MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (08 - 14.06.2020)

I. GERMANIA/RUSIA. Convorbire telefonică între Angela Merkel şi Vladimir Putin.

Importantă, mai ales pentru că reprezintă reluarea discuţiilor dintre cei doi lideri, după ce Germania a aflat că Rusia o tratează ca adversar[1], convorbirea a venit pe fondul eforturilor germane de reluare a negocierilor de pace în Libia, după înfrângerea gl. Hafter (sprijinit de Rusia), dar şi în Siria, unde Kremlinul, după ce a luat ce se poate lua (bazele militare extinse), pare înclinat spre un proces de pace (cu posibila sacrificare a lui Bashar al Assad). Însă, deşi nu a fost în prim plan, problema cheie a rămas Ucraina, unde Kremlinul nu poate face cedări esenţiale (agresiunea din Donbass, cu scopul limitării suveranităţii Kievului, fiind crucială pentru cordonul sanitar extern, „vecinătatea apropiată”, menit să asigure extern eternizarea la Kremlin a cekiştilor). În această problemă, NATO a luat o decizie importantă, desemnând Ucraina ca naţiune partener apropiat, un element politico-militar important, deşi, chiar dacă se negă, el reprezintă un pas politic înapoi, accentul picând acum pe colaborarea în acest cadru, nu pe un nerealist proces de integrare în NATO. Acest pas realist, politic înapoi, militar înainte, a fost însoţit de reluarea ajutorului militar al SUA pentru Kiev. Deşi nu sunt rezultate imediate, convorbirea redeschide calea dialogului dintre Berlin şi Moscova, esenţial, în condiţiile actuale, de confruntare, pe multiple planuri, dintre Rusia şi Vest, fiind un semnal că Berlinul acceptă, de nevoie, Kremlinul, „aşa cum este” (deşi Merkel nu va ceda nimic care să contrazică valorile şi interesele europene, în general. Problema este că şi detaliile contează[2]).

Angela Merkel şi Vladimir Putin (09.06) au discutat situaţia din Libia, Siria şi Ucraina. Cei doi şi-au exprimat sprijinul pentru cooperarea viitoare în soluţionarea celor trei conflicte. Libia a fost urgenţa, fiind discutată în contextul în care europenii fac eforturi pentru reluarea negocierilor de pace, Germania, Franţa (apropiată de Benghazi) şi Italia (apropiată de Tripoli) având o declaraţie comună (10.06) în care cheamă toate părţile implicate în războiul din Libia să se angajeze în negocieri de pace (o referire şi la recent iniţiativă egipteană de încetare a focului, respinsă, însă, de Turcia, care consideră că este doar o pauză necesară consolidării militare a gl. Hafter). În privinţa Libiei, cei doi lideri au subliniat că „nu există alternativă la încetarea focului şi relansarea de către ONU a procesului de negocieri dintre cele două părţi libiene” (după ce a fost înfrânt militar de către Turcia, Kremlinul se pronunţă, acum, pentru negocieri, deşi a încălcat, ca şi Turcia şi alte puteri implicate, prevederile embargoului şi ale Conferinţei de la Berlin). Putin a lăudat eforturile de mediere egiptene, de promovare a procesului de pace, în continuarea conferinţei de la Berlin. În privinţa Siriei, părţile au discutat aspecte cheie ale situaţiei, inclusiv problema sprijinului umanitar pentru populaţia ţării (după formula „neamţul plăteşte, Kremlinul controlează”). În dosarul ucrainean, cei doi şi-au exprimat îngrijorarea privind lipsa de progres în implementarea Acordurilor de la Minsk şi a pachetelor de măsuri de la Paris menite să soluţioneze situaţia din estul Ucrainei. Putin a insistat asupra necesităţii dialogului direct între Kiev şi „republicile Donţek şi Lugansk” în vederea implementării acordurilor (obiectivul Kremlinului: îngenuncherea Kievului la nivelul separatiştilor, creaţie a Kremlinului, Rusia erijându-se în arbitru, deşi este parte, pentru a obţine limitarea suveranităţii Ucrainei). Partea rusă, din declaraţia căreia am citat, a menţionat că dialogul a avut loc la cererea părţii germane.

Vom rezuma situaţia din cele trei dosare discutate, dar şi situaţia din cele două state. Libia a devenit o urgenţă pe fondul victoriei guvernului islamist de la Tripoli (ajutat, până la nivelul de implicare directă, de Turcia) asupra forţelor de la Benghazi, LNA, conduse de gl. Hafter, situaţie care a generat pericolul unui război regional, Moscova şi Cairo fiind hotărâţi să nu permită căderea estului în mâna guvernului islamist şi a Turciei. Deşi eforturile germane sunt remarcabile (Merkel având convorbiri şi cu Abdel Fattah el-Sisi, iar ambasadorul german la Tripoli având o întâlnire cu gl.Hafter), soluţia reală va fi decisă de cei doi intervenţionişti, Turcia şi Rusia, la summit-ul de astăzi de la Istanbul. S-a ajuns în situaţia în care Europa tremură la pericolele pe care le generează o Libie în război civil, dar deciziile le iau două puteri regionale intervenţioniste agresive, Rusia şi Turcia (numai supravegherea americană a blocat o nouă Sirie în Libia). În Siria, Putin este gata să îl dea din mână pe Bashar al Assad, dacă i se asigură păstrarea poziţiilor cucerite (bazele militare extinse, soluţia de pace politică care să consfinţească victoria militară, acces la resursele economice. SUA este o piedică, blocând accesul la petrol şi la Qamişlia), acesta fiind obiectivul, nu mult declarata dorinţă de pace, care ar aduce banii europeni pentru a reconstrui ce a mai rămas din Siria. Damascul se află, economic şi politic, într-o situaţie dificilă, Iranul nemaiavând bani să îl subvenţioneze, Moscova nu mai vrea (nu mai are bani de aruncat pe aventuri externe), iar Turcia nu pleacă din Idlib (de unde a luat jihadişti pe care i-a trimis în Libia, exact cum a făcut şi Rusia, care avea acolo mercenarii Wagner... plătiţi de Arabia Saudită). Ca şi în cazul Libiei, unele decizii se vor găsi între miniştrii de externe ai Rusiei, Iranului şi Turciei. Europenii trebuie să se mulţumească cu soluţia decisă şi să plătească, singura influenţă reală asupra deciziei nefiind, din păcate, cea germană, ci cea americană, prin Turcia (preşedintele Trump a avut o discuţie telefonică cu cel turc, Recep Erdogan, ajungându-se la unele concluzii, care nu reflectă punctul de vedere european, dar nici nu îl neglijează total, a se vedea avertismentul SUA privind ZEE adresat Turciei şi iniţierea cooperării dintre misiunea UE „IRINI” şi NATO). 

Fără să fie în prim plan, cea mai importantă problemă, atât pentru Kremlin, cât şi pentru Vest, rămâne Ucraina. Probabil, după discutarea propunerilor înaintate de Rusia prin Dmitri Kozak atât cu SUA, cât şi cu Kievul, Germania şi Franţa[3] pregătesc o nouă întâlnire în format normand pentru a obţine un progres spre pace (care se va instala doar atunci când Kremlinul va considera că a obţinut cedări politice din partea Kievului). Între timp, vesticii caută să creeze cadrul în care Ucraina să rămână într-un proces realist de apropiere de Vest (încercând şi să menajeze unele interese ruse) şi menţin ajutorul militar pentru Kiev. În acest sens, reluarea ajutorului militar american pentru Ucraina este decisiv. Departamentul Apărării al SUA a informat Congresul (06.06) că va oferi Ucrainei echipament în valoare de 125 milioane $, prima tranşă din ajutorul de 250 milioane $ aprobat de acesta. Noul pachet de ajutor militar va consta în radare de detecţie a sistemelor de artilerie şi nave de patrulare Mark VI, exact ceea ce are nevoie Kievul mai mult (pentru a localiza artileria inamicului şi pentru o minimă descurajare navală). În relaţiile cu NATO, desemnarea Ucrainei ca partener apropiat reprezintă un pas pragmatic. Astfel, NATO a acordat Ucrainei (12.06) statutul de „Enhanced Opportunities Partner” (partener cu oportunităţi deosebite), în condiţiile în care „Ucraina arată angajarea pentru securitatea euro-atlantică”. Desemnarea ca EOP are ca scop „adâncirea colaborării cu partenerii care au contribuţii semnificative la misiunile şi operaţiunile conduse de NATO”. Ucraina va avea acces mai mare la programele de interoperabilitate şi exerciţii, precum şi la schimbul de informaţii. S-a menţionat că acest nou statut nu impietează asupra deciziei de apartenenţă la NATO. Practic, este o soluţie intermediară: militar, se amplifică, pragmatic, colaborarea, iar, politic, s-a găsit o soluţie destul de compatibilă cu limitele impuse de Rusia (deşi se insistă că procesul de integrare în NATO al Ucrainei va continua). O soluţie inventată de NATO pentru a colabora cu occidentalii neutri, dar apropriaţi de NATO în faţa ameninţării ruseşti, cum sunt Suedia şi Finlanda, dar şi pentru pro-occidentali geografic depărtaţi (Iordania), a fost extinsă pentru ţările din spaţiul post-sovietic dornice să se integreze în NATO, dar ameninţate de Rusia cu consecinţe majore dacă încearcă să facă acest pas, Georgia şi Ucraina. Împreună cu noua procedură pragmatică de integrare în UE, acest statut NATO asigură Ucrainei o poziţiei apropiată de Vest, adecvată momentului prin faptul că respectă unele linii roşii ruseşti (neintegrarea în NATO sau UE). Este asta de ajuns pentru Kremlin? Vom vedea, agresivitatea Kremlinului fiind invers proporţională cu vulnerabilităţile sale economice şi sociale.

Contextul din Rusia este unul dificil pentru Kremlin. Puterea a gestionat prost criza coronavirus, care a dezvăluit multiplele deficienţe interne, având cauze politice, impactul economic, social şi politic fiind mare (reducerea, din condei, practicată de toate „statele sovietice”, Rusia, Belarus şi R.Moldova, a fost atât de stridentă încât chiar OMS a intervenit, Moscova modificând procedura pentru ca numărul de victime anunţat să reflecte, cât de cât, situaţia reală). Presat de calendarul referendumului privind modificarea Constituţiei (necesar puterii pentru a păstra aparenţa legitimităţii), Kremlinul lansează programul economic de reconstrucţie post-coronavirus şi amplifică manifestările propagandistice (parada Victoriei). Kremlinul va trece cu bine de referendum, dar Rusia nu, începând „perioada stagnării putiniste” în care cekiştii îşi asigură, prin Putin, siguranţa rămânerii la putere până în 2036, cu preţul unei Rusii izolate şi inevoluate economic. Să remarcăm că UE va prelungi sancţiunile împotriva Rusiei, Kremlinul reuşind să degradeze relaţiile cu mai toate statele europene (mai puţin cu Viktor Orban. Oricum, este vocaţia lui Viktor Orban să apere dictatorii, el cerând şi ridicarea sancţiunilor europene la adresa lui Lukaşenko).  

Contextul din Germania este unul pozitiv, Berlinul fiind în plin proces de reconstrucţie, după criză, a Europei, prin asumarea împrumutării în comun. Pe de altă parte, retragerea unei părţi din trupele americane, deja confirmată oficial, deşi este doar un pas mic şi pripit al Casei Albe, avertizează Berlinul asupra unei probleme grave, aşa cum remarca un oficial german, „punerea sub îndoială a parteneriatului transatlantic”, şi asta nu numai din vina Administraţiei Trump, ci şi a politicii Berlinului care nu a găsit răspunsuri la marile întrebări pe care „hegemonul reticent al Europei” trebuie să şi le pună în domeniul securitar şi militar (deşi, politic şi economic, Berlinul a arătat că este puterea responsabilă a Europei).

Cu menţiunea că soluţia pentru războaiele din Libia şi din Siria va fi decisă de intervenţionişti, Rusia, Turcia şi Iran (în cazul Siriei), europenii venind cu propuneri privind cadrul de negociere a păcii, iar SUA supraveghind respectarea limitelor, să vedem cât de mare va fi progresul în Ucraina. Va accepta Kremlinul o Ucraină cu un Donbass tip Transnistria sau va dori mai mult şi criza va continua? Din păcate sau din fericire, răspunsul nu stă în vreo bază principială a Kremlinului (se ştie ce vor liderii Rusiei: împotriva dreptului internaţional, dominarea altor state), ci în preţul la petrol şi gaz. Momentan, acesta este scăzut, deci sunt şanse de pace. Pentru noi, este vital ca Ucraina să rămână suverană, dar nici Libia şi Siria nu ne sunt indiferente, având în vedere că intervenţioniştii au generat, respectiv dirijat, valul de migranţi spre Europa, act destabilizator pe care îl pot repeta.  

II. RUSIA/SUA-NATO. Anunţarea negocierilor strategice, dar amplificarea exerciţiilor/acţiunilor militare. 

Anunţarea începerii negocierilor privind New START este dătătoare de speranţe, dar acestea sunt limitate, deoarece condiţiile privind ajungerea la un acord nu sunt îndeplinite: SUA insistă pe aducerea Chinei în formatul de negocieri, iar aceasta refuză, în timp ce Rusia lansează o cursă a înarmărilor, prin introducerea unui armament de nişă, care să îi asigure supremaţia, chiar dacă generează instabilitate (noul submarin cu torpile nucleare). La exerciţiile, reduse ca mărime, ale NATO, Rusia a răspuns cu propriile exerciţii în Marea Baltică. La fel, în Marea Barenţ, Rusia a răspuns prezenţei unei fregate NATO (franceză) cu un exerciţiu naval. La zborul unui bombardier american B 52, cu escortă norvegiană, Rusia a răspuns cu un zbor masiv, patru bombardiere Tu-95, cu escortă de două avioane Su-35, însoţite de două A-50, spre Alaska, care au zburat până aproape de spaţiul aerian american, fiind interceptate de avioanele de vânătoare americane F-22. Lucrurile se vor complica după lansarea unui submarin nuclear rusesc înzestrat cu, deja, celebra torpilă nucleară Poseidon. Jocul de-a ameninţarea directă şi cu cea a cursei înarmărilor, inclusiv cea nucleară, deschis de Rusia, ar putea duce la prăbuşirea ultimului şi celui mai important acord dintre cele două state, New START, chiar dacă prelungirea pe o perioadă scurtă este foarte probabilă.   

Negociatorul american în problema armamentului strategic, Marshall Billingslea, a transmis (08.06) că SUA şi Rusia au căzut de acord asupra începerii negocierilor privind armamentul nuclear, invitând şi China să participe la aceste discuţii. Cele două delegaţii urmează să se întâlnească la Viena, pe 22.06. SUA au transmis, neoficial, că ar accepta extinderea New START dacă „Rusia se angajează la discuţii privind armamentul nuclear într-un format incluzând China, ajutând să aducă un Beijing reticent la masa negocierilor”. Billingslea a transmis doar: „China a fost, de asemenea, invitată. Va apărea China şi va negocia în bună credinţă?”. Partea rusă, prin Sergei Ryabkov, a confirmat începerea negocierilor, dar nu şi rolul pe care SUA i-l conferă în eforturile de a aduce China la masa negocierilor. China a refuzat oficial participarea la negocieri (deşi are un arsenal mult mai mic, China nu are nicio limită impusă asupra numărului de încărcături şi vectori şi alocă o sumă importantă pentru consolidarea arsenalului său nuclear).

Negocierile reprezintă o urgenţă, New START, acord respectat de ambele state, urmând să expire în februarie 2021. SUA condiţionează negociere acordului de includerea Chinei, dar Rusia nu are nici intenţia, nici puterea de a convinge China. Moscova mizează pe startul luat în reînnoirea parcului său nuclear (platforme, vectori şi încărcături) şi pe sistemele de armament de nişă (mai mult destabilizatore decât eficiente) ca răspuns la sistemele defensive antirachetă americane. Trebuie avut în vedere că, dacă pe termen mediu, arsenalul nuclear rus şi chinez este îndreptat împotriva SUA, pe termen lung, lucrurile nu stau aşa, Rusia fiind interesată, deşi nu o poate recunoaşte, ca o Chină în plină dezvoltare economică şi militară să fie parte a unui asemenea acord (pentru moment, dat fiind natura regimurilor, prietenia ruso-chineză evoluează, dar la Kremlin sunt multe întrebări legate de ce se va întâmpla după „deceniile de miere” dintre Vladimir Putin şi Xi Jinping[4]). La Moscova se speră într-o prelungire a acordului cu SUA pe termen lung, dar, foarte probabil, dacă China nu va apărea la negocieri (şi nu va apărea) prelungirea se va face pe o perioadă scurtă (probabil, un an). Prelungirea New START ar fi singurul semnal pozitiv pe care l-am avea într-o lume din ce în ce mai destabilizată de lipsa sau nerespectarea acordurilor. Astfel, nivelul de încredere între cele două puteri nucleare ar putea creşte, element necesar, în condiţiile în care tensiunile dintre ele urmează să crească în Europa (răspunsul NATO la dislocarea SSC8) şi în Arctica.

Deşi NATO a redus mărimea exerciţiilor sale din Polonia şi Marea Baltică, Rusia a răspuns cu propriul exerciţiu în Marea Baltică. Aceasta reprezintă o nouă etapă spre escaladare, de la observarea unui exerciţiu sau folosirea exerciţiului unui adversar pentru organizarea propriilor exerciţii la interferarea cu un exerciţiu prin organizarea propriului exerciţiu tactic în proximitatea acestuia. În plus, aviaţia rusă a violat spaţiul aerian al Estoniei (chiar dacă pentru o perioadă de timp foarte scurtă, de ordinul minutelor) pentru prima dată în acest an. MAp rus a anunţat (11.06) că aviaţia Flotei Mării Baltice a efectuat exerciţii de atacare a navelor unui inamic ipotetic: peste zece avioane ale aviaţie navale, incluzând avioane de vânătoare Su-30SM şi vânătoare-bombardament Su-24 (escortate de avioane de vânătoare Su-27) au efectuat atacuri asupra unor ţinte navale în poligoanele sale. Exerciţiul rus a avut loc în perioada în care NATO efectua exerciţiul BALTOPS 2020, (deşi NATO a redus exerciţiul numai la componenta navală, mărimea acestuia fiind una relativ redusă: 30 de nave, 30 de avioane şi 3.000 de militari).  De menţionat, organizarea exerciţiului din Polonia, chiar şi în timpul crizei coronavirus, reprezintă dovada bunei cooperări militare polono-americane.

Intrarea fregatei franceze „Aquitaine”/D650 în Marea Barenţ (05.06) a fost, foarte probabil, cauza organizării unui exerciţiu naval rus, iar distrugătorul Amiral Kulikov a urmărit îndeaproape fregata franceză. Statul Major General rus percepe intrarea navelor NATO în Marea Barenţ („bastionul nordic”) ca pe o provocare la adresa Rusiei. MAp rus a anunţat (09.06) că, în cadrul acestuia, navele Flotei Nordului au efectuat exerciţii antisubmarin, o grupare de căutare şi lovire vânând un submarin nuclear rus care a jucat rolul submarinului inamic (cu misiunea de a distruge navele de suprafaţă din grupare). La exerciţiu, au participat trei nave vânătoare de submarine, Brest, Snezhnogorsk şi Yunga, şi un avion antisubmarin Il-38. Acest exerciţiu a fost prezentat ca parte a unui exerciţiu mai mare de apărare în această zonă maritimă arctică („bastion naval” şi zona de acces spre contestata zonă arctică, deja, militarizată de Rusia, deşi SUA şi-au anunţat intenţia de a recupera, prin lansarea propriului program de construire de nave destinate zonei arctice, mai ales, vitalele spărgătoare de gheaţă). Prezenţa navală NATO (cea americano-britanică, iar acum cea franceză) şi reacţia se explică prin trei elemente: 1) tactic, au fost testele pe mare ale celui de-al doilea submarin nuclear, cu rachete balistice Bulava, din clasa Borei II proiect 955A, „Kniaz Vladimir” (intrat în componenţa flotei pe 01.06) şi urmează testarea submarinului nuclear Habarovsk cu torpile nucleare Poseidon. Mai ales în cazul lui Habarovsk, un submarin care aduce elementul de noutate strategică, înzestrarea cu şase torpile nucleare Poseidon, NATO trebuie să îi ia amprenta acustică. Torpila nucleară Poseidon a fost prezentat ca arma de nişă a Rusiei. Acesta este un vehicul subacvatic cu încărcătură nucleară şi cu propulsie nucleară, având caracteristicile atât ale unui vehicul autonom, cât şi cele ale unei torpile nucleare (după identificarea ţintei, accelerând la viteze mari). Poseidon reprezintă, soluţia Rusiei pentru lovitura de răspuns, având în vedere că rachetele sale balistice, inclusiv cele lansate de pe submarine, ar putea fi interceptate de sistemele antibalistice americane; 2) operativ, navele NATO intră în bastionul naval, testând întreaga strategie navală de descurajare rusă (submarinele nucleare, protejate în bastionul apărat naval, submarin şi aerian pot executa în siguranţă lansarea de răspuns) şi ca răspuns la acţiunile agresive ale submarinelor ruseşti în Atlanticul de Nord, spre „GIUK gap”; 3) strategic, SUA şi alte naţiuni NATO contestă militarizarea Arcticii de către Rusia cu scopul de a avea acces la resursele din această regiune. Trebuie să avem în vedere că, la o scară mult mai mică, dar la fel de periculoasă, situaţia se repetă în „bastionul sudic” din jurul Crimeei, rachetele de croazieră Kalibr lansate de submarinele şi navele ruse din Marea Neagră reprezentând o ameninţare la fel de mare pentru Europa ca cele din „bastionul nordic”.

Zborul celor patru bombardierelor strategice Tu-95 spre Alaska (10.06) a avut câteva elemente specifice: două grupuri de bombardiere Tu-95, unul format din două Tu-95 escortate de două avioane Su-35 şi însoţite de un avion A 50 (sistem rusesc tip AWACS), care s-a apropiat până la circa 20 de mile marine de teritoriul american, şi un alt grup de două Tu-95 însoţite de un A-50, care s-a apropiat până la 32 de mile marine. Ambele grupuri au fost interceptate de avioanele stealth americane F-22. Interesant, în timp ce, probabil, ruşii au încercat să surprindă NORAD cu atacul simultan cu două grupuri de Tu-95, şi americanii au răspuns înaintat (interceptarea din timp, înainte că bombardierele să aibă posibilitatea de a lansa rachetele de croazieră, dar şi interceptarea A50, din care se supraveghează şi conduce întreaga operaţiunea aeriană, un indiciu în acest sens fiind prezenţa unui avion american de realimentare în aer). Chiar dacă se desfăşoară la celălalt capăt al lumii, asemenea misiuni reprezintă pentru noi o lecţie, ştiindu-se că bombardierele Tu-22 vin până în proximitatea spaţiului nostru aerian, escortate de Su-30SM decolate din Crimeea şi coordonate de un A-50 aflat în proximitatea Crimeei. Interesant, aviaţia rusă testează ADIZ (Air Defense Identification Zone) american, în condiţiile în care încearcă instituirea unui ADIZ rus în Marea Neagră (aceasta este semnificaţia marcării razei de acţiune a  sistemului A2AD antiaerian din Crimeea în prezentarea şefului Direcţiei Operaţii a SMG rus despre zborurile bombardierelor B-1 în Marea Neagră). De menţionat, ADIZ nu intră sub incidenţa normelor internaţionale (aşa cum este FIR), fiind desemnată unilateral, când un stat consideră că interesele sale de securitate o impun. În ansamblu, situaţia se complică la frontiera dintre NATO şi Rusia şi este nevoie de o descurajare reală, care poate fi realizată numai dacă avem echipament performant şi personal pregătit.

III. EUROPA CENTRALĂ. Reuniunea liderilor statelor din Grupul de la Vişegrad.

Reuniunea statelor Grupului de la Vişegrad (GV4) (11.06) a avut ca temă principală deciderea unei poziţii comune faţă de fondul european de reconstrucţie post-coronavirus. Deşi poziţiile diferă între cei patru, s-a găsit un fragil punct comun, care reflectă îngrijorarea acestora că centrul de greutate al ajutorului european ar putea trece din Est spre Sud. Deşi rămâne important, mai ales la nivelul eşalonului doi, cel al modernizării europene a economiilor şi societăţilor, Grupul de la Vişegrad a devenit un grup cu probleme, retrograd în unele privinţe (migraţie şi respectarea statului de drept) şi eterogen (puţine puncte comune între liderul Slovaciei, un conservator european, şi… cel slovac al Cehiei, un populist, acuzat de colaborarea cu serviciile secrete comuniste şi de fraudarea fondurilor europene, dar şi între liderul conservator polonez, percepând ameninţarea rusă, deşi şi conservatorii polonezi au un război cu justiţia şi homosexualii, şi cel maghiar, care, construind un regim autoritar antieuropean… cu ajutorul fondurilor europene, curtează Moscova).

În final, acestea au înclinat spre sprijinirea planului UE de creare a fondului de reconstrucţie post-coronavirus, dar au declarat că acesta nu ar trebui să favorizeze statele mai mari şi mai bogate în defavoarea celor mai mici care au gestionat bine criza (mai puţin afectate de coronavirus, acestea vor beneficia de sume mai mici, fapt care le îngrijorează). Polonia va beneficia de o sumă mai mare, fapt care o face un suporter al fondului, în timp ce Cehia şi Ungaria sunt sceptice deoarece urmează să primească mai puţin şi decât Germania. Budapesta se opune împrumutării comune de către statele UE a unei asemenea sume de bani, dar va accepta planul dacă i se va acorda o sumă mai mare (faptul că Orban a uitat de solidaritate europeană va fi remarcat la Roma, chiar şi de către prietenul antieuropean Salvini). GV4 a sugerat că o sursă a fondului să fie returnările bugetare de care beneficiază câteva naţiuni bogate din UE, acestea nemaifiind justificate după plecarea Marii Britanii. Deşi pericolul există, nu s-a insistat asupra condiţionării de către Bruxelles a accesului la fond de respectarea normelor statului de drept, vizate fiind mai ales Ungaria, dar şi Polonia.

Poziţiile statelor GV4 sunt diferite, aşa cum este şi situaţia politică internă, dar criteriul principal rămâne suma repartizată. Praga, dar mai ales Budapesta sunt nemulţumite de sumele mici repartizate. Având în vedere că Viktor Orban ne-a mai lovit (jocul cu sprijinul pentru OECD), trebuie acordată atenţie negocierilor la nivel european, celelalte trei state din GV4 fiind prieteni ai României. Chiar recentul discurs al lui Viktor Orban îndeamnă la prudenţă. Mai mult patriotard decât patriotic, discursul a semnalat câteva direcţii: poziţia antioccidentală a regimului, făcându-se legătura ideologiei cu istoria (Vestul ar fi trădat Ungaria, modificându-i frontierele); ambiţia Budapestei de putere nucleu în Europa Centrală, în care Viktor Orban nu vede şi România. Oricâte probleme ar ridica în UE, pentru noi, GV4 rămâne o etapă care nu poate fi ocolită pe drumul nostru spre Europa, creşterea interesului ţărilor GV4 pentru noi (atunci când vom atinge un nivelul politic, economic şi social care să ne facă interesanţi) fiind semnul că ne-am întors acolo unde am fost în perioada interbelică şi unde ne este locul, în Europa Centrală. 

IV. LIBIA. Speranţe de pace, rezultatul fiind decis de puterile intervenţioniste

Libia a ajuns la nivelul unui război regional, odată cu intervenţia Egiptului cu o iniţiativă de pace (respinsă de Turcia, dar salutată de Rusia, europeni şi SUA), dar şi cu trupe, dislocate în estul Libiei. Europenii încearcă să relanseze negocierile de pace, iar SUA supraveghează evoluţia situaţiei. Cel mai important, cele două părţi libiene, GNA (guvernul islamist de la Tripoli, recunoscut internaţional) şi LNA (gruparea de la Bengazi, condusă de gl. Hafter) au acceptat medierea ONU, existând speranţa că s-ar putea ajunge la o încetare a focului (deşi descoperirea de către GNA a unor gropi comune nu este un element încurajator). Evoluţiile de pe front sunt cele care influenţează poziţiile principalilor actori, Turcia şi Rusia, Ankara obţinând o victorie clară la Tripoli. Cei doi intervenţionişti regionali, deşi adversari, au un dialog intensificat, existând posibilitatea armonizării intereselor lor, rezultatul întâlnirii de la Istanbul de astăzi (14.06) fiind cel care va decide ajungerea la un acord de pace în Libia. Linia frontului este, acum, la Sirte, oraşul de graniţă între est şi vest, ofensiva GNA fiind blocată de atacuri aeriene ale aliaţilor LNA. Ambele părţi se pregătesc pentru următoarea rundă, Turcia efectuând exerciţii ale avioane F-16 în vederea angajării lor în luptă în Libia, în condiţiile în care Rusia şi-a dislocat, neasumat, avioanele sale, iar pe cerul Libiei au apărut avioane Rafale (ale Egiptului? Franţa a anunţat că nu sunt ale sale). Trebuie remarcat faptul că Turcia a câştigat prima rundă, obţinând controlul spaţiului aerian, prin anihilarea sistemul de apărare antiaeriană rus (Panţir S), fiind superioară la capitolul război electronic şi având fregate cu sisteme AA dislocată în zonă. Apoi, dronele sale au atacat sistematic forţele LNA, formate în mare parte din mercenari, de la cei ruşi (Wagner) la cei sudanezi şi sirieni (dar şi Turcia şi-a trimis sirienii săi în Libia). 

În condiţiile în care aliaţii ambelor părţi libiene, mai ales Turcia, au deschis poduri aeriene şi navale (aliaţii LNA având la dispoziţie căile terestre) pentru a îşi consolida dispozitivul militar, s-a ajuns la incidente între misiunea UE de implementare a embargoului ONU, IRINI (având, pe mare, nave din Grecia şi Italia) şi nave militare turceşti. Problema este legată de politica Turciei de a acapara o ZEE extinsă folosindu-se de acordul încheiat cu GNA, în detrimentul Greciei şi Ciprului. Aşa se explică dialogul UE cu NATO pentru cooperarea între misiunea IRINI şi cea NATO din Mediterana (probabil, aici au intervenit şi SUA, pentru a preveni o înfruntare între doi aliaţi NATO). După ce au dezvăluit planul Rusiei de dislocare neasumată a avioanelor sale în Libia, SUA supraveghează procesul de negocieri, Donald Trump şi Recep Erdogan având o discuţie la care s-a ajuns la anumite rezultate (de vreme ce oficiali turci au vorbit despre necesitatea unei mai mari implicări a SUA în Libia), dar SUA au avertizat, printr-un oficial, Turcia asupra forţării extinderii ZEE. În această problemă, Grecia a obţinut sprijinul Italiei, cu care a semnat acordul de partajare a ZEE, Atena urmând să discute un asemenea acord şi cu Egiptul.

Suntem la un moment de cumpănă în Libia şi eforturile de mediere ale europenilor ar putea să dea rezultate, în măsura în care Ankara şi Moscova, cei doi intervenţionişti regionali, îşi vor armoniza interesele, pentru fiecare din cele două existând limitele trasate de SUA: Rusia nu poate avea o bază militară în Libia, iar Turcia nu poate să-şi extindă abuziv ZEE folosindu-se de acordul cu Tripoli. Vizita lui Serghei Lavrov şi Serghei Şoigu la Istanbul în vederea găsirii unei soluţii reciproc avantajoase în Libia, dar şi în Siria, este crucială.

Este posibil să se fi ajuns la echilibru şi, deşi nu sunt şanse mari de salvare a unei Libii unite, apare posibilitatea ajungerii la un acord de încetare a focului şi de începere a unor negocieri de pace. Rezultatul întâlniri de la Istanbul de astăzi este cel care va da direcţia în care se vor îndrepta negocierile de pace, existând terenul comun pe care Rusia şi Turcia să-şi armonizeze interesele. Dincolo de asta, să remarcăm faptul că acolo de unde a plecat Vestul, în principal, SUA, puterile regionale au intervenit, impunându-şi cu cinism interesele (tendinţa di Lampedusa: „pleacă gheparzii şi vin hienele”).

V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 15 - 21.06.2020.

● ROMÂNIA/RUSIA. Proiectul de strategie a securităţii naţionale a trezit reacţia Rusiei. Nu ar trebui să mergem, acum, mai departe, din trei motive: 1) am avut, cu Rusia, o perioadă de ignorare reciprocă tacită, maximum pozitiv ce poate fi obţinut în actualele condiţii, când Kremlinul este agresiv; 2) problema nu este o declaraţie ironică a purtătoarei de cuvânt al MAE rus (acesta e rolul ei, având în vedere că diplomaţia rusă este parte a păcii/războiului hibrid), ci ameninţarea militară a Rusiei, exemplu fiind bombardierele ruse Tu-22M3, care au zburat până în proximitatea spaţiului aerian naţional (noi ridicând doar două avioane MiG 21); 3) principala problemă a ţării noastre, la fel de mare ca ameninţarea rusă, sunt vulnerabilităţile. Astfel, în proiectul de strategie, se vorbeşte despre vulnerabilitatea întârzierii programelor de înzestrare. Aceasta este doar un efect, cauza fiind alta, structurală şi bine cunoscută. Deci, să nu tensionăm, o va face Rusia când va considera că ne-a venit vremea. Misiunea noastră este ca atunci când va veni acest moment să fim pregătiţi cu adevărat.

● NATO. Reuniunea miniştrilor apărării (17.06) ar putea aduce revenirea la discutarea problemelor principale ale NATO, mai ales răspunsul post-INF, dar şi evoluţiile din teatrele de operaţii Afganistan şi Irak (de unde SUA îşi retrag trupele). De remarcat, pe agenda NATO apare din ce în ce mai des China, la fel cum aceasta apare şi pe agenda UE.  

● RUSIA/SERBIA. Vizita lui Lavrov la Belgrad (18.06) va permite consultări cu Belgradul în privinţa negocierilor privind Kosovo, Moscova neputând pierde ocazia oferită de breşa creată între SUA şi UE (Germania). Oferta guvernului kosovar nu poate fi acceptată de Belgrad deoarece fixează rezultatul (recunoaşterea Kosovo, fără schimb de teritoriu) şi UE nu poate mişca lucrurile din loc fără o înţelegere cu SUA.   

● SUA/Curtea Penală Internaţională. Prin impunerea de sancţiuni CPI, Administraţia Trump măreşte izolarea SUA, permiţând puterilor destabilizatoare, în acest caz, Rusiei, să captureze organismele internaţionale. De vreme ce are informaţii despre manipulările Rusiei la CPI, SUA ar fi trebuit să acţioneze în consecinţă. O fi indignat Washingtonul de o CPI care găseşte crime de război în Afganistan, unde SUA şi aliaţii săi au respectat regulile războiului (excepţiile fiind judecate de tribunalele militare) şi nu în Siria, unde crimele de război ale Damascului şi Rusiei au fost strategie, dar lupta se dă diplomatic, nu prin asemenea acţiuni.