelor NATO europene, cât şi, politic vorbind, coeziunea transatlantică). Franţa „macronistă” testează, dar nu îşi face iluzii în privinţa Rusiei (care, în planurile Parisului, este mai mult un argument în faţa SUA pentru construirea „Europei suverane”, nu o putere de referinţă în sine). Urmează să vedem, concret, unde şi când NATO va disloca rachete bazate la sol cu încărcătură convenţională, în răspunsul constând în platforme şi vectori navali şi aerieni (nucleari!) apărând, deja, paşi vizibili.

b) Misiunea NATO din AfganistanDincolo de reafirmarea sprijinului statelor NATO pentru misiunea Resolute Support din Afganistan, problema s-a pus în perspectiva în care se va ajunge la un acord şi la un proces de retragere. În acest context, Jens Stoltenberg a declarat că NATO acordă „sprijinul său total eforturilor de pace ale SUA, care pot deschide calea unor negocieri interafgane”. El a cerut talibanilor să arate că doresc şi sunt capabili să reducă nivelul violenţelor. Aceştia ar trebuie să înţeleagă „că nu pot câştiga pe câmpul de luptă şi că trebuie să facă un compromis real la masa de negocieri” (problema este că aceştia au înţeles că au capacitatea de a absorbi pierderi uriaşe şi, astfel, deşi nu îl pot câştiga, nu pot pierde războiul, cel puţin în percepţia unei bune părţi din populaţia paştună). Declaraţiile secretarului general NATO se explică prin semnale americane că un acord de pace este iminent.

SUA au anunţat un acord de şapte zile privind reducerea violenţelor în Afganistan şi că speră că acesta va permite încheierea unui acord cu talibanii, iar preşedintele Trump a anunţat că un acord de pace cu talibanii este foarte aproape”. Secretarul de stat, Mike Pompeo, a declarat că în negocierile dintre SUA şi talibani s-au înregistrat progrese importante, dar a atras atenţia că SUA vor să vadă, mai întâi, o reducere semnificativă a violenţei, un fel de test pentru talibani[iv]. Au apărut informaţii că SUA şi talibanii sunt pe cale să semneze, în această lună, un acord, fapt ce ar permite retragerea celor 13.000 de militari americani din Afganistan (şi, fireşte, şi a aliaţilor acestora, printre care şi noi!). Secretarul apărării, Mark Esper, a fost mai prudent: „semnarea unui acord şi retragerea trupelor americane va fi condiţionată de o reducere a nivelului violenţelor. SUA şi talibanii au negociat un acord de reducere a violenţelor. Vom continua să evaluăm acest proces pe măsură ce avansăm ...dacă avansăm”. Aceasta a fost vestea bună adusă de americani la NATO, războiul cel mai lung se apropie de sfârşit. Dacă nu se dovedeşte încă o speranţă nefondată, chiar ar însemna sfârşitul războiului care a devenit, şi pentru noi, cel mai lung.

Politic, implicarea noastră în Afganistan, a avut un rost clar, „suntem alături de SUA acolo, pentru ca SUA să fie alături de noi aici, acasă”. Militar, vom vedea câte lecţii am învăţat, drumul fiind deschis spre participarea noastră la noi misiuni de luptă din ce în ce mai complicate, alături de SUA sau în cadrul NATO sau UE.

c) IRAK. Misiunea NATO în Irak. NATO este gata să îşi extindă activităţile de pregătire militară din Irak, deşi guvernul irakian nu este, încă, pregătit să aprobe această mişcare. Operaţiunea de pregătire a militarilor irakieni a statelor europene NATO a debutat în cadrul Coaliţiei Internaţionale anti-ISIS în 2018 (deşi a fost suspendată, temporar, luna trecută, după uciderea, de către SUA, a gl. Qasem Soleimani). Angajamentul NATO reprezintă un răspuns dat cererii preşedintelui Trump ca NATO să se angajeze mai mult în Orientul Mijlociu. El are, însă, limitele sale, europenii fiind reticenţi să se angajeze în luptă[v], urmând doar să participe la pregătirea trupelor irakiene. Şi aici încep problemele, misiunea actuală fiind acceptată de Bagdad, pe când o misiune NATO trebuie să aştepte aprobarea, iar relaţia NATO cu SUA va fi luată în calcul, de către Bagdad, în decizia sa.  

Planul NATO este să transfere două sute de militari, care pregătesc, în prezent, soldaţii armatei irakiene în cadrul misiunii Coaliţiei Internaţionale, către o misiune NATO care să continue această pregătire. Pentru moment, nu se pune problema dislocării de personalul suplimentar în cadrul acestei misiuni, deşi Jens Stoltenberg a anunţat că statele NATO au fost de acord, în principiu, să crească efortul făcut de ele pentru pregătirea militarilor irakieni: „în primă fază, aceasta va consta în preluarea unor activităţi curente de pregătire executate în cadrul Coaliţiei globale. Miniştrii apărării NATO au picat de acord să exploreze ce putem face mai mult”. Pus în faţa întrebării „de ce NATO nu a reuşit să obţină un acord de acceptare a misiunii NATO din partea guvernului irakian”, Stoltenberg a replicat că „suntem deja în Irak pe baza unei invitaţii din partea guvernului irakian şi vom rămâne acolo doar câtă vreme vom fi acceptaţi”. Explicaţia lui Stoltenberg nu rezolvă integral problema, ea fiind o constatare politică, dar nu şi cadrul juridic necesar, acceptarea unei misiuni NATO de către guvernul irakian printr-un acord. La limită, statele NATO pot continua, respectiv amplifica, participarea la misiunea de pregătire a trupelor irakiene rămânând în cadrul Coaliţiei, fapt care asigură cadrul juridic. Tocmai această situaţie îi face pe germani reticenţi: de vreme ce lucrurile merg bine aşa cum este concepută misiunea de pregătire în cadrul Coaliţiei, de ce trebuie să fie transformată neapărat către o misiune NATO, atât timp cât aceasta ar putea să întâmpine dificultăţi legate de acordul cu Bagdadul şi schimbări pe teren (insignifiante la nivel strategic, uriaşe la nivel tactic, mai ales logistic!).

În final, este esenţial că europenii sunt dispuşi să răspundă cererii preşedintelui Trump, chiar dacă unii sunt reticenţi faţă de o mai mare cooperare cu SUA în Irak, de vreme ce politica anti-iraniană a SUA, cu care aceştia nu sunt de acord integral, s-ar putea să se repercuteze asupra securităţii militarilor lor aflaţi într-o misiune NATO. Oricum, europenii reticenţi nu trebuie să uite că nu vor avea militarii direct implicaţi în luptele contra ISIS, acest rol revenind, mai departe, SUA şi europenilor deja angajaţi. Practic, „mai multe sute de soldaţi NATO” vor fi mutaţi în alte trei baze din centrul Irakului. Un al doilea pas, probabil, în vară, va consta în schimbarea mandatului misiunii, care va urma să preia mai multe activităţi de pregătire de la Coaliţia Internaţională.

În final, este vorba despre armonizarea poziţiilor politice ale marilor europeni şi ale SUA, europenii înţelegând că, totuşi, contribuţiei SUA la apărarea Europei cere un răspuns pe măsură al lor în zonele de unde SUA se retrag, pentru a răspunde noilor ameninţări, asta însemnând, probabil, şi să-şi trimită soldaţii în luptă, iar SUA trebuie să înţeleagă că ajutorul militar al europenilor nu înseamnă subordonarea poziţiei politice a marilor europenilor, reticenţi faţă de politica SUA în regiune, mai ales abordarea faţă de Iran, cu care aceştia nu sunt de acord (vor menţinerea acordului de denuclearizare). Însă, dincolo de multele reproşuri publice, şi unii şi alţii au arătat că sunt capabil să rămână fideli bazei principiale a NATO (apărarea „lumii libere, bazate pe principiile democratice”).

Pentru noi, situaţia este relativ simplă: suntem într-o misiune NATO, alături de SUA şi de aliaţii europeni cu care am mai cooperat, urmând să vedem doar când şi cum intrăm în teatrul irakian în misiunea NATO de pregătire a trupelor irakiene (nu cea a Coaliţiei), relativ nepericuloasă în prezent! (în comparaţie cu cea din Afganistan, din care, în sfârşit, se apropie momentul să plecăm).

 

II. GERMANIA. O criză politică neaşteptată, deşi inevitabilă.

Un eveniment aparent minor, alegerea unui lider la nivel de land cu voturile comune ale dreptei, creştin democraţii/CDU cancelarului Angela Merkel votând alături de extrema dreaptă/AfD (pentru alegerea unui … liberal!) a declanşat cutremurul în interiorul CDU, deoarece se încălca o lege nescrisă a centrului german (nici un fel de alianţă cu extrema dreaptă[vi] şi extrema stângă), cât şi pentru faptul că a arătat, prin demisia preşedintelui CDU, Annegret Kramp-Karrenbauer/AKK, „pupila” Angelei Merkel, că partidul este divizat şi că AKK nu controlează partidul. Practic, aceasta a fost obligată să plece de la conducerea partidului, prin acest gest anunţând că zilele la puterea ale cancelarului Angela Merkel sunt numărate (nu numai pentru că viitorul preşedinte CDU va fi unul mai de dreapta, probabil, un rival al acesteia, dar şi pentru că artificiul despărţirii funcţiei de preşedinte al partidului de cea de cancelar nu funcţionează[vii]).  

Annegret Kramp-Karrenbauer/AKK, preşedintele CDU (şi, la fel de important, protejata cancelarului Angela Merkel, având, odinioară, perspectiva de a deveni cancelar) a anunţat (10.02) că nu va candida pentru funcţia de cancelar al Germaniei în perspectiva alegerilor parlamentare de anul viitor şi că renunţă la poziţia de preşedinte CDU. De remarcat, AKK a declarat că cele două funcţii, cea de preşedinte al partidului şi cea de cancelar trebuie deţinute de o singură persoană, contrazicând schema prin care Merkel a modificat tradiţia, ea rămânând cancelar, dar propunând-o pe AKK ca preşedinte al partidului (aceasta a câştigat, apoi, la limită, alegerile organizate în cadrul CDU). Aparent, decizia ascunde probleme persoanele, AKK nereuşind să se impună în partid (evenimentul din Turingia punând capac acestei situaţii), deoarece este văzută doar ca protejata unei Merkel care ar trebui să plece cu totul cu protejaţi şi cu greşelile sale. Angelei Merkel nu i se iartă, mai ales, acceptarea milionului de emigranţi, precum şi transformările care au dus CDU la stânga poziţiei tradiţionale a conservatorilor germani, dar şi alte probleme structurale. De fapt, ca orice mare lider, Angela Merkel (o protestantă din est într-un partid catolic cu baza în vest) şi-a pus amprenta asupra partidului, deplasându-l mult prea mult la stânga, neglijând poziţia bazei electorale a partidului, dreapta conservatoare (în probleme precum migraţia, dar şi în altele), dar şi interesele unor cercuri politice şi economice importante, cu viziuni şi interese mult mai conservatoare[viii]

Rivalul clasic al Angelei Merkel, Friedrich Merz, abia aşteaptă să îşi ia revanşa, anunţul candidaturii pentru funcţia de preşedinte al CDU fiind întârziat doar din motive de strategie electorală. Merz se identifică cu nucleul partidului, promovând un mesaj social conservator şi pro-business. De altfel, Merz a demisionat luna trecută din poziţia de manager (având o lungă activitate în poziţia de lider în lumea afacerilor), tocmai pentru a se concentra pe politică (ştia el ce ştia!). Un alt candidat este Jens Spahn, şi el un rival al Angelei Merkel (pentru a îl neutraliza, ea i-a dat Ministerul Sănătăţii) care s-a opus deschis deciziei cancelarului de deschidere a graniţelor în faţa valului de emigranţi. El are sprijin mai ales în segmentul de dreapta al partidului. Singurul loialist al cancelarului, Armin Laschet, nu are şanse mari, tocmai pentru că reprezintă continuitatea, într-un partid care vrea să încheie capitolul Merkel. Ralph Brinkhaus şi Markus Soeder au şanse mult mai mici.

Procesul schimbării a început, urmând să se încheie prin plecarea din funcţia de cancelar a Angelei Merkel. Mai întâi vor fi alegeri în partid, iar noul preşedinte, probabil Merz, va începe reforma internă, accentuând o orientare spre dreapta, care va duce partidul spre locul său tradiţional şi va recucerii electoratul pe care l-a pierdut către AfD. Numai acest proces şi este de ajuns ca poziţia cancelarului Merkel să devină atât de şubredă încât ea va trebui să aleagă între a demisiona sau a juca un rol care nu îi va mai aparţine ei, ci partidului (singurul obstacol în faţa demisiei rămânând ameninţarea social-democraţilor că vor rămâne în alianţa de guvernare cu CDU numai cu Merkel cancelar).

Oricum, ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat, evoluţiile şi tensiunile din partid apropiind momentul încetării erei Merkel („Mutti şi-a jucat rolul, Mutti trebuie să plece”). Dintr-o anumită perspectivă, este o evoluţie firească, calea Merkel nerăspunzând cerinţelor momentului, fiiind necesară o schimbare. Se pare că a venit vremea ca eşecurile să se răzbune, deşi succesele înregistrate de Merkel au fost uriaşe, atât pentru Germania, cât şi pentru Europa!. Până la urmă, Mass a avut, ca orice funcţionar corect al statului, dreptate în faţa poziţiei, colorată de ideologie, a politicianului Merkel: pe străzile din Dresda, protestând împotriva migraţilor, nu au fost numai neo-fasciştii, ci ... mulţi oameni simpli, neextremişti. Realitatea politică este că, în timp ce electoratul s-a deplasat spre dreapta, CSU s-a deplasat din centru spre stânga. Astfel, Mitte, centrul spre care au tins mereu creştin democraţii germani, a fost pierdut. Pentru electoratul din dreapta, cel tradiţional CDU, partidul a ajuns … mult la stânga, AfD grăbindu-se să ocupe acest teren părăsit de către CDU. Probabil, liderii CDU vor repeta lecţia austriacă, unde dreapta a recucerit electoratul său luând câteva soluţii (neradicale!) ale … extremei drepte.  

Problema depăşeşte cu mult nivelul scenei politice germane, fiind crucială atât pentru viitorul Europei, Germania fiind motorul Uniunii, cât şi pentru cel al dreptei europene, care caută să reechilibreze liberalismul centrist cu conservatorismul tradiţional. Dacă aceasta nu va găsi răspunsul, extrema dreaptă, de la cea germană şi cea franceză până la cea italiană şi maghiară, vor creşte ca pondere politică în cadrul UE. În final, dacă tot trebuia să se încheie o epocă, mai bine se termină mai repede şi ordonat, deoarece UE are nevoie de un lidership german puternic şi activ, atât pentru a face faţă provocărilor externe, cât şi pentru a echilibra mişcările interne. Pentru noi, era bine cu Mutti, dar va fi la fel de bine cu urmaşul său, investiţiile germane fiind cele care ne vor duce, economic, spre Europa. Trebuie doar ca noi să ne facem temele … că Germania nu ne va uita. Deci, să creăm cadrul politic şi juridic necesar şi să pregătim corespunzător forţa de muncă (în fond … să ne salvăm generaţii întregi de tineri care vor rămâne acasă) pentru că fie Mutti, fie un viitor Papi vor acţiona responsabil şi în avantajul nostru.

 

III. RUSIA. Nou responsabil pentru Ucraina. Exerciţii militare în Caucaz. În Rusia, mai ales o numire, dar şi un exerciţiu militar par a fi capul de afiş.

a) Numirea unor noi responsabili de dosarul ucrainean, atât la Kiev, cât şi la Moscova, anunţă o schimbare de metodă, nu şi una de scop, dar, măcar şi atât, şi tot este un pas înainte pentru pacea în regiune. Preşedintele Ucrainei l-a înlocuit, prin decret (11.02), pe şeful Administraţiei Prezidenţiale, Andrii Bohdan, cu Andrii Yermak, prieten şi partener de afaceri al preşedintelui, dar având legături de afaceri ... în Rusia. Yermak a fost implicat în recentele negocieri privind schimbul de prizonieri cu Rusia, dar şi în unele probleme interne ucrainene. Nu există nici o îndoială că Andrii Yermak va fi un responsabil mult mai activ în negocierile cu Moscova. Pentru a liniştii temerile privind legăturile sale cu Rusia, Andrii Yermak a reiterat poziţia ucraină privind Donbassul şi pe cea privind Crimeea. Replica rusă a venit de la Dmitri Peşkov, care a reamintit că Ucraina trebuie să-şi îndeplinească angajamentele luate la Paris, implementând Acordurile de la Minsk (nu se pune problema modificării acestora, aşa cum doreşte Zelenski), iar peninsula Crimeea nu intră în discuţie.

Mai important, la Moscova, am avut o mişcare asemănătoare. Responsabilul pentru Ucraina, Vladislav Şurkov, marele „ucenic vrăjitor” (părintele proiectului Noua Rusie, în fapt, dezmembrarea Ucrainei, dar şi al aspectelor politice ale războiului hibrid: „toţi împotriva tuturor”) a fost înlocuit cu Dmitri Kozak, născut în Ucraina şi având o activitate lungă în soluţionarea conflictelor (…în R.Moldova, planul său fiind celebru, după eşecul din 2005, deşi, cu Igor Dodon preşedinte al RM, şansele de succes devin tot mai mari). Demiterea lui Şurkov nu reprezintă o schimbare strategică în politica Kremlinului faţă de Ucraina (obiectivul rămâne acelaşi: „Ucraina nu trebuie să plece spre Vest”), ci una tactică, privind mijloacele (o comunicare mai bună la nivel diplomatic). Totuşi, ea ar putea însemna un pic mai mult, coborârea cu o treaptă a plajei obiectivului, de la nivelul maximal fixat de Şurkov (maxim, Noua Rusie/dezmembrarea Ucrainei, iar minim, controlul politic al Kievului) la unul mai redus, mai pragmatic (maximal, controlul politic al Kievului, iar minimal, doar „agăţarea”: limitarea suveranităţii până la nivelul la care, practic, Kievul nu poate pleacă decisiv, mai ales intern, spre Vest”). De asemenea, MAE rus a anunţat că Moscova este gata să îşi retrimită ambasadorul la Kiev şi să îl primească pe ambasadorul Ucrainei, deşi Kievul nu ia în calcul, pentru moment, asemenea mişcări. De remarcat, deschiderea se face doar la capitolul mod de comunicare, conflictul militar din Donbass continuând, continuitatea lui fiind atât de necesară Moscovei (în ultima lună, au murit, la linia de contact, 11 militari ucraineni, mulţi dintre ei „executaţi” de către lunetiştii separatişti, fapt ce indică o asemenea strategie de continuitate, de menţinerea caldă a conflictului, ordonată de la nivelul cel mai înalt).

Numirea unor noi responsabili la negocieri de către Kiev şi de către Moscova, reprezintă condiţia necesară, dar nu şi suficientă pentru relansarea negocierilor, printr-o apropiere a părţilor spre o bază de discuţie acceptabilă pentru ambele tabere (nu este vorba de găsirea unei soluţii. Suntem doar în faza în care cele două părţi pot sta la aceeaşi masă. Doar atât!). Vom vedea dacă, odată cu plecarea lui Şurkov, se estompează obiectivul maximal (crearea Noii Rusii/dezmembrarea Ucrainei) şi Kremlinul se concentrează pe cel minimal (limitarea suveranităţii Ucrainei până la nivelul la care nu poate pleca spre Vest). În atingerea acestui obiectiv, Dmitri Kozak poate fi omul potrivit, deşi nu numirea lui este factorul decisiv, ci raportul de forţe dintre Kiev şi Moscova şi măsura în care Vestul vrea şi poate să se angajeze decisiv de partea Kievului (esenţială rămânând capacitatea Kievului de a îl convinge că poate ajunge o democraţie funcţională).

b) Exerciţiile militare din Regiunea Militară Sud prezintă interes, atât prin mărimea efectivele implicate, cât şi prin semnificaţia lor. Deşi au loc la Caspica şi sunt un mesaj pentru statele din Caucaz, capacitatea de a efectua o debarcare ca cea efectuată în cadrul acestui exerciţiu reprezintă un semnal pentru toţi riveranii Mării Negre. 

MAp rus a anunţat (03.02) că, în cadrul unui exerciţiu la care au participat 1000 de infanterişti marini, s-a executat o debarcare într-o zonă neamenajată de litoral a Mării Caspice. În exerciţiu au fost implicate 20 de nave, inclusiv nave de debarcare tip Sema, aproape 200 de vehicule şi piese de artilerie, precum şi şase elicoptere Mi-8AMTSh. Anterior, infanteriştii marini din cadrul Flotei Mării Negre executaseră paraşutarea din elicoptere. În cadrul exerciţiului, trupele au executat un marş cu transportoarele BTR-82A din poligoanele din Daghestan, s-au ambarcat pe navele de desant şi au executat debarcarea. Infanteriştii marini au stabilit un cap de pod (mai precis, un beachhead) şi au executat atacul asupra inamicului, neutralizându-i dispozitivul defensiv. Sprijinul de artilerie a fost asigurat de sistemele 2S9 Nona (versatilul mortier autopropulsat, care este amfibiu şi poate fi paraşutat). Oficiali din cadrul conducerii Regiunii Militare Sud/RM Sud au anunţat că „exerciţiile tactice la nivel companie” se vor încheia la sfârşitul acestei săptămâni, unităţile urmând să se întoarcă în locurile de dislocare permanentă. Interesant ansamblu de exerciţii la nivel companie care se încheie cu o debarcare executată de o brigadă! Această operaţiune de nivel brigadă este cu efect la nivel operativ-strategic, o debarcare maritimă şi asigurarea capului de pod fiind prima etapă a unei ofensive la un asemenea nivel.

De altfel, în ultimele două săptămâni, Rusia a desfăşurat o serie continuă de exerciţii în Caucaz, asemănătoare celor pe care le conducea anterior invaziei din 2008 a Georgiei, dar, de această dată, la o scară mai mare. La acestea au participat un total de 2500 de militari din RM Sud. Ele au început cu un exerciţiu de amploare în Caucazul de Nord (implicând 300 de vehicule şi piese de artilerie). Exerciţii tactice au avut loc în Daghestan, Cecenia, Osetia de Nord şi Osetia de Sud, incluzând unităţi de comunicaţii aparţinând Armatei 58, care au participat la un exerciţiu la Alkhanchur (un indicator al nivelului operativ-strategic al exerciţiului general). Aproape 3000 de militari au participat în exerciţii la Sernovodski/Stavropol, Tarskoie/Osetia de Nord şi în Cecenia. Exerciţiile trupelor de infanterie mecanizată au fost executate având asigurat sprijinul aerian (de avioanele şi elicopterele Armatei a 4-a). S-a remarcat faptul că, deşi exerciţiile au avut loc pe module separate executate la nivelul companie-batalion, ele s-au constituit într-un exerciţiu complex, finalizat prin debarcarea menţionată.

Deşi, în acest moment, probabilitatea apariţiei unei agresiuni este foarte redusă pentru NATO şi redusă pentru Ucraina, un asemenea exerciţiu trebuie remarcat, fiind interesant de urmărit cum va arăta exerciţiul operativ-strategic din acest an.

 

IV. GERMANIA/UNGARIA. Vizita lui Viktor Orban la Berlin.

Picată într-un moment prost, datorită crizei politice de la Berlin, vizita lui Viktor Orban reprezintă o încercare a acestuia, parţial reuşită, de a rămâne în spectrul politic tradiţional, reînvigorând relaţia cu Berlinul şi cerând sprijinul dreptei germane (după ce a hulit-o, vezi cazul Weber) pentru a nu fi exclus din rândul popularilor europeni, deşi a făcut tot felul de acţiuni ostile (de la propunerea unei alianţe de extrema dreaptă în Parlamentul european la alegerile europene de anul trecut, la cooperarea cu partide de dreapta/extrema dreaptă din Europa, eşuând în mod strălucit).

Cele două părţi au pus accentul pe aspectele economice, Angela Merkel subliniind modul inteligent în care a acţionat puterea de la Budapesta pentru a promova interesele economice maghiare (practic, folosind fondurile europene pentru a crea infrastructura pe care au putut-o folosi investiţiile germane, invitate şi promovate de către Orban). Deşi dureros pentru opoziţia maghiară (care ar fi vrut o respingere totală la Berlin a autocratului Orban), acesta este un adevăr care creează bazele pentru cooperările economic-ştiinţifice anunţate de cei doi.

În rest, a fost doar o solicitare de sprijin politic, fără însă o retragere din poziţia autocratică (mascată într-o construcţie „neo democrat-creştină”). Orban nu a primit prea mult ajutor în acest demers, Merkel fiind reticentă (îi spusese, încă de la vizita de la Budapesta, că nu înţelege ce este „democraţia iliberală”). Totuşi, Orban a cerut creştin democraţilor germani să nu fie dat afară din rândul popularilor europeni şi probabil că nu va fi dat. Povestea cu „mai bine facem reforma de dreapta în cadrul popularilor europeni decât să ieşim din rândul acestora” este doar un narativ pentru opinia publică maghiară (liderul cu porniri autocrate nu poate recunoaşte că devine doar un politician care roagă Berlinul … să nu fie dat afară din cadrul popularilor). Probabil, CDU, mai ales sub viitoarea conducere, îi va da lui Orban şansa să rămână cu Fidesz în PPE, dar îl vor tolera numai atâta vreme cât efectele negative ale politicii sale sunt mai mici decât avantajele economice germane în Ungaria, iar acea limită se apropie.

Deşi rămâne amintirea tristă a panourilor Junker-Soros şi ameninţarea Bruxelles-ului cu o alianţă, practic, de extrema dreaptă, Fidesz – Lega (care a dispărut numai după ce electoratul european, în ansamblul său, a dat răspunsul firesc acestor devieri, dar şi după ce Lega lui Matteo Salvini a devenit de dreapta, lăsând-ul singur pe Orban la limita dintre dreapta şi extrema dreaptă), în final, este bine că Fidesz este „păstrat” în PPE, deşi nu mai merită de mult acest lucru, pentru că, astfel, va fi obligat să-şi modereze poziţia, iar acest lucru este în avantajul democraţiei maghiare şi al Europei.  

 

V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 17 - 23.02.2020.

● GLOBAL. Coronavirus a ajuns în Europa şi se extinde în continuare, neputând fi exclusă perspectiva ca acesta să devină pandemie la nivel mondial. Nu s-a găsit, încă, un antidot, principala armă rămânând prevenţia!  

● SIRIA/TURCIA/RUSIA. În condiţiile în care Damascul, ajutat de aviaţia rusă, a continuat ofensiva, Ankara a anunţat că este gata să treacă la acţiune, după ce şi-a consolidat prezenţa militară în Idlib, inclusiv la posturile militare înconjurate, acum, de trupele Damascului. Discuţiile între liderul rus şi cel turc, precum şi cele duse prin intermediul delegaţiilor au dus doar la un rezultat fragil. După ce Turcia a mai pierdut cinci soldaţi ucişi de artileria Damascului, preşedintele Erdogan a ordonat un atac aerian de amploare, 115 ţinte siriene fiind lovite şi 100 de soldaţi sirieni fiind ucişi. Practic, războiul dintre Bashar al Assad şi Turcia a început, iar încă 700 000 de sunniţi au devenit refugiaţi. De remarcat, SUA şi-au exprimat sprijinul pentru Ankara.   

● OCCIDENT. Conferinţa de Securitate de la Munchen ia pulsul securităţii europene şi mondiale, tema fiind relevantă: „Westernlessness” („lumea fără Occident”). Au fost transmise numeroase mesaje şi poziţii relevante pentru ceea ce ne aşteaptă.

● IRLANDA. Alegeri parlamentare cu efecte europene.  Cele două partide tradiţionale au constat că un Sinn Féin naţionalist (având legături, în trecut, cu terorismul) aproape că a câştigat alegerile cu un mesaj, pragmatic, de stânga. Sinn Féin nu mai poate fi exclus din ecuaţia politică a puterii de la Dublin, chiar dacă rămâne în opoziţie, iar acest fapt va avea efecte externe europene: după un Brexit care lasă, vamal vorbind, Irlanda de Nord în UE, cu Sinn Féin pe cai mari la Dublin, ideea reunificării Irlandei nu mai pare chiar fantezistă, iar asta înseamnă pericol, nu numai pentru britanici.

● SUA. Democraţii sunt în căutarea omului care îl poate învinge pe Trump, iar acesta pare a fi … Mike Bloomberg. Urmează să vedem dacă acesta va fi acceptat de electoratul democrat (având un argument forte: decât un socialist perdant, mai bine un miliardar care ar putea să îl învingă pe Trump) şi apoi, campania electorală…mama tuturor campaniilor electorale, o bătălie între doi uriaşi! Paradoxal, pentru noi nu există miză, SUA fiind alături de noi cu orice preşedinte la cârmă.


[i] Interpretare greşită a unei lansări de rachete cu încărcătură convenţională ca fiind una cu încărcătură nucleară, respectiv un atac nuclear decisiv, care ar putea genera un răspuns nuclear de amploare.

[ii] Chiar şi cei care doresc un dialog cu Rusia, nu se lasă păcăliţi: Rusia a încălcat INF dislocând SSC8, căutând să obţină un avantaj strategic, restul fiind doar propagandă şi manipulare, inclusiv diplomatică, cu scopul de a diviza Alianţa, încercând să îi inducă în eroare pe cei care percep necesitatea dialogului prioritară pericolului prezentat de ameninţare.

[iii] Nu întâmplător, DGAP a publicat, pe 03.02, raportul „Germany’s role in NATO’s nuclear sharing”.

[iv] Testul nu este numai unul tactic, o „bună credinţă de moment” pentru a se semna un acord, ci unul strategic: SUA pleacă dacă talibanii renunţă la lupta armată pentru a ajunge la putere (ei controlează 40% din teritoriul afgan, dar nu şi centrele urbane), o condiţie strict necesară, în condiţiile în care talibanii au refuzat negocieri cu actuala putere de la Kabul, pe care o consideră o marionetă a SUA, deşi aceasta, cu toate hibele ei, a fost aleasă democratic de poporul în numele căruia vor să vorbească talibanii!

[v] Cu excepţia celor, deja, implicaţi alături de SUA, inclusiv Franţa. De fapt, chiar faptul că SUA nu părăsesc Orientul Mijlociu, nici măcar Siria, aşa cum dorea, iniţial, preşedintele Trump, fac ca o Franţă, reticentă să-şi pună trupele sub comandă NATO, să accepte acest lucru. Nici SUA nu au lăsat Franţa singură în Africa, în condiţiile în care, chiar dacă există o anumită reducere a trupelor americane dislocate în teatrul african, SUA rămân prezente şi, în anumite zone, alături de Franţa. Marea Britanie, deja, „neeuropeană” politic (a ieşit din UE), va merge cu SUA, iar Germania nu îşi va angaja trupele în acţiuni de luptă, atitudinea pacifistă postbelică continuând. Această atitudine trebuie înţeleasă: deşi unii dintre cei mai buni militari europeni rămân cei germani, să nu uităm că democraţia funcţională germană a renăscut după 1945 tocmai pentru că unul dintre elementele de bază ale ei a fost antimilitarismului. Cu atât mai mult trebuie înţeles acest lucru, cu cât aceeaşi Germanie postbelică este cea care a construit economic Europa, dar şi politic, participând la deschiderea căii estului spre libertate, fireşte, beneficiind şi ea, prin renaşterea estului său, „desprins şi închis” pe vremea comunismului.     

[vi] Având şi valoare de simbol: tot în Turingia şi tot printr-o alianţă şi-au început naziştii drumul spre putere, în urmă cu aproape un secol. Fireşte, comparaţia nu are bază reală, dar pentru o Germanie marcată, pentru totdeauna, de trauma nazistă (mai mare, probabil, decât cea produsă de „războiul de 30 de ani”, o altă mare tragedie germană, cu participare … europeană), simpla analogie trezeşte mari semnale de alarmă. În realitate, democraţia germană este atât de solidă încât orice comparaţie cu trecutul nu funcţionează, dar … germanii suflă şi în iaurt. 

[vii] Prin alegerea „pupilei” ca preşedinte al partidului, Angela Merkel avea siguranţa unui „cântec de lebădă” lin şi prelungit. Acum, situaţia devine din ce în ce mai stresantă pentru Merkel, urmând să fie, practic, debarcată de viitorul preşedinte al partidului care, foarte probabil, aşa cum a recomandat şi …AKK, va revendica şi funcţia de cancelar. Numai socialiştii, parteneri în coaliţia de guvernare, mai pot ridica un obstacol, condiţionând continuarea alianţei numai cu Merkel în funcţia de cancelar.

[viii] Situaţia poate fi caracterizată simplu: „Maurul şi-a făcut datoria, maurul trebuie să moară” (politic vorbind). Până la urmă, Maas, ca orice funcţionar corect, care vede doar realităţile, nu ce vor să vadă politicienii (lumea „colorată” de ideile lor politice) a avut dreptate: pe străzile din Dresda, la manifestaţiile anti migraţie, nu erau numai neofascişti, ci şi mulţi oameni obişnuiţi ... printre care şi electoratul tradiţional de dreapta în pericol de a fi capturat de către AfD!