MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (09 – 15.12.2019)

I. RUSIA – UCRAINA. Întâlnirea în format normand de la Paris.

Întâlnirea de la Paris în format normand (09.12) nu a fost una care să relanseze spectaculos negocierile, nici una a marilor cedări, ci doar una care a marcat un fragil reînceput, cu speranţa că se va înceta focul, se va începe negocierea „statutului special” şi se va iniţia „formula Steinmeier” (implementarea Acordurilor de la Minsk începând cu organizarea de alegeri în Donbass). Însă, problema condiţiilor în care se vor organiza aceste alegeri, respectiv cine va controla regiunea înainte de organizarea alegerilor (implicând controlul frontierei şi retragerea/dizolvarea forţelor armate din regiune), întoarce întreaga problemă la punctul de plecare. Putin şi Zelenski au putut dialoga, dar nu s-au putut înţelege, Zelenski făcându-i faţă lui Putin (dar şi presiunii diplomatice a Franţei). Zelenski s-a retras „în tranşeele” fixării condiţiilor care ar trebui să preceadă alegerile. Întrebarea este nu dacă se va realiza un mare progres în următoarele patru luni, ci dacă ceea ce s-a stabilit, mai ales, încetarea focului, dar şi ajungerea la un acord asupra „statutului special”, se va realiza. Un Putin nemulţumit nu ar putea fi de acord cu asemenea evoluţii, percepute ca fiind cedări unilaterale (nici vorbă de transferul controlului, dovadă fiind pericolul invocat, o nouă Srebeniţa[i]!). O încetare completă a focului ar lipsi Moscova de principalul instrument pe care îl are asupra Kievului pentru a îl forţa să cedeze, presiunea militară. Moscova nu a obţinut ridicarea nici unei sancţiuni (UE a prelungit sancţiunile), ci doar promisiunea Parisului că va dezvolta un mecanism prin care să se ocolească sancţiunile americane, mult prea puţin faţă de aşteptările sale. Obiectivele rămânând complet opuse între Kiev (pace, recuperarea teritoriilor şi păstrarea suveranităţii) şi Moscova (controlul asupra Kievului, respectiv blocarea integrării în NATO şi UE a Ucrainei), iar această miză fiind prea mare în raport cu cea a Franţei (relansarea relaţiilor cu Rusia, respectiv securitate în Europa prin definirea Rusiei ca partener, nu ca adversar), nu ne putem aştepta la prea multe. În aceste condiţii, atenţia trebuie concentrată asupra fiecărui „mic diavol” care se ascunde în negocieri, nu asupra marilor proiecţii.  

Comunicatul final este relevant. Limitat doar la câteva măsuri, el nu a purtat semnătura părţilor (neavând calitatea de nou acord, care ar modifica, în vreun fel, Acordurile de la Minsk). Acesta prevede: 1) Măsuri imediate pentru stabilizarea situaţiei din zona de conflict. Părţile se angajează la o implementare completă şi comprehensivă a încetării focului, consolidată de implementarea tuturor măsurilor necesare de sprijinire a încetării focului, înainte de sfârşitul anului 2019. Ele vor sprijini dezvoltarea şi implementarea unui plan actualizat de deminare, pe baza deciziilor Grupului Trilateral de Lucru[ii] în activităţile de deminare din 03.03.2016. Ele vor sprijini o înţelegere în cadrul Grupului Trilateral de Lucru în trei noi zone de dezangajare în scopul dezangajării forţelor şi echipamentelor până la sfârşitul lunii martie 2020. Ele încurajează Grupului Trilateral de Lucru să faciliteze eliberarea şi schimbul deţinuţilor legaţi de conflict până la sfârşitul anului pe baza principiului „toţi pentru toţi”, începând cu „toţi identificaţi pentru toţi identificaţi” în înţelegere cu organizaţiile internaţionale, incluzând acordarea Comitetului Internaţional al Crucii Roşii accesul total şi necondiţionat la toate persoane deţinute. Ele vor sprijini o înţelegere în cadrul Grupului Trilateral de Lucru, în 30 de zile, asupra a noi puncte de trecere a linie de contact, bazată, în principal, pe criterii umanitare. Ele reamintesc Misiunii de Monitorizare a OSCE (OSCE SMM) că trebuie să fie capabilă să utilizeze toate posibilităţile oferite de mandatul din 21 martie 2014 şi să aibă acces sigur şi în securitate în întreaga Ucraină pentru a implementa integral mandatul său. 2) Măsuri de implementare a prevederilor politice ale acordurilor de la Minsk:  Părţile exprimă interesul în a fi de acord în cadrul formatului Normand (N4) şi a Grupului Trilateral de Lucru în toate aspecte legale ale Ordinului Special al Autoguvernării Locale – ale statutului special – în Anumite Zone din Regiunile Doneţk şi Lugansk – aşa cum este prevăzut în Pachetul de Măsuri privind Implementarea Acordurilor de la Minsk din 2015 – în scopul asigurării funcţionării pe o bază permanentă. Ele consideră ca fiind necesară încorporarea „formulei Steinmeier” în legislaţia ucraineană, în concordanţă cu versiunea asupra căreia s-a căzut de acord în N4 şi în Grupul Trilateral de Lucru. 3) Continuare. Ele cer miniştrilor afacerilor de externe şi consilierilor politici să asigure implementarea acordurilor la care s-a ajuns şi sunt de acord să aibă o altă întâlnire în acest format, peste patru luni, privind condiţiile politice şi de securitate, inter alia pentru organizarea alegerilor locale. 

Aşteptată cu nerăbdare, fiind prima după aproape trei ani, întâlnirea aducea puţine speranţe că se va ajunge la progrese deosebite, având în vedere faptul că Zelenski revenise, după acceptarea „formulei Steinmeier”, prin completarea ei cu condiţii privind controlul regiunii înainte de organizarea alegerilor. Întrebarea era dacă Zelenski va rezista presiunilor şi vicleniei lui Putin şi se pare că a reuşit, cu preţul revenirii la o atmosferă glacială între cei doi lideri (ei nu şi-au dat mâna şi s-au ignorat la conferinţa de presă). Pregătită de întâlnirea Macron-Zelenski şi Merkel-Putin, întâlnirea în formatul normand N4 (toţi cei patru lideri) a fost completată de o întâlnire tete-a-tete, Putin-Zelenski. 

Dacă rezultatele scrise au confirmat unele aşteptări, declaraţiile ulterioare au temperat aşteptările mai optimiste. Astfel, Ucraina a obţinut încetarea focului, însoţită de noi dezangajări de la linia de contact. Kievul făcuse primii paşi în retragerea de la linia de contact, cedând poziţii strategice (separatiştii sunt avantajaţi, oraşele lor ieşind din bătaia artileriei ucrainene) şi s-a angajat la noi retrageri, revenind misiunii OSCE, SMM, să verifice retragerea separatiştilor (dacă aceştia le va permite!). Însă, până în acest moment, focul nu a încetat la linia de contact. Să vedem ce se va întâmpla la Minsk, în Grupul Trilateral de Lucru (GTL). Probabil, Rusia, deşi reticentă, va fi obligată să respecte această încetare a focului. Însă, trebuie să primească ceva, şi asta repede, de la certitudinea că un statut special avantajos pentru ea va fi acceptat de către Kiev la ridicarea, fie şi voalată, a unor sancţiuni de către europeni, respectiv Franţa. Foarte probabil, în GTL, negocierea „statului special” va fi legată de cea de încetare a focului la linia de contact. Trimiterea negocierilor în cadrul GTL este necesară Rusiei, nu numai pentru păstrarea narativului conform căruia Kievul este prins în război civil cu o regiune a sa, ci şi pentru a păstra Rusia ca „parte neimplicată”, în calitate de negociator şi garantor. 

În rest, iluziile au dispărut repede. Cererile lui Zelenski privind controlul de către Ucraina a frontierei cu Rusia, de fapt controlul Donbass-ului, au fost retezate scurt de Putin: o asemenea situaţie ar duce la o nouă Srebeniţa. Kremlinul continuă narativul „Kievului fascist” (chiar dacă are un preşedinte evreu!) care ar extermina populaţia rusă din regiune în lipsa protecţiei oferită de trupele ruse (care „nu se află în regiune”, dar, dacă Kievul ar prelua controlul frontierei, nu ar mai fi, cu adevărat, în regiune!). Într-un târziu (14.12), Kremlinul a recunoscut, prin Dmitri Peskov că „întâlnirea nu a reprezentat un progres deosebit”.

Deşi esenţiale (pentru că legitimează separatiştii impuşi de Rusia la controlul regiunilor separatiste), nu atât alegerile sunt cea mai mare miză pentru Moscova, cât  conţinutul „statutului special”, Rusia dorind „federalizarea”, de fapt controlul centrului de către parte, respectiv al Kievului de către separatiştii Kremlinului, legitimaţi prin alegeri după formula Steinmeier (organizate fără ca forţele militare ruse, de fapt, întreaga structură politico-administrativă şi militară creată de Moscova în Donbass, să fie destructurată de Kiev, după preluarea controlului asupra frontierei). 

Nici în privinţa discuţiilor legate de tranzitul de gaz nu s-a ajuns, încă, la un rezultat. Moscova vrea „stingerea” datoriei de miliarde câştigată de Kiev la Tribunalul de la Londra la schimb cu miliardele date de ea lui Ianukovici. De asemenea, Moscova vrea un contract pe un an, pe când Kievul vrea unul pe zece ani, având deasupra capului „sabia lui Damocles” a Nord Stream II. Însă, spectrul sancţiunilor americane planează aspra Nord Stream II (probabil, nu vor bloca, dar vor încetini construcţia şi vor complica, alături de prevederile UE, exploatarea acestuia).

În final, Moscova nu a obţinut prea multe, fapt periculos. Probabil, o relaxare, chiar şi mascată a sancţiunilor europene, ar putea să o mai calmeze. Oricum, ea va recupera ceva, prin separatişti, în GTL. În privinţa relaxării sancţiunilor, speranţele ei stau în Franţa, pentru că, altfel, la nivelul UE, repercusiunile întârziate ale acţiunilor Moscovei nu încetează să apară (au început, la nivel UE, discuţiile privind o lege similară celei Magnitski din SUA). Poate cel mai important lucru pe care l-a obţinut Putin a fost acceptarea lui de către Vest, în termenii săi şi din poziţia, deja, câştigată (şi prin agresiuni militare), chiar dacă nu a cedat nimic esenţial. Astfel, după ce Macron a trecut peste crimele de război ruse din Siria, Merkel[iii] peste ultima crimă rusă din Berlin, iar, împreună, peste prezenţa trupelor ruse în Donbass, şi Boris Johnson, cel care, după afacerea Skripal, îl numise pe Putin „un nou Hitler”, nu va respinge, probabil, apelul lui Putin spre reluarea dialogului.   

Ucraina nu a cedat încă, iar Rusiei îi este greu să menţină rolul dublu de agresor şi negociator al păcii. Dacă s-ar ajunge la implementarea pe teren a unui acord de încetare a focului, am avea un pas mare spre pace în regiunea Mării Negre. Va renunţa Rusia la instrumentul esenţial pe care îl are în criza ucraineană, presiunea militară? Greu de crezut. Aşa că urmează negocieri dure la nivel GTL, încetarea focului urmând să fie condiţionată de Kremlin de cedări ale Kievului în privinţa conţinutului „statutului special” şi a promovării „formulei Steinmeier”.

II. RUSIA – SUA. Vizita lui Serghei Lavrov la Washington.

Venită pe neaşteptate, vizita lui Serghei Lavrov la Washington (10.12) a fost fără rezultate deosebite. Marele succes a fost vizita în sine, ea însemnând nu numai reluarea discuţiilor directe în problemele de interes bilateral şi global, dar contribuind şi la imagine celor doi lideri, Donald Trump, confruntat cu acuzarea de către Camera Reprezentanţilor, respectiv Vladimir Putin, confruntat cu lipsa de reuşită, încă, a strategiei sale de escaladare pentru a avea, apoi, succes în negocierile cu Vestul (cu SUA, mai ales în problema controlului armamentelor, tratatul New START şi situaţia post-INF).

Avem trei perspective asupra întâlnirii, comunicatul Casei Albe, comentariile lui Serghei Lavrov şi precizările lui Mike Pompeo. Deşi există unele contradicţii, ele arată faptul că au fost discutate toate problemele importante, fără, însă, a se lua vreo decizie. Probabil, Serghei Lavrov i-a transmis lui Trump un mesaj din partea lui Putin[iv]. Comunicatul Casei Albe a transmis că „preşedintele Donald Trump a fost informat despre stadiul relaţiilor bilaterale de către Serghei Lavrov şi Mike Pompeo. D.Trump a atenţionat Rusia împotriva oricăror încercări de a interveni în alegerile din SUA şi a urgentat Rusia să soluţioneze conflictul din Ucraina. D.Trump a evidenţiat sprijinul său pentru un control global al armamentelor care să includă nu numai Rusia, dar şi China. D.Trump a salutat angajamentul continuu alături de Rusia pentru a răspunde îngrijorărilor comune, inclusiv în privinţa parcurgerii unor paşi pozitivi în problema cetăţenilor deţinuţi. D.Trump a cerut Rusiei să sprijine SUA în eforturile de prevenire a Iranului de a dezvolta arme nucleare şi asigurarea denuclearizării Coreei de Nord. Trump şi Lavrov au discutat şi starea relaţiilor cu China. D.Trump a remarcat că relaţiile mai bune cu Rusia vor permite o creştere a schimburilor comerciale între cele două state”. 

După întâlnire, Lavrov a declarat că preşedintele Trump realizează beneficiile unei relaţii bune cu Rusia, atât pentru SUA, în general şi pentru oamenii de afaceri americani, cât şi global, dar anumite forţe din SUA nu îi împărtăşesc acest punct de vedere. Aceste relaţii ar trebui să se bazeze pe „un echilibru al intereselor, pragmatism şi beneficiu reciproc” şi „nu ar trebui să conţină nici un element de favoritism pentru nimeni”. Lavrov a sugerat că Rusia şi SUA ar trebui să anunţe extinderea New START pentru a se evita apariţia unui vacuum în controlul armamentelor: „ştim că nu toţi în SUA ne împărtăşesc acest punct de vedere. Anumite forţe încearcă să încetinească normalizarea relaţiilor noastre prin orice mijloace şi să impună din ce în ce mai multe sancţiuni împotriva Rusiei”. Lavrov şi-a luat măsuri de precauţie, afirmând că atât la această întâlnire, cât şi la precedenta, Trump nu i-a revelat informaţii secrete. Lavrov a declarat că „a fost prea puţin vorba despre alegeri”, contrar comunicatului Casei Albe. Ulterior, contrazis de Pompeo, Lavrov a revenit, diplomatic, asupra acestei afirmaţii.

Lavrov insistase asupra subiectului controlului armamentelor şi după întâlnirea cu Pompeo: „am discutat viitorul acordului New START. Rusia şi-a reiterat propunerile pentru a se lua o decizie chiar astăzi pentru extinderea acestuia. Fireşte, situaţia cere negocieri deoarece nu există nici o propunere concretă din partea SUA, dar, între timp, pentru a evita un vacuum, Rusia şi SUA ar putea anunţa extinderea New START[v]”. El a insistat că stabilitatea strategică s-a aflat în centrul discuţiilor avute cu Pompeo: „am atras atenţia asupra consecinţelor negative ale retragerii SUA din INF”. Lavrov a menţionat că propunerea rusă privind adoptarea unei declaraţii privind inadmisibilitatea unui război nuclear este încă valabilă. El a declarat că Rusia este gata să ia în calcul posibilitatea unui format multilateral de control al armamentelor, dacă China sprijină o asemenea iniţiativă, menţionând că existenţa arsenalului nuclear al Chinei s-a aflat printre problemele discutate, dar a remarcat că acest arsenal este redus în raport cu al celor două mari puteri nucleare.

Vizita a prilejuit ocazia discutării a trei probleme: relaţiile bilaterale, inclusiv problema implicării Rusiei în alegerile din SUA, crizele curente, fiind evidenţiată cea din Ucraina (Siria nu a fost menţionată) şi controlul armamentelor, problemă atât de importantă pentru Rusia. În privinţa implicării, Trump a transmis în comunicat un mesaj necesar în actuala conjunctură internă: renunţând la a-şi contrazice propriile servicii secrete, Trump a avertizat Rusia să nu se mai implice în alegeri. Lavrov a vrut să minimizeze acest mesaj, insistând pe dorinţa lui Trump de a avea relaţii bune cu Rusia (există, însă, „anumite forţe”, care … observă bine ceea ce face Rusia!), dar a fost obligat de Pompeo să revină. În problema crizelor, vom vedea în ce măsură SUA se vor implica în negocierile privind Ucraina, dar şi în ce măsură se va implica Rusia în crizele din Iran şi Coreea de Nord.

Principala problemă discutată a fost prelungirea acordului New START, dar preşedintele Trump a rămas pe poziţii: un viitor acord trebuie să aibă ca semnatar şi pe China. Mai există o problemă: se vorbeşte de un acord global. Înseamnă, oare, asta că SUA vor un acord care să acopere toate încărcăturile nucleare (şi pe cele sub-strategice şi tactice), nu numai pe cele strategice (New START)? Vom vedea, această problemă urmând să fie de actualitate în întreg anul 2020.

Acţiunile care au urmat nu lasă să se înţeleagă că s-ar fi ajuns la vreo înţelegere în privinţa situaţiei post-INF. Astfel, SUA au lansat o rachetă balistică cu raza de acţiune mai mare de 500 km (care este, alături de o rachetă de croazieră testată anterior, una din soluţiile post-INF). Rusia a efectuat două lansări de rutină, o rachetă balistică de pe sistemul Iskander M (cu rază mai mică de 500 km, dar putând fi uşor extinsă peste 500 km) şi o lansare de Kalibr, în Marea Neagră, de pe fregata Admiral Essen (11.12), asupra unei ţinte la uscat aflată la peste 250 km. În contextul unui exerciţiu naval complex, implicând bateriile de rachete anti-navă Bal şi Bastion din Crimeea, această lansare de Kalibr este remarcabilă, presa rusă insistând asupra importanţei strategice a rachetei de croazieră Kalibr, greu de interceptat, lansată din „bastionul” din Marea Neagră[vi]. Că Rusia consideră „bastionul Crimeea” ca fiind unul sigur, neameninţat stă dovadă faptul că submarinele Kilo II au fost trimise din Marea Neagră în Marea Mediterană. Rusia a inventat un sistem original prin care scoate aceste submarine din Marea Neagră, ocolind Convenţia de la Montreux cu privire la statutul strâmtorilor, trimiţându-le în Marea Mediterană, iar, apoi, „la reparat”, în şantierele sale din Marea Baltică (deşi, facilităţi de reparare sunt şi la Sevastopol, iar submarinele Kilo II au fost reparate acolo!).

Vizita lui Lavrov este una de bun augur, indiferent de rezultate, Moscova rămânând în aşteptarea unor negocieri, mai ales în domeniul controlului armamentelor, privind New START. Asta reduce posibilitatea unor noi acte agresive ale Kremlinului sau a tensionării relaţiilor sale cu SUA, fapt care ne-ar afecta securitatea. 

III. MAREA BRITANIE. Alegeri parlamentare cruciale.

Conservatorii prim ministrului, Boris Johnson, au obţinut o victorie zdrobitoare în alegerile parlamentare (12.12), urmând să scoată Marea Britanie din UE pe 31.01.2020, aşa cum au transmis prin sloganul din campana electorală: „haideţi să facem Brexitul”.

Conservatorii au obţinut o majoritate parlamentară confortabilă în alegerile care au decis nu numai viitorul guvern, dar şi viitorul pe termen lung al Marii Britanii, respectiv implementarea Brexitului. Boris Johnson nu a ezitat să transmită că „acum, am un mandat foarte puternic să fac Brexitul”. Conservatorii au obţinut 365 de locuri (o creştere de 48 de locuri ), având asigurată o majoritate confortabilă (cu mult peste necesarul de 326). Laburiştii au fost zdrobiţi, obţinând doar 202 locuri (o scădere de 60 de locuri!), iar Liberal Democraţii doar 11. Victoria conservatorilor a fost asigurată de câştigarea luptei în circumscripţiile din nordul industrial şi Midlands, zone care, tradiţional, erau ale laburiştilor. Victoria conservatorilor este cea mai mare din ultimele decenii, în timp ce înfrângerea laburiştilor este una istorică, cea mai mare din perioada postbelică! Liderul laburist, Jeremy Corbyn, a anunţat că nu va mai conduce partidul la viitoarele alegeri, neanunţând, însă, când va renunţa exact, urmând să asigure conducerea partidului în perioada următoare, una de reflecţie.

Independentiştii scoţieni, SNP, au obţinut un rezultat foarte bun, câştigând 48 din cele 59 de locuri care revin Scoţiei, o creştere de 13 de locuri, fapt care îi transformă în forţa politică dominantă în Scoţia. Lidera SNP, Nicola Sturgeon, a avertizat (14.12) că Boris Johnson trebuie să accepte realitatea şi să recunoască faptul că SNP a primit un mandat pentru organizarea unui al doilea referendum pentru independenţa Scoţiei. Declaraţia vine după ce Boris Johnson îi transmisese (13.12) că nu este de acord cu organizarea acestuia.

Boris Johnson a riscat şi a câştigat. Strategia sa a fost să pună electoratul britanic în faţa unei alegeri care, din start, îi dădea şanse mari: alegeţi-mă pe mine şi avem un drum clar, deja votat de majoritate, terminăm odată cu această criză şi plecăm din UE („să facem Brexitul”) sau votaţi un marxist nerealist, care, nu numai că nu rezolvă problema Brexit, propunând un al doilea referendum, dar aduce o stare de incertitudine generală prin măsurile economice socialiste pe care le propune. Electoratul, inclusiv cel din zonele industriale, care, tradiţional, vota cu laburiştii, a ales răul cel mai mic, cel predictibil, Brexitul.

Ceea ce urmează este evident: Brexitul, ieşirea din UE, pe 31.01, stoparea imediată a liberei circulaţii a persoanelor şi negocieri dure cu UE pentru a obţine un cât mai mare acces la piaţa europeană (un acord de liber schimb). În vederea reducerii şocului economic al Brexitului, Londra va trebui să fie la nivelul „vicleanului Albion”, colaborând cu UE, dar şi ameninţând-o cu alternativele pe care le are (un acord comercial cu SUA). Europenii, mai ales germanii, vor trebui să găsească un răspuns pe măsură, mai ales, că, strategic, se doreşte o cooperare cu Marea Britanie, dincolo de interesele economice imediate.

Londra va avea şi o problemă internă: pericolul separatismului scoţian va creşte. Boris Johnson, dar şi europenii, trebuie să fie atenţi cu această problemă, nimeni nefiind interesat într-o scindare internă a Marii Britanii, chiar dacă scoţienii au dreptatea lor (vrem în UE, chiar dacă Anglia nu mai vrea). În rest, Boris Johnson poate fi liniştit: Jeremy Corbyn, ca un bun reprezentant al stângii radicale, nu va părăsi conducerea laburiştilor până când nu se va asigura că va lăsa o nouă conducere la fel de radicală ca el. Problema laburiştilor nu vor fi conservatorii, ci modul cum vor reuşi să iasă din capcana stângii radicale în care i-a dus şi vrea să îi ţină Corbyn.

Ca epilog, ar fi bine să ne gândim nu numai la câţi bani pierdem odată cu plecarea Marii Britanii din UE, ci care a fost „contribuţia” noastră la această tragedie europeană. Fără să fie determinantă, vina aparţine şi acelor state europene din est care, deşi beneficiau de ajutorul financiar european, respectiv britanic, nu l-au folosit eficient şi au continuat să-şi „exporte” problemele sociale, inclusiv în Marea Britanie. Ar fi bine să ne gândim la asta, pentru că problema rămâne, Marea Britanie nefiind singurul stat nemulţumit de această situaţie.   

IV. UNIUNEA EUROPEANĂ. Summit-ul Consiliului European.

Summit-ul Consiliului European (12-13.12) a abordat două probleme care tangentează problematica de securitate. Problema ecologică, „Green Deal”, înseamnă o alocare de fonduri care vor avea impact şi asupra securităţii energetice, fiind important cum le vom folosi (România este singurul stat fost comunist care are o centrală nucleară occidentală, nu de construcţie sovietică, fiind locul ideal pentru noi investiţii). Polonia a forţat nota şi a pierdut şi nici Ungaria nu este departe de asta cu atitudinea pe care o are. A doua problemă, cea a bugetului european, este crucială pentru noi, atât fondurile de coeziune, cât şi cele agricole fiind destinate reducerii decalajului general al societăţii şi economiei, respectiv într-un domeniu vital, agricultura.

Bugetul propus de Finlanda (care a început preşedinţia cu un prim ministru şi a terminat cu altul!) reflectă punctul de vedere al contributorilor neţi mici şi mijlocii (Finlanda, Austria, Suedia) care nu vor să mai plătească pentru un Sud şi Est nu numai ineficient, dar şi cu elite percepute ca fiind corupte (semnalele nu încetează să vină din Cehia, Ungaria, Bulgaria …). În final, Finlanda a reuşit să nemulţumească majoritatea statelor membre UE. Probabil, Croaţia, care va urma, va reflecta atât punctul de vedere al celor care primesc fonduri, dar şi pe cel al contributorilor neţi mari, cum este Germania, de care este foarte apropiată, şi care o va urma la preşedinţia UE.     

Consiliul European a luat decizia transferării problemei negocierii bugetului european, respectiv a contribuţiilor la acesta, către preşedintele Charles Michel, care a anunţat că va căuta un compromis. El a avertizat că negocierea bugetului multianual, Multiannual Financial Framework (MFF) este „extrem de complexă” şi „va fi una dintre cele mai dificile din istoria UE din cauza „găurii” generate de Brexit”.  Pentru noi, aceasta este o  importantă problemă de securitate, pentru că vizează una dintre vulnerabilităţile principale ale ţării: rămânea în urmă, social şi economic. De fapt, decalajul dintre noi şi ceilalţi europeni nu s-a redus deloc în domeniile esenţiale (sănătate, educaţie, cercetare, infrastructură, tehnologie, industrie de vârf). Să sperăm că vom mai primi o şansă financiară şi că vom şti să o folosim în folosul societăţii şi statului nostru.  

V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 16 - 22.12.2019.

SUA. În Camera Reprezentanţilor, va fi supus votului raportul privind impeachment-ul preşedintelui Donald Trump.  Foarte probabil, votul va fi unul pozitiv, având în vedere majoritatea democrată. Preşedintele Trump a fost acuzat de abuz de putere (solicitând Ucrainei un „quid pro quo”, ajutorul SUA în schimbul unor servicii oferite preşedintelui Trump, prin incriminarea fiului unuia dintre potenţialii contracandidaţi în cursa prezidenţială din 2020) şi de obstrucţionarea anchetei Camerei Reprezentanţilor. Impeachment-ul ţine SUA concentrate asupra politicii interne şi oferă imaginea unei clase politice divizate. Pe de altă parte, ancheta a relevat faptul că instituţiile americane funcţionează, având oameni integrii şi competenţi. Chiar şi imaginea preşedintelui Trump este mai clară: acesta nu pare a fi, aşa cum sugera Nancy Pelosi, o persoană care să fie şantajabilă de către Rusia, ci un egocentrist care îşi conduce afacerea lui „America first”, nefăcând distincţie între interesele sale şi cele ale statului american, atât în numirea oamenilor, cărora le cere să fie fideli, în primul rând, lui, cât şi în unele acţiuni de politică externă (cazul Ucraina). Lucrul bun este faptul că, şi într-unul dintre momentele dificile ale sale, SUA nu sunt într-o criză structurală. Aşa că „groparii” SUA, de la cei de la Kremlin la „rămăşiţele sovietice” din Europa de Est, trebuie să se resemneze, iar cei care ne bazăm pe parteneriatul strategic al ţării noastre cu SUA să fim liniştiţi în continuare.  

BELARUS - RUSIA. Problema este nu că va avea loc, ci că nu va mai avea loc o întâlnire prevăzută între cei doi preşedinţi. Procesul de consolidare a uniunii statele pare să fi stagnat, Lukaşenko promiţând că nu va semna nici un document care să lezeze interesele fundamentale ale ţării. Efectele de securitate sunt imediate: în timp ce Moscova, prin Serghei Lavrov, a anunţat că este îngrijorată de prezenţa din ce în ce mai mare a trupelor NATO la frontiera cu Belarus, Minsk-ul transmite semnalul că este gata să participe la exerciţii comune cu … NATO, dacă Alianţa respectă statutul Belarusului (membru CSI, OTSC şi UEE), ceva de genul „protejaţi statul nostru de „primul dictator al Europei”, chiar dacă acesta are misiunea de a îl apăra pe al nostru „ultim dictator al Europei” de propriul popor”. Minskul profită şi de faptul că împrumutul chinezesc a sosit la timp, fapt ce îi permite să supravieţuiască o perioadă fără să negocieze cu Rusia, spinoasa problemă a importului de petrol. Această criză latentă din Belarus transferă, chiar dacă numai în parte, centrul de greutate al tensiunilor Rusiei cu Vestul din regiunea noastră un pic mai spre nord.     

ISRAEL. Epopeea alegerilor şi cea a viitorului politic a lui Benjamin Netanyahu continuă. Urmează noi alegeri, la fel de echilibrate. Însă, Netanyahu începe să fie contestat chiar în cadrul partidului său, Likud, apărând un contracandidat, Sa’ar, care se prezintă ca fiind o alternativă viabilă, în condiţiile în care şi alte scandaluri de corupţie se apropie de prim ministru (cel al submarinelor achiziţionate din Germania).  

SUA – CHINA. S-a anunţat ajungerea la un acord sau, cel puţin, la prima parte a acestuia. Pieţele jubilează, deşi nimic nu este, încă, clar, şi, având în vedere antecedentele, s-ar putea să fie încă o „picătură chinezească”. Oricum, vestea pică bine pentru preşedintele Trump, care este din ce în ce mai bine poziţionat pentru o victorie în alegerile din 2020: China este obligată să îşi schimbe comportamentul în relaţiile economice bilaterale, fără ca să apară, încă, efecte negative asupra economiei americane, care tot creşte, iar fenomenul migraţiei este sub control, politica de şantaj a preşedintelui faţă de liderii central americani funcţionând (aceştia au fost obligaţi să nu îşi exporte problemele sociale în SUA). De aceea, Trump va încerca să prelungească judecarea sa în Senat, folosind acest proces, pe care ştie că îl va câştiga, pentru a se lansa într-o campanie electorală câştigătoare din start.