MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (09 - 15.03.2020)

Vom analiza cele două ameninţări neobişnuite care au ajuns la frontierele Europei: coronavirus şi „valul migrator” cu care Recep Erdogan ameninţă statele europene. De asemenea, vom trata „schimbările constituţionale care nu schimbă nimic” de la Moscova şi parteneriatul strategic dintre Ungaria şi R.Moldova. Pasul curajos, dar riscant făcut de Kiev în negocierile cu separatiştii din Donbass reprezintă un eveniment cu consecinţe importante. Ameninţarea principală vine de la acest inamic invizibil numit coronavirus care a ajuns şi la noi, ameninţând viaţa fiecăruia dintre noi.     

I. ROMÂNIA/GLOBAL. Coronavirus a ajuns şi la noi, iar impactul său global se amplifică.

Fără să aibă o creştere foarte rapidă, coronavirus a ajuns şi la noi şi va trebui să îi facem faţă împreună. De luni, starea de urgenţă va permite autorităţile să fie mai eficiente în limitarea răspândirii acestuia, pe seama reducerii drepturilor noaste cetăţeneşti. Nu asta este problema, cât cea a civismului nostru, cheia implementării eficiente a strategiei autorităţilor de limitare a răspândirii virusului.

La nivel mondial, OMS a clasificat coronavirus ca fiind pandemie, Europa devenind focarul principal, după ce China a anunţat scăderea numărului de noi infectări. Europa face faţă cu greu răspândirii virusului, Italia fiind într-o situaţie critică, fiecare din statele europene, afectat mai mult sau mai puţin, luând măsuri de limitare a mişcării persoanelor: 1) reducerea legăturilor externe, mai întâi prin limitarea legăturilor aeriene, apoi prin închiderea frontierelor; 2) instituirea stării de urgenţă şi limitarea activităţii comunităţilor (limitarea reuniunilor, închidere magazinelor); 3) măsuri medicale adecvate. La nivelul UE, s-a reacţionat cât s-a putut de bine, existând cooperare şi un anumit grad de sincronizare, cât se poate în acest moment. Întrebarea este cât va dura acest prim val şi când/cum se va sfârşi, ştiindu-se că virusologii vorbesc despre o necesară imunizare naturală a populaţiei? Acest curs natural este jucat, poate prea riscant, de către guvernul britanic. Oricum, mai toate guvernele au fost informate de către experţi asupra acestei evoluţii: aşa se explică şi declaraţia Angelei Merkel privind afectarea, în final, a 60-70% din populaţia Germaniei. Multe dintre deciziile luate sunt interpretate din perspectivă politică, deşi, de multe ori, nu este cazul. În final, comunităţilor nu le rămâne decât să aştepte, limitând răspândirea virusului prin respectarea măsurilor de protecţie individuale şi generale impuse de guverne, unul din factorii importanţi în modul cum statele şi societăţile vor depăşi această criză fiind gradul de civism, respectiv cel de coeziune socială a acestora (măsura în care considerăm, cu adevărat, că aparţinem unei comunităţi, percepând-o mai sus de propria noastră soartă).

România. Numărul celor infectaţi creşte, în continuare, aşa cum era de aşteptat. Deşi este traumatizantă, propagarea nu face decât să urmeze o lege matematică, creşterea „naturală” exponenţială fiind redusă numai de respectarea la nivel de individ a normelor stabilite, la nivel colectiv, de către autorităţi. În pofida măsurilor luate, Italia este copleşită de propagarea virusului, această realitate fiind un avertisment privind necesitatea controlării răspândirii virusului încă din faza iniţială. Situaţia din Italia, dar şi cea din Spania, ne afectează deja deoarece suntem strânşi legaţi de aceste state (la bine şi la rău). Limitarea răspândirii ţine atât de eficienţa autorităţilor (vrem, nu vrem, acţiunile lor au, acum, „drept de viaţă şi moarte” asupra cetăţenilor), cât şi de responsabilitatea fiecăruia dintre noi, mai ales dacă vom avea neşansa să ne îmbolnăvim. Mai ales atunci, trebuie să ne gândim la ceilalţi. Acesta este un război pe care îl vom duce fiecare în parte şi îl vom câştiga numai toţi împreună.

Impactul economic al pandemiei. La nivelul economiei mondiale se conturează o criză generată, iniţial, de perturbarea lanţurilor de aprovizionare, apoi, de încetinirea ritmului de creştere al statelor importante, în primul rând, China, cu efectele de rigoare: panică la bursă, scăderea preţului petrolului şi alte efecte macro şi microeconomice. Mai toate guvernele au anunţat măsuri de stimulare a economiilor în vederea depăşirii acestui moment. Pentru noi, situaţia nu este atât de gravă cât pare: suntem în barca europeană (nu atât cât am fi putut să fim) şi vom naviga împreună cu celelalte state europene, în frunte cu cei mari, Germania fiind cheia rezolvării problemei. Probabil, menţinerea sub control a răspândirii virusului şi reducerea impactului acestuia asupra activităţii economice va reduce reticenţa investitorilor şi va face bursele să-şi revină (capitalismul rămâne o problemă de încredere!).

Scăderea preţului la petrol a afectat serios producătorii, respectiv exportatorii de petrol, pe fondul eşecului negocierilor ruso-saudite. În faţa scăderii preţului petrolului (reducerea cererii, pe fondul scăderii economice a Chinei, dar şi a altor state). Rusia şi Arabia Saudită nu s-au înţeles, Moscova refuzând să-şi reducă producţia, iar Riadul reacţionând prin inundarea pieţei cu petrol ieftin, în vederea atragerii clienţilor Rusiei. Acest fapt a dus la reducerea drastică a preţului petrolului, la un nivel care afectează serios ambele state, mai ales Rusia (în pofida declaraţiilor încrezătoare ale ministrului de finanţe). Cel de-al treilea producător important, SUA, cu cei mai afectaţi producători (tehnologia lor de extracţie fiind mai scumpă), a reacţionat adecvat: fiind şi un consumator net, a anunţat achiziţii masive pentru rezervele sale strategice de petrol, fapt care nu numai că îi permite să profite de preţul redus, dar şi contribui la creşterea preţului acestuia, ajutându-şi producătorii săi. Probabil, Rusia va ceda, nefiind la fel de pregătită ca Arabia Saudită să facă faţă, pe termen lung, la o asemenea situaţie. Efectul securitar este imediat: avem o Rusie cu mai puţini bani proveniţi din petrol (baza veniturilor sale) şi un Kremlin care va fi mai puţin agresiv, cel puţin în perioada imediat următoare.

Impactul politic. Sistemele politice sunt testate serios, mai ales că gradul de toleranţă al populaţiei faţă de incompetenţa autorităţilor va fi redus, indiferent dacă avem democraţii sau dictaturi. Deja, oficiali ai Chinei comuniste au lansat narativul că virusul (apărut la Wuhan, pe fondului gradului scăzut de menţinere a igienei în pieţele de produse alimentare şi al măsurilor iniţiale ale autorităţilor, de ascundere a pandemiei) ar fi fost adus de … militarii americani. SUA au reacţionat prompt printr-o declaraţie a Departamentului de Stat şi convocarea ambasadorului Chinei. Vom mai avea asemenea acţiuni, „ocazia” fiind prea mare pentru a nu fi folosită în bătălia ideologică, respectiv politică.

II. TURCIA/UNIUNEA EUROPEANĂ. Vizita lui Recep Erdogan la Bruxelles.

Vizita lui Recep Erdogan la Bruxelles (09.03) a reprezentat momentul adevărului: el nu a obţinut mai nimic, deşi şantajul său cu valul de migranţi a continuat, nici la UE, unde adevărurile au fost spuse fără menajamente, nici la NATO, deşi a fost tratat cu diplomaţie. UE a cerut lui Erdogan să înceteze şantajul şi să îşi îndeplinească obligaţiile asumate prin acordul din 2016. Astfel, UE poate negocia cu calm, fără să fie supusă şantajului „valului migrator”, respins ferm datorită determinării Greciei, care nu a cedat nimic în apărarea frontierei sale.

La NATO, secretarul general, Jens Stoltenberg, a transmis, cu diplomaţie, un răspuns negativ cererii lui Erdogan de ajutoare în acţiunea sa din Siria. Jens Stoltenberg a transmis un mesaj ferm lui Erdogan: NATO şi-a făcut datoria faţă de Turcia, înţelegându-se că cea care nu s-a comportat conform regulilor a fost Ankara, care a acţionat de capul ei, împotriva politicii aliaţilor săi, intervenind în Siria când şi cum a vrut, dar solicitând un sprijin necondiţionat din partea unui NATO cu care nu s-a consultat atunci când a iniţiat aceste acţiuni agresive.

Erdogan a solicitat NATO sprijin militar şi politic. El a cerut Alianţei mai mult ajutor în faţa escaladării conflictului din Siria, aşteptându-se la un sprijin neechivoc din partea aliaţilor deoarece „frontiera Turciei cu Siria este frontiera NATO cu o zonă de conflict” (pe care, însă, Ankara a trecut-o chiar şi când aliaţii săi NATO nu au fost de acord) şi „Europa nu poate să-şi asume luxul de a ignora situaţia din Siria” (adevărat). Turcia a cerut mai multe sisteme de apărare antiaeriană (care să descurajeze … „partenerul rus”!) şi avioane de cercetare electronică. Jens Stoltenberg a răspuns la aceste cereri afirmând că NATO sprijină puternic, deja, Turcia. El i-a reamintit şi investiţiile mari făcute de NATO în Turcia.

Probabil, aliaţii NATO ai Turciei vor acţiona echilibrat şi sectorial. Politic, va exista un sprijin declarat, mai ales de către SUA. Militar, îi vom avea pe anglo-saxoni acţionând geopolitic şi implicându-se, limitat, în ajutorarea Turciei, dar numai în măsura în care aceasta acţionează în conformitate cu interesele comune. Apoi, vom avea state, inclusiv unele europene, care ar putea să trimită sisteme de apărare antiaeriană pentru a asigura protecţia spaţiului aerian al Turciei. În final, „marii europeni” vor vorbi pe o singură voce, atât în NATO, cât şi în UE, neadmiţând ca un stat care le cere ajutorul ca aliaţi să îi ameninţe cu un „val migrator”. Chiar şi la NATO, Erdogan a aflat că s-a izolat, prin politica pe care o duce, fiind ajutat de nevoie, nu pentru că ar prezenta încrederea unui aliat fidel principiilor Alianţei. Este bine şi aşa, Turcia trebuind să rămână în NATO chiar şi cu un regim autocrat şi cu un lider ostil Vestului. În final, chiar dacă Erdogan i-a aruncat în faţă lui Stoltenberg că „NATO se află într-un proces critic şi are nevoie să arate clar solidaritatea ca alianţă”, realitatea este că poziţia Turciei în NATO este critică şi Ankara trebuie să arate că este fidelă Alianţei şi aliaţilor săi din NATO, mai ales „marii europeni”.

La UE, o Ursula von der Leyen hotărâtă să arate greutatea geopolitică a UE a transmis, încă înainte de întâlnire, că UE nu va ceda şantajului turc al „valului de migranţi” trimişi spre frontierele sale. 

Ursula von der Leyen a declarat că pe timpul discuţiilor a fost evident că trebuie „să ne concentrăm pe fapte”: „să discutăm faptele. Să vedem cum fiecare din părţi evaluează ceea ce s-a petrecut în trecut şi acordul UE - Turcia”. Formal, UE şi Turcia au căzut de acord asupra revizuirii acordului privind migranţii din 2016. După discuţii, Charles Michel a declarat că echipe conduse de miniştrii de externe ai Turciei şi UE vor negocia, în următoarele zile, pentru „a clarifica implementarea acordului dintre UE şi Turcia şi pentru a fi siguri că vorbim aceeaşi limbă”. Erdogan nu a făcut nici o declaraţie, plecând imediat după întâlnire. Ulterior, partea turcă a anunţat că va lăsa frontierele deschise, în continuare, în perspectiva întâlnirii, de săptămâna viitoare, în Turcia, cu cancelarul german Angela Merkel şi preşedintele francez, Emmanuel Macron. Totuşi, partea turcă nu a mai permis migranţilor să mai plece pe mare, motivând decizia cu pericolul prezentat de marea agitată.

Poziţiile erau, deja, fixate, încă înainte de întâlnire: UE a acuzat Turcia de şantaj cu „valul migrator”, iar Recep Erdogan a acuzat UE că nu a preluat destui migranţi şi că nu a respectat acordul din 2016, respectiv că nu a dat Turciei banii promişi. Erdogan a cerut UE ca să îşi îndeplinească promisiunile făcute în 2016 privind: 1) acordarea cetăţenilor turci dreptul la intrarea fără viză în UE; 2) un nou acord vamal, mai avantajos; 3) progrese în procesul de accedere al Turciei la UE (discutarea acestora a fost întreruptă după lovitura de stat eşuată şi cursul autocratic luat de regimul Erdogan).

Să vedem cum va reacţiona Recep Erdogan la această punere la punct din partea liderilor europeni. Probabil, el va continua şantajul împotriva UE şi va rămâne ferm în cererile sale la adresa UE. Erdogan nu se poate retrage din această abordare dură, mai ales că situaţia politică internă începe să devină preocupantă pe fondul apariţiei unui al doilea partid rupt din AKP[1]. În condiţiile în care Recep Erdogan şi-a continuat ameninţările la adresa europenilor, întâlnirea lui cu Macron şi Merkel urmează să fie decisivă. Probabil, UE va ceda la capitolul financiar, dar nu şi la celelalte cereri ale lui Erdogan.  

III. RUSIA. Parlamentul a votat schimbările constituţionale care îl „eternizează” pe Vladimir Putin la putere.

Duma de Stat a votat schimbările constituţionale care adaptează Constituţia la cerinţele actualului regim, în vederea conservării la putere a preşedintelui Vladimir Putin, fie şi cu iluzia unei „reforme constituţionale”. Acestea au fost aprobate şi de Consiliul Federaţiei, urmând să fie supusă votului popular după ce vor trece de Curtea Constituţională. Lovitura de teatru a avut loc la ultima citire a legii modificărilor constituţionale în Duma de Stat, atunci când, în prezenţa surprinzătoare a preşedintelui Putin, un deputat a propus ca să se reseteze numărul de termene prezidenţiale pe care acesta le poate avea. Putin a acceptat, cu condiţia ca această prevedere să fie acceptată de Curtea Constituţională (câtă legalitate: fireşte, Curtea Constituţională va face ceea ce îi cere preşedintele Putin). În realitate, am avut un spectacol bine regizat, prin care Vladimir Putin a obţinut posibilitatea să rămână preşedinte fără să încalce constituţia. Foarte probabil, preşedintele şi cercurile de interese cekisto-oligarhice din jurul său au considerat că aceasta este varianta cea mai sigură pentru regim. 

Preşedintele Vladimir Putin a semnat o lege privind reforma constituţională (14.03) care îi permite, printre alte schimbări, să candideze pentru încă două termene prezidenţiale. Modificările constituţionale, aflate la ultima citire în Duma de Stat (10.03) au fost completate cu propunerea deputatei Valentina Tereşkova (prima femeie în spaţiu) ca Vladimir Putin să poată candida din nou, deşi, conform vechii constituţii, acesta nu mai avea dreptul. Atât această propunere, cât şi restul modificărilor constituţionale au fost votate în unanimitate de Duma de Stat. De asemenea, Consiliul Federaţiei, respectiv regiunile, au fost, de acord, în unanimitate cu aceste modificări. În afara acestei modificări finale, esenţială pentru rămânerea la putere a lui Putin, modificările prevăd acordarea de noi prerogative Parlamentului, dar şi preşedintelui şi creşterea rolului Consiliului de Stat. După ce acestea vor fi validate de Curtea Constituţională, electoratul urmează să le aprobe prin vot pe 22.04. Foarte probabil, electoratul le va aproba, având în vedere popularitatea lui Putin, lipsa oricărei opoziţii politice sau a unui proces transparent  democratic (de fapt, de la venirea la putere a lui Vladimir Putin, votul în Rusia nu mai este liber sau corect). Aceste modificări creează un cadru nou de echilibrare a puterii între aceste instituţii, dar, de fapt, avem un echilibru formal, puterea reală fiind cea a preşedintelui, care va continua să domine, dictatorial, toate instituţiile statului. Dimitri Peşkov a declarat că Vladimir Putin şi-ar fi schimbat ideile iniţiale, când vorbea de un rol mai redus al preşedintelui (şi declarase că nu va rămâne la putere până la adânci bătrâneţi), datorită „instabilităţii globale”.

Acum, când vedem că totul este ca înainte, schimbările fiind făcute pentru a nu schimba nimic, respectiv pentru a asigura lui Vladimir Putin posibilitatea de a rămâne preşedinte şi după încheierea actualului mandat, se pune întrebarea dacă am avut doar un circ politic, obiectivul fiind rămânerea lui Putin ca preşedinte, sau s-a avut în vedere şi alte variante, care au dispărut pe parcurs. Răspunsul este la mijloc. Foarte probabil, obiectivul a fost, de la început, rămânerea lui Putin ca preşedinte pentru încă două termene (un semnal l-a dat Vladislav Şurkov, care a vorbit, primul, despre resetare). Pe de altă parte, schimbările chiar caută o nouă structură a puterii care să poată funcţiona şi după Putin, numai că cercul puterii nu poate risca să dea realitatea unui dictator paternalist pe un experiment abrupt, aşa că sistemul se schimbă, dar rămâne, în esenţă, acelaşi, cu Putin ca „deus ex machina”, urmând să se vadă dacă şi cum sistemul va putea funcţiona şi fără forţa politică pe care o reprezintă dictatura personală a acestuia.

În final, avem o continuitate a puterii de la Kremlin, cu tot ce ţine de aceasta. Este interesant de urmărit nu cum Vladimir Putin câştigă toate alegerile, ci cum va lucra pentru a face funcţional sistemul schiţat în noua constituţie. Având în vedere tradiţia sovietică, dar şi cea a dictaturilor de dreapta, s-ar putea ca puterea reală să coboare pe această linie: preşedinte, cu deciziile politice luate la Consiliul Securităţii Naţionale, deciziile administrative la guvern, o parte din decizia politică internă, mai ales privind regiunile, la Consiliul de Stat, deciziile Parlamentului fiind admise funcţie de structura sa. Marea problemă a lui Putin este faptul că nu a reuşit, încă, să creeze un partid puternic „de stat”. Chiar dacă, în noua constituţie, va fi menţionat şi Dumnezeu, să remarcăm că şi-a băgat coada cineva, de totul a ieşit aşa cum trebuia să iasă: veche constituţie, democratică, a Rusiei a fost înlocuită cu una care tolerează mai bine dictatura de facto din Rusia.

 IV. UNGARIA/R.MOLDOVA. Vizita lui Viktor Orban la Chişinău.

Premierul maghiar, Viktor Orban, a făcut o vizită la Chişinău, ocazie cu care a fost semnată „Declaraţia privind parteneriatul strategic dintre Ungaria şi Republica Moldova”[2]. Acesta vizează extinderea cooperării bilaterale şi sprijinul maghiar pentru integrarea europeană a R.Moldova. În baza acestuia, vor fi dezvoltate relaţiile bilaterale în domeniile: securitate, economie, comerţ, energie, transport, agricultură, turism, sănătate şi ştiinţă. Cele două părţi vor întreprinde acţiuni comune în sprijinul procesului de integrare europeană a R.Moldova şi se va extinde activitatea Comisiei mixte interguvernamentale pentru dezvoltare economică R.Moldova - Ungaria. Viktor Orban a declarat că această „cooperare strategică înseamnă o cooperare în domeniul democraţiei ... şi extinderea colaborării economice” (ca partener comercial, Ungaria se află pe locul 13). De asemenea, s-a anunţat intenţia Ungariei de a oferi R.Moldova un credit de 100 de milioane. Viktor Orban a avertizat Chişinăul că „nu este deloc uşor în UE, dar e mai bine să fiţi înăuntru decât în afară”. 

În principiu, acest parteneriat strategic care îşi propune dezvoltarea democraţiei, sprijinirii integrării europene a R.Moldova şi cooperarea economică este un lucru foarte bun pe care Ungaria, în spirit european, îl face pentru „al doilea stat românesc”. Dacă în domeniul economic, ajutorul maghiar este demn de admirat, cu speranţa sinceră că ajutorul dat va ajunge la moldoveanul de rând, invocarea democraţiei şi a sprijinului pentru procesul de integrare europeană al R.Moldova pare un pic deplasată deoarece guvernul de la Chişinău nu caută să facă nici un progres pe calea democratizării, respectiv a integrării europene, reformele fiind îngheţate, asta chiar după evaluările reprezentanţilor europeni. În plus, regimul Viktor Orban este corigent atât la capitolul democraţie, cât şi la cel european, fiind una din problemele cu care Bruxellesul se confruntă. Sunt multe întrebări legate de obiectivele reale, dar să aşteptăm implementarea parteneriatului strategic, mai ales în domeniul menţionat primul, securitatea. De ce sprijină Budapesta un regim cu tendinţe antidemocratice, fără o agendă real europeană, pro-rus, când putea să o facă cu un adevărat guvern proeuropean ca cel condus de Maia Sandu? La aceea vreme, Ungaria făcea altceva: se oferea să sprijine guvernul României … împotriva Uniunii Europene! Răspunsurile sunt cunoscute, aşa că ne rămâne doar să sperăm că Budapesta chiar oferă 100 de milioane R.Moldova şi că aceşti bani chiar ajung la cetăţeanul de rând.   

V. UCRAINA. Kievul acceptă dialogul direct cu separatiştii.

După ce, în presa ucraineană, apăruseră unele informaţii despre acest subiect, şeful administraţiei prezidenţiale, Andrii Yermak, a anunţat (13.03) că Ucraina va intra, oficial, în negocieri directe cu separatiştii pro-ruşi din Donbass, fapt fără precedent în cadrul conflictului ce durează de şase ani în această regiune ucraineană. Acest pas contravine politicii de până acum a Kievului de a negocia numai cu puterea agresoare şi patroană a separatiştilor, Rusia, existând teama că acceptarea de negocieri directe cu separatiştii le va conferi acestora legitimitate. Conform lui Yermak, în următoarele săptămâni, va fi stabilit un Consiliu Consultativ/CC la care vor participa, ca părţi egale, reprezentanţi ai Ucrainei şi ai separatiştilor. În cadrul CC, se va discuta implementarea Acordurilor de pace de la Minsk: „trebuie să ne armonizăm poziţiile cu cele ale reprezentanţilor teritoriilor pe care nu le controlăm”.   

Declaraţiile lui Yermak au fost făcute după ce în presa ucraineană fusese prezentat un document, semnat la Minsk pe 11.03, între reprezentanţii Ucrainei, Rusiei şi OSCE care prevede: 1) un viitor schimb de prizonieri; 2) deschiderea a două noi puncte de trecere între Ucraina şi teritoriile separatiste; 3) începerea discuţiilor directe între Ucraina şi separatişti în vederea unor viitoare dezangajări la linia de contact; 4) înfiinţarea CC, care va fi format din 10 reprezentanţi ai Ucrainei şi 10 ai separatiştilor, precum şi câte unul din partea OSCE, Rusiei, Franţei şi Germaniei, toate deciziile urmând să fie adoptate cu acordul a trei sferturi dintre aceştia. Aceste decizii vor fi considerate ca fiind recomandări, nu angajamente cu obligativitate juridică.

Andrii Yermak a afirmat că acest pas nu reprezintă o recunoaştere a separatiştilor şi nu reprezintă negocieri directe cu separatiştii (un act de trădare, conform legislaţiei ucrainene), deşi în cadrul acestora se va discuta despre descentralizare (legislaţia prin care Rusia vrea să obţină, prin separatişti, controlul asupra politicii interne şi externe a Kievului) şi organizarea de alegeri în teritoriile controlate de separatişti (conform formulei Steinmeier).

Să vedem, mai întâi, cum va face faţă preşedintele Zelenski reacţiei puternice a opoziţiei, dar şi a societăţii. Apoi, să vedem care este rolul exact al CC. Oricum, Zelenski a mutat şi arată că e dispus să rişte. S-ar putea să se ajungă la o nouă Transnistrie în Donbass. Partea bună este că pericolul unui nou război scade. 

VI. Evoluţii de urmărit în săptămâna 16 - 22.03.2020.    

● RUSIA.  A început, în Olanda, procesul privind doborârea avionului MH 17, în cadrul căruia sunt acuzaţi patru separatişti, responsabili de aducerea în Donbass a sistemului de apărare antiaeriană BUK al Forţelor Armate ale Federaţiei Ruse care a doborât acest avion. Cei patru, printre care şi un fost lider separatist şi un „fost” ofiţer GRU, sunt doar intermediari, nefiind acuzaţi, încă, din lipsă de probe, cei doi mari vinovaţi, cel care a apăsat pe buton (foarte probabil, un militar rus aflat în misiune) şi cel care a luat decizia la cel mai înalt nivel (firele duc către ucenicul vrăjitor al războiului hibrid, Şurkov). Instanţa a remarcat atitudinea Rusiei, care a refuzat colaborarea în anchetă şi a obstrucţionat-o atât prin prezentarea de variante false (vreo patru), cât şi prin interzicerea accesului la martori. De fapt, procuratura olandeză a menţionat faptul că nu va dezvălui numele unor martori de teamă să nu fie executaţi de „comandourile morţii”. Desfăşurarea acestui proces este demnă de urmărit deoarece dovedeşte implicarea directă a Rusiei în războiul din Donbass.  

● RUSIA/NATO. Bombardiere strategice ruse, escortate de avioane de vânătoare MIG 31, au efectuat zboruri în regiunea arctică din vecinătatea Norvegiei. Se pare că centrul de greutate al tensiunilor dintre Rusia şi vecinii săi se deplasează spre nord, unde Rusia vrea să acapareze o parte cât mai mare din zona maritimă arctică.

● IRAN/SUA. Miliţiile irakiene pro-iraniene au atacat cu rachete o bază de la nord de Bagdad, ucigând doi militari americani şi un britanic. SUA şi Marea Britanie au răspuns printr-un atac aerian de amploare asupra bazelor din Siria ale acestor miliţii (care luptă, sponsorizate fiind de Teheran, pentru Bashar al Assad). Incidentul este extrem de periculos, Teheranul lovind prin proxy şi provocând victimele pe care şi le dorea pentru a răzbuna moartea gl. Suleimani. SUA au reacţionat prompt, rămânând de văzut dacă se vor limita doar la lovirea miliţiilor pro-iraniene. SUA au păstrat două grupări aeronavale în Golf, un indiciu că se pregătesc pentru ce este mai rău.   

● GERMANIA. Serviciul de securitate intern a anunţat faptul că o parte din partidul de extremă dreapta AfD, este considerată a fi grupare extremistă şi va fi obiectul supravegherii sale. Discuţiile legate de extremismul AfD au luat amploare după atacurile executate de radicali neonazişti asupra cetăţenilor germani de alte etnii. Germania începe să se apere împotriva extremismului politic, un proces care va fi urmat şi de alte state europene.