MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (09 – 15.09.2019)

I. FRANŢA – RUSIA. Reuniunea „2+2” de la Moscova.

Încercarea preşedintelui francez, Emmanuel Macron, de a relansa relaţiile cu Rusia s-a materializat prin reuniunea „2+2”, la nivel de miniştrii de externe şi ai apărării, de la Moscova. Reuniunea a avut o agendă ambiţioasă, discutându-se problemele actuale, cea mai importantă fiind Ucraina, dar şi despre arhitectura de securitate europeană. Un prim rezultat pare a fi o viitoare întâlnire în format normand, dosarul Ucraina fiind testul pe care Rusia trebuie să îi treacă pentru a se vorbi de relansarea relaţiilor. Totuşi, Franţa nu consideră că a venit momentul să se vorbească despre ridicarea sancţiunilor. Iniţiativa franceză a ridicat numeroase semne de întrebare în rândul celorlalţi europeni, inclusiv Germania, deoarece ea aduce mai multe pericole decât oportunităţi, mai ales că Franţa vorbeşte în numele Europei, fără a se consulta, încă, cu nici un alt stat european. 

Întâlnirea a fost precedată de o convorbire telefonică (08.09) între cei doi preşedinţi. Aceştia au fixat agenda întâlnirii, precum şi liniile directoare, revenind miniştrilor să le materializeze, la nivelul detaliilor. În contextul în care cei doi au apreciat recentul schimb de prizonieri, elementul principal a fost viitoarea întâlnire în format normand (Rusia, Ucraina, Franţa şi Germania). De asemenea, s-a discutat despre Iran.  

Jean-Yves Le Drian şi Florence Parly s-au întâlnit (09.09) cu omologii lor ruşi, Serghei Lavrov şi Serghei Şoigu, în formatul „2+2”, pentru prima dată din 2014. Aceştia au explorat „căi de cooperare” într-o serie de probleme strategice importante, precum Ucraina şi Iran, dar şi cursa înarmărilor dintre SUA şi Rusia. Serghei Lavrov a declarat că a ascultat cu atenţie sugestiile franceze privind construirea arhitecturii de securitate a Europei împreună cu Rusia, nu fără ea şi nici ca o contrapondere la ea.

Iniţiativa a trezit îngrijorare în capitalele europene, nu numai Polonia, Olanda şi Ţările Baltice, dar şi Germania fiind deranjate de iniţiativa franceză. Germania a fost cea mai vocală la nivel politic, iar presa germană a fost cea care a dezvăluit că a existat şi o a treia întâlnire, cea dintre şefii serviciilor secrete, Nikolai Patruşev şi omologul său francez. Norbert Röttgen, preşedintele Bundestagului, a acuzat Parisul că nu s-a consultat cu Berlinul şi nici cu alte capitale europene: „Problema constă în faptul că Putin este recompensat, deşi el nu a cedat nimic. Nu există o schimbare în politica Moscovei. Avem o validare pentru Putin. El nu a făcut nimic, dar există această apropiere de Europa”.

Abordarea franceză a fost explicată de către Macron la o întâlnire cu corpul diplomatic francez. Acesta a transmis că trebuie depăşite neînţelegerile şi trebuie regândite relaţiile cu Rusia: „îndepărtarea lui Putin de Europa este o eroare strategică profundă, pentru că vom împinge Rusia într-o izolare care va amplifica tensiunile sau într-o alianţă cu China. Continentul european nu va fi stabil şi în siguranţă dacă nu se vor normaliza şi clarifica relaţiile cu Rusia”. Abordarea ignoră faptul că Rusia nu şi-a schimbat cu nimic atitudinea în problemele externe, aceasta având cauze interne profunde.

Reacţia americană a fost, ca de obicei, duală. Pe de o parte, am avut reacţia unor reprezentanţi politici americani care şi-au declarat scepticismul faţă de această iniţiativă. Astfel, secretarul apărării, Mark Esper, a declarat că „ar fi minunat dacă Rusia s-ar putea comporta ca o ţară normală”. Dar, pentru SUA, vorbeşte, în primul rând, preşedintele Trump, care a salutat relansarea negocierilor în format normand şi a vorbit despre SUA alăturându-se acestora (deşi acest lucru este puţin probabil). Pe de altă parte, reprezentantul american pentru Ucraina, Kurt Volker, a reiterat faptul că Rusia trebuie doar să implementeze prevederile Acordurilor de la Minsk.

De ce face Franţa acest pas? Pe fondul politicii SUA sub Administraţia Trump, cu Marea Britanie părăsind UE (fiind, practic, paralizată de Brexit), iar Germania fără a îşi asuma un rol activ în problemele strategice, Macron a considerat că a venit momentul relansării Franţei ca jucător important, sub conducerea sa, un lider care poate vorbi în numele Vestului. Emmanuel Macron vrea să apară ca un mediator în cele mai dificile dosare, Franţa erijându-se în puterea care caută soluţii, dar şi un echilibru între puterile implicate[1].

Avem ceva din tendinţa „de Gaulle” a politicii externe franceze, Parisul considerând că actualul cadru îi conferă oportunitatea strategică de a fi puterea politică şi militară cea mai importantă de pe continent şi că poate vorbi în numele Europei, chiar poate genera o arhitectură de securitate care aduce aproape Rusia, pe măsură ce SUA se îndepărtează, deşi Germania este forţa politică, economică şi militară centrală a Europei (periculos de opusă definiţiei lordului Ismay pentru NATO: „Rusia afară din Europa, SUA în Europa şi Gemania jos”). Mai mult, Franţa face greşeala să deschidă dialogul cu Rusia fără precondiţii şi fără un obiectiv tangibil, fapt ce echivalează cu o acceptarea tacită a intereselor ruse care nu sunt conforme cadrului legal internaţional. Totuşi, Le Drian a declarat că abordarea franceză nu este una naivă, existând diferenţe serioase de poziţii între Rusia şi Franţa.

Strategic vorbind, ideea preşedintelui Macron că poate aduce Rusia aproape de Europa ar putea fi greşită din start, deoarece Rusia nu vrea să fie aproape de Europa, oricum, nu în termenii UE, ci doar să îşi atingă obiectivele sale specifice (recunoaşterea de către Vest a sferei sale de influenţă în spaţiul post-sovietic, dar şi extinderea acesteia în Europa, pe măsura stopării influenţei NATO şi a SUA, dar şi a UE).

Rusia a acceptat bucuroasă această oportunitate oferită de Franţa, prezentând-o ca pe un exemplu de cooperare pragmatică, dar Moscova nici măcar nu a sugerat că are de gând să facă concesii în dosarul Ucraina. Rusia va accepta negocieri, dar soluţia va fi cea dictată de ea. Confruntat cu probleme serioase (sancţiuni, probleme politice şi sociale generate de cele economice, izolare externă, cursa înarmărilor cu SUA), Putin nu vede de ce s-ar opune acestei iniţiative. Rusia căuta o fisură în blocul occidentalilor şi se pare că a obţinut-o nesperat de uşor. Pare că Putin este recompensat, deşi el nu a cedat nimic şi nu şi-a schimbat cu nimic poziţia.

Pe de altă parte, chiar dacă i-a deranjat pe ceilalţi europeni, Franţa nu a cedat nimic esenţial, doar a deschis un dialog, hotărâtoare fiind, mai ales pentru ambiţiile sale pe termen lung de a construi o nouă arhitectură de securitate cu Rusia[2], rezultatele pe termen scurt ale acestui dialog. Din această perspectivă, esenţiale sunt rezultatele în dosarul Ucraina. De aceea, anunţarea unei noi reuniuni în format normand este nu numai un eveniment în sine, dar unul dintre cele mai importante teste, atât pentru Rusia şi Ucraina, cât şi pentru Franţa, deşi, probabil, poziţia cea mai importantă este cea a statului despre care nu se vorbeşte, Germania. Şi să nu uităm SUA[3].

II. RUSIA. Alegeri regionale şi locale.  

Alegerile regionale şi locale (08.09) au fost câştigate de partidul puterii, Rusia Unită, dar, simbolic, acesta a pierdut la Moscova. Rusia Unită a câştigat toate cele 16 posturi de guvernator, inclusiv în regiunea Sankt Petersburg, şi şi-a menţinut majoritatea în consiliul capitalei, Moscova, deşi aici a pierdut aproape o treime din locuri, obţinând doar 25 de locuri din 45 (faţă de cele 28 de locuri şi 10 independenţi sprijiniţi de ea, în 2014)[4]. Partidul Comunist a câştigat 13 locuri (faţă de doar 5, în 2014), iar Yabloko, 4 locuri. Votul a fost caracterizat de multiple nereguli, dar acestea nu au afectat semnificativ rezultatul general.

Alegerile din Moscova au atras interesul opiniei publice ruse şi internaţionale, ele căpătând valoare de simbol după ce respingerea candidaturii unor reprezentanţi ai opoziţiei a dus la demonstraţii împotriva puterii. Opoziţia, condusă de Alexei Navalny, se consideră încurajată de aceste rezultate, deşi ele nu arată că puterea ar putea fi afectată în mod semnificativ la viitoarele alegeri parlamentare, respectiv prezidenţiale. Partidul Comunist, parte a „opoziţiei decorative” acceptate de Kremlin, a fost cel care a capitalizat pe seama pierderilor partidului puterii. Opoziţia, condusă de Alexei Navalny, şi-a arogat un rol în această victorie, afirmând că tactica sa de a îi determina pe alegători să voteze cu cel mai bine plasat reprezentant al opoziţiei, fie şi cea decorativă, ar fi funcţionat. 

Vladimir Putin s-a declarat mulţumit de rezultate, în pofida pierderilor suferite de Rusia Unită la Moscova. Popularitatea lui Putin rămâne la peste 60%, suficient pentru a conduce, dar insuficient pentru a fi considerat stăpânul incontestabil al Rusiei (deşi este). Prezenţa la vot a fost scăzută, cea din Moscova fiind de doar 22%. De remarcat, mulţi reprezentanţi ai puterii au candidat ca independenţi, distanţându-se de partidul Rusia Unită, aflat în vizibilă scădere de popularitate.

Dincolo de elementele de simbol, alegerile au arătat o putere care controlează Rusia, dar care nu este mulţumită de acest rezultat, dovadă şi raidurile poliţiei în sediile opoziţiei din această săptămână. Foarte probabil, puterea nu este mulţumită atât datorită faptului că este una autocratică (conform Kremlinului, Rusia trebuie să asculte numai de Vladimir Putin), cât, mai ales, pentru că există o scânteie, opoziţia, condusă de Navalny, într-un spaţiu social din ce în ce mai volatil. Pentru o putere care se autodeclară forţa „democraţiei suverane” a unei mari puteri cu ambiţii mondiale, este greu de acceptat faptul că este contestată vizibil de o opoziţie, chiar dacă aceasta este infimă.

Probabil, opoziţia rusă va fi din ce în ce mai persecutată, Kremlinul având o imagine mult mai clară decât opinia publică asupra dificultăţilor economice şi sociale şi despre potenţialul unor mişcări care ar putea afecta stabilitatea regimului şi a ţării. Numai de o asemenea situaţie nu are nevoie Kremlinul, în momentul în care aventurile externe, dar şi conjunctura mondială creează dificultăţi politice, economice şi sociale Rusiei.

III. UCRAINA. Perspectiva unor negocieri de pace.

Anunţatele negocieri de pace în format normand par a fi un pas înainte, cel puţin din perspectiva Franţei şi a preşedintelui Trump. De asemenea, preşedintele Zelenski şi-a arătat deschiderea faţă de aceste negocieri, iar Rusia a fost de acord, în principiu, cu o întâlnire în format normand. Numai că există probleme mari, Rusia punând condiţii, iar reprezentanţi ucraineni arătându-şi scepticismul, dacă nu îngrijorarea, faţă de viitoarele negocieri.  

Preşedintele Zelenski şi-a exprimat speranţa (13.08) că întâlnirea în format normand, dar şi cea dintre el şi preşedintele Trump vor avea loc în această lună. Însă, în contextul în care a fost întrebat de o misiune de menţinere a păcii în zona de conflict, acesta a declarat că nu doreşte ca Donbassul să devină o nouă Transnistrie, unde trupele ruseşti sunt staţionate permanent.

Un oficial rus important, Iuri Uşakov, a declarat (13.09) că Rusia este gata să participe la întâlnirea în format normand, dar pune precondiţii stricte. Numai dacă acest precondiţii sunt îndeplinite, Rusia îşi va da acordul final pentru întâlnire. Iuri Uşakov a declarat că „noi credem că o asemenea întâlnire trebuie să aibă loc şi am fost de acord să aibă loc la Paris”. Nu a fost fixată, încă, nici o dată, deşi el nu a exclus faptul că aceasta ar putea avea în luna octombrie. Precondiţiile puse de Rusia sunt: 1) forţele militare ale celor două părţi să fie separate de fiecare parte a linei de contact; 2) trebuie să se ajungă, în prealabil, la un acord asupra conţinutului documentului privind statutul special al regiunii Donbass; 3) trebuie să existe un acord preliminar asupra concluziilor întrunirii.

Reprezentantul ucrainean la convorbirile cu separatiştii de la Minsk, fostul preşedinte al Ucrainei, Leonid Kucima, şi-a declarat îngrijorarea (13.09) faţă de faptul că Ucraina ar putea fi forţată să facă concesii inacceptabile în faţa Rusiei în cadrul anunţatelor negocieri.  Mai mult, el şi-a exprimat îngrijorarea că liderul Franţei şi cel al Germaniei ar fi cei care, mediind între Ucraina şi Rusia, îl vor presa pe Zelenski să accepte „compromisuri inacceptabile” în faţa Rusiei, unul dintre acesta fiind aprobarea unui plan de organizarea de alegeri de către separatişti, dar nesupravegheate de către autorităţile ucrainene: „Nu am prea multe speranţe. Zelenski va avea o întâlnire dificilă – va fi unul împotriva a trei”. Kucima a spus că Ucrainei i se cere să fie de acord cu toate cererile pe care le face Moscova, inclusiv cu acordarea de puteri sporite separatiştilor. El a reamintit că Ucraina este pentru un acord de pace în baza Acordurilor de la Minsk: „să implementăm Acordurile de la Minsk. Securitatea trebuie să fie prima. Trebuie să fie retrase trupele şi artileria grea şi trebuie retrocedat către Ucraina controlul asupra frontierei (cu Rusia) şi apoi vom organiza alegeri libere”.

Coroborând aceste mesaje, putem trage câteva concluzii. Mai întâi, capitalizând pe nerăbdarea lui Macron de a soluţiona conflictul din Donbass, Rusia vrea să îl transforme, alături de Angela Merkel, în instrument de presiune asupra novicelui Zelenski. Apoi, Rusia a fixat soluţia, care nu are legătură cu implementarea Acordului de la Minsk. Astfel, retragerea forţelor şi a tehnicii grele nu mai este un prim pas firesc, conform acordului, ci cele două părţi, separatiştii şi forţele ucrainene trebuie să fie separate de către trupe de pace ruse, Rusia erijându-se în puterea pacificatoarea, aşa cum a făcut-o şi în R.Moldova (fireşte, după ce trupele ruse au luptat alături de separatişti). Astfel, fără să vadă că trupele ruse pleacă, acestea rămânând legal, cu acceptul său, Ucraina trebuie să accepte şi trecerea la pasul doi, elaborarea statutului special pentru Donbass, dar şi acceptarea de alegeri fără să controleze teritoriul separatist, fapt ce le-ar da legitimitate separatiştilor. Aceştia ar putea implementa pasul trei – controlul Kievului de către Moscova.

Practic, Ucraina ar trebui să accepte, înainte să aibă întâlnirea, tot ceea ce vrea Rusia, Zelenski mergând la întâlnire numai ca să consfinţească cedările făcute Rusiei, sub presiunea mediatorilor occidentali. Apare o perspectivă nefericită pentru Ucraina, mai ales că Zelenski nu se poate opune uşor Franţei, Germaniei (şi preşedintelui Trump), Ucraina depinzând politic, economic şi militar de ajutorul acestora. Probabil, occidentalii vor face presiuni şi asupra Rusiei, dar vor căuta să obţină o soluţie justă, conform Acordurilor de la Minsk? Pripeala lui Macron şi „deschiderea” lui Trump faţă de Rusia îşi fac efectul.

Pe de altă parte, Kievul îşi va apăra suveranitatea şi integritatea sa teritorială, putând să amâne luarea unor decizii sau să respingă direct aceste încercări de forţare a capitulării sale. De asemenea, mediatorii occidentali nu sunt atât de cinici încât să recompenseze agresiunea rusă cu un acord care să permită controlul rus asupra Ucrainei (exact obiectivul principal al Kremlinului). Nu de altceva, dar apare efectul de domino, o Moscovă încurajată căutând următoarea ţintă. Nu trebuie uitat, însă, că timpul curge împotriva Kremlinului, efectul sancţiunilor amplificându-se. Kievul ştie că, decât să semneze un acord prost, mai bine nu ajunge la nici un acord, mai ales că Rusia nu poate mări presiunea miliară, cel puţin în actualele condiţii, când vrea să pară conciliantă, căutând ieşirea din izolare.    

IV. REPUBLICA MOLDOVA. Vizita ministrului de externe la Moscova.

Vizita ministrului de externe al R.Moldova, Nicu Popescu, la Moscova (11.09) a avut ca scop relansarea relaţiilor dintre cele două state, dar şi clarificarea poziţiei guvernului de la Chişinău. Acesta s-a întâlnit cu ministrul de externe rus, Serghei Lavrov, şi cu Konstantin Kosaciov, preşedintele comisiei de politică externă a camerei superioare a parlamentului.

Nicu Popescu a transmis mesajul că RM doreşte să-şi normalizeze relaţiile cu Rusia, dar nu va revizui niciunul din acordurile pe care le are cu UE şi cu NATO. De asemenea, RM nu intenţionează să-şi schimbe acordul de liber schimb pe care îl are cu Rusia (acordul de liber schimb dintre statele CSI din 2012), ci doar respectarea acestuia, refuzând demersurile Rusiei de aderare a RM la Uniunea Economică Euroasiatică. După întâlnirea cu Lavrov, Nicu Popescu a declarat că principala problemă în relaţiile bilaterale o reprezintă sprijinul acordat de Rusia separatiştilor transnistreni şi „prezenţa trupelor ruse în regiunea Transnistria a RM, care contrazice principiul neutralităţii din constituţia RM”, accentuând faptul că retragerea trupelor ruse rămâne o prioritate pentru RM. De asemenea, Nicu Popescu a declarat că RM nu poate reveni la discuţiile privind federalizarea sau principiile de reglementare Kozak.

Serghei Lavrov s-a mulţumit să observe cadrul normal al discuţiilor, remarcând dorinţa RM de a activa dialogul cu Rusia. El a cerut ca RM să ridice restricţiile impuse mijloacelor media ruse, prezentând problema în cadrul mai larg al statutului limbii ruse şi a drepturilor etnicilor ruşi din RM. De asemenea, în cadrul discuţiilor a fost atinsă şi problema muniţiilor ruse din Transnistria, Nicu Popescu fiind de acord cu Serghei Lavrov că distrugerea acestora se va face de către Rusia, cu mijloacele sale şi în ritmul său (probabil, o greşeală pe care Rusia va încerca să o exploateze, dar, oricum, suntem în stadiul discuţiilor preliminare).

Guvernul majoritar ACUM a trimis un mesaj de continuitate privind orientarea europeană a RM, dar şi în privinţa relaţiilor RM cu NATO. De asemenea, poziţia Chişinăului faţă de prezenţa trupelor ruse şi faţă de planurile tip Kozak a rămas aceeaşi. Este un act curajos, având în vedere atitudinea Rusiei[5]. În privinţa relaţiilor economice, RM a respins încercările Rusiei de integrare a acesteia în UEE, mai ales că, practic, ea s-a decuplat de Rusia (doar 8% din exporturile RM sunt spre Rusia). 

Este puţin probabil ca Moscova să accepte această poziţie, dar, pe fondul compromisului Est - Vest care a permis îndepărtarea lui Plahotniuc, Rusia trebuie, măcar o perioadă, să simuleze înţelegere, mai ales că omul său, Igor Dodon, îşi va face treaba, promovând agenda Moscovei. Pentru o perioadă, bătălia geopolitică se dă interiorul puterii actuale, ACUM şi Igor Dodon/PSRM continuând, cu greu, luna de miere a coabitării, deşi diferenţele politice dintre cele două grupări sunt uriaşe.  

V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 16 – 22.09.2019.

SUA. După demiterea lui John Bolton, care va fi politica externă a SUA? Preşedintele Trump urmează să numească un alt consilier pe probleme de securitate naţională. Deşi un dur, John Bolton era un reprezentant al politicii externe tradiţionale americane, atât în principii, cât şi în strategii. Cum va arăta politica externă a SUA, dacă preşedintele se va înconjura de oameni care nu sunt dispuşi să îl contrazică?

ISRAEL. Urmează alegeri parlamentare care vor decide soarta lui Benjamin Netanyahu. Lupta este strânsă, motiv pentru care Netanyahu a anunţat că va anexa teritorii din Cisiordania, şi-a durificat poziţia faţă de Hamas, s-a întâlnit cu Vladimir Putin şi a adus noi acuzaţii la adresa Iranului. Propunerea preşedintelui Trump privind un nou acord militar cu Israelul poate fi interpretată tot ca un element electoral în sprijinul lui Netanyahu. Să vedem rezultatele, important fiind nu numai cât câştigă grupările politice din jurul lui Netanyahu şi cel al lui Ganz, dar şi partidul lui Libermann, cel care, probabil, va face jocurile.

IRAN. Deşi preşedintele Trump vorbeşte de posibilitatea unei întâlniri cu liderii iranieni, probabilitatea este redusă. Iranul continuă politica de şantaj, ameninţând cu instalarea de noi centrifuge, şi atacând, prin interpuşi, Arabia Saudită. Credibilitatea Teheranului rămâne scăzută, mai ales după noile acuzaţi israeliene (cele anterioare s-au verificat).

UNIUNEA EUROPEANĂ. Ursula von der Layen şi-a prezentat lista de candidaţi. Este interesant de urmărit validarea şi votarea acestora. Având în vedere că importante sunt ţara, partidul, dar şi candidatul, este previzibil cine va eşua. Remarcabilă este înfiinţarea celor două departamente, cel legat de identitate (ocupându-se şi de migraţie) şi cel care se va ocupa de problemele de apărare şi industria de apărare.

BULGARIA. Acuzarea unei persoane de spionaj pentru Rusia (chiar dacă a fost prezentat ca fiind pentru persoane şi entităţi ruse, nu pentru statul rus) este un eveniment important în acest stat, unde influenţa rusă este destul de mare. Chiar dacă există anumite raţiuni electorale, cât de grav este acest act de spionaj şi cum va influenţa el relaţiile Bulgariei cu Rusia?