I. RUSIA. Avertisment adresat Ucrainei şi NATO. 

II. MAREA BRITANIE. O nouă amânare a Brexitului.

III. UNIUNEA EUROPEANĂ. Pas important în relaţiile economice cu China.

IV. TURCIA. Vizita preşedintelui Recep Erdogan la Moscova.

V. ISRAEL. Benjamin Netanyahu a câştigat alegerile.

VI. Evoluţii de urmărit în săptămâna 15 – 21.04. 2019.

I. RUSIA. Avertisment adresat Ucrainei şi NATO. 

Consiliul Federaţiei, camera superioară a legislativului Rusiei, a votat (10.04) o declaraţie în care se afirmă că încălcarea regulilor de navigaţie prin Strâmtoarea Kerci de către navele ucrainene ar duce la un conflict militar cu Rusia în care NATO ar putea fi implicată: „Trecerea navelor ucrainene prin Strâmtoarea Kerci nu este o problemă de echilibru de forţe sau de prezenţă a NATO în regiunea Mării Negre. Ea este exclusiv o problemă a respectării de către Ucraina a procedurilor stabilite, care sunt bine cunoscute şi au fost folosite cu succes până în noiembrie 2018. Încercările Ucrainei de a ocoli aceste proceduri implică riscul unui conflict militar între Ucraina şi Rusia în care NATO ar putea fi implicată”.

În declaraţie se subliniază că, după intensificarea activităţii în regiunea Mării Baltice, NATO îşi consolidează, acum, o prezenţă militară şi în regiunea Mării Negre, reamintindu-se că „sprijinul NATO acordat Georgiei în timpul evenimentelor tragice din august 2008, iar, acum, Ucrainei, în special, pe 25 noiembrie 2018, când navele ucrainene au trecut ilegal frontiera de stat a Rusiei în zona strâmtorii Kerci, îi încurajează pe liderii acestor două ţări, siguri de impunitatea lor, să se angajeze în mai multe aventuri".

Declaraţia este un răspuns la decizia NATO luată la întrunirea miniştrilor de externe de la Washington, privind angajarea Alianţei în regiunea Mării Negre. Ea reprezintă un avertisment la adresa factorilor politici decizionali din Ucraina şi Georgia, dar şi la adresa NATO. Este important de remarcat faptul că se face o distincţie între prezenţa NATO în regiunea Mării Negre şi acţiunile comune cu Ucraina ale Alianţei pentru „forţarea” trecerii prin strâmtoarea Kerci: acest lucru înseamnă, pentru Rusia, război[1].

Prin această declaraţie, Rusia îşi ia măsuri de precauţie, fixând limitele prezenţei NATO în Marea Neagră: să nu intervină direct în conflictul hibrid cu Ucraina (deşi, după incidentul din strâmtoarea Kerci este unul, de facto, deschis şi asumat de Rusia), respectiv ca navele NATO să nu însoţească navele ucrainene într-o nouă încercare de trecere prin strâmtoarea Kerci. O asemenea situaţie nu este una ipotetică, ştiindu-se faptul că vicepreşedintele american, Pence, a transmis un mesaj, în acest sens, Germaniei şi Franţei, idee respinsă de acestea. Pe de altă parte, nici SUA, nici europenii nu au cea mai mică intenţie de a se implica direct într-o asemenea acţiune, care ar putea să ducă nu numai la escaladarea războiului din Ucraina, dar şi la un incident implicând navele NATO. Totuşi, îngrijorat de o asemenea perspectivă, Kremlinul trimite un mesaj fără echivoc prin intermediul Consiliului Federaţiei.

Acest mesaj politic vine pe fondul unor activităţi militare ale NATO în Marea Neagră şi a replicii militare de amploare a Rusiei. Din partea NATO, a fost prezenţa unei formaţii navale care a participat la un exerciţiu, limitat ca obiectiv şi anvergură, organizat de un stat NATO, România, dar a avut şi acţiuni comune cu navele militare din Georgia şi Ucraina. Rusia a replicat prin exerciţii aeriene, de apărare antiaeriană şi navale[2]. Acestea au culminat cu zborul deasupra Mării Negre a aviaţiei strategie (bombardierul strategic Tu 160) escortat de avioane de vânătoare Su 30 decolate din Crimeea[3]. Este o premieră în Marea Neagră, anterior zburând aici numai bombardierele Tu 22 şi Tu 95.

Anunţarea unei prezenţe consolidate a Alianţei în Marea Neagră va determina o reacţie rusă semnificativă, chiar dacă această prezenţă va fi una limitată. În final, prezenţa NATO cea mai importantă în Marea Neagră va fi cea a statelor riverane, în măsura în care acestea vor fi capabile să proiecteze forţa pentru a îşi asigura securitatea. Cât despre Ucraina şi Georgia, această declaraţie reiterează faptul că NATO nu poate risca un conflict cu Rusia în sprijinul lor, aşa că ele trebuie să se descurce, prudent, cu ceea ce au, profitând, însă, de ajutorul indirect pe care statele NATO îl acordă.

II. MAREA BRITANIE. O nouă amânare a Brexitului.

Liderii europeni au decis (11.04) o nouă extindere a datei Brexitului până pe 31 octombrie, răspunzând cererii premierului britanic, Theresa May. Este a doua extindere cerută şi obţinută de aceasta, prima fiind până pe 12 aprilie, dar neonorată de Marea Britanie în lipsa acceptării de către Parlament a acordului negociat de Theresa May cu UE, dar şi în absenţa unei soluţii alternative.

Există, însă, un „dar”: dacă nu va lua decizia părăsirii UE până la sfărşitul lunii mai, Marea Britanie va trebui să participle la alegerile europene, în caz contrar urmând să părăsească automat UE pe 1 iunie. Chiar dacă generoşi în privinţa amânării, europenii îi forţează pe britanici să ia o decizie. Practic, alegerile europene au devenit un element decisiv în data Brexitului, britanicii fiind obligaţi să decidă participarea sau nu la acestea şi, în funcţie de această decizie, vor pleca pe 01 iunie, indiferent de faptul că vor avea un acord sau nu cu UE, sau vor mai rămâne până pe 31 octombrie.  

Tocmai pentru a evita această situaţie, Theresa May ceruse, initial, o nouă prelungire până la sfârşitul lunii iunie, deoarece o Marea Britanie rămasă în UE ar fi fost obligată să îşi trimită reprezentanţii în noul Parlament European care va fi convocat pe 1 iulie. Dar ce mai contează o lună, în acest marş al neclarităţii.

Deşi au găsit o soluţie comună, statele europene nu au mai reacţionat la unison la noua cerere britanică. Franţa s-a opus vehement unui termen mai generos pentru britanici, semn că răbdarea, dar şi orgoliul galic nu mai tolerează o Mare Britanie care a lovit serios UE prin votarea Brexitul, dar nefiind capabilă să găsească un acord naţional asupra modului de implementare. Presa britanică a reacţionat cam în acelaşi mod, scriind că ţara a fost umilită prin acest comportament. De fapt, Marea Britanie descoperă cum este să nu mai fi parte a UE ci obiect de discuţie în interiorul acesteia şi subiect al deciziilor ei. În final, în interiorul UE s-a impus pragmatismul german şi nu numai, respectiv necesitatea unui Brexit ordonat, cu un acord între Marea Britanie şi UE.

Mingea este, din nou, în tabăra britanicilor, care trebuie să găsească o soluţie de părăsire a UE. În imposibilitatea de a-şi convinge o majoritate a colegilor de partid, Theresa May a deschis negocieri cu Partidul Laburist, dar acesta a venit cu propriile condiţii...şi propria lipsă de unitate în jurul unei soluţii.

De fapt, aproape toate variantele sunt în discuţie, de la votarea „acordului Theresei May”, în urma unei înţelegeri dintre premier şi liderul laburist (puţin probabil, cel puţin în forma actuală), la un nou referendum sau alegeri generale. Să nu uităm şi „sabia lui Damocles” a Blind Brexitului, mai ales dacă britanicii nu organizează alegeri europene...iar 1 iunie nu e departe.

Un membru cheie al guvernului britanic, Philip Hammond, a declarat (12.04) că există şanse bune ca să se ajungă la o înţelegere interpartinică privind Brexitul înainte de data limită, dar nu a exclus varianta unui al doilea referendum, menţionând că o asemenea propunerea va ajunge în faţa Parlamentului, deşi este puţin probabil ca acesta să o voteze. În aceste condiţii, apare din ce în ce mai probabil ca soluţia finală să fie găsită prin excluderea celorlalte de pe lista posibilităţilor, urmând să avem un cel mai mic rău, nu cea mai bună soluţie, asta deoarece britanicii nu se pot pune de acord ce înseamnă bine pentru ei, nici măcar dacă este bine că pleacă, deşi primul referendum a fost câştigat de cei pro-Brexit.

Probabil, UE va rămâne deschisă, dar fermă faţă de Marea Britanie în privinţa condiţiilor plecării având în vedere că la Bruxelles se mai speră într-o rămânere a Marii Britanii în UE sau, măcar, o poziţie cât mai aproapiată. Asta pentru că Marea Britanie este o democraţie puternică care dădea stabilitate UE, nu în ultimul rând prin fondurile pe care le aducea în bugetul acesteia (prin plecarea Marii Britanii, o ţară ca Cehia pierde 15% din fondurile europene).    

III. UNIUNEA EUROPEANĂ. Pas important în relaţiile economice cu China.

Summitul anual UE - China de la Bruxelles pare să fi fost un succes, ieşind din tiparul discuţiilor frumoase, dar fără rezultat, Donald Tusk vorbind chiar de un rezultat crucial. UE a anunţat (09.04) ajungerea la un acord cu China în privinţa subvenţiilor industriale. Premierul chinez, Li Keqiang, a promis că ţara sa va înceta să mai forţeze firmele străine care operează în China să îi cedeze „know-how sensibil” şi că este gata să discute noi reguli comerciale globale privind subvenţiile industriale. UE şi China urmează să semneze un acord privind investiţiile în 2020. De asemenea, China s-a angajat să coopereze cu UE în procesul de reformă al OMC.

Înainte de summit, au existat informaţii că şansele să se ajungă la o declaraţie comună sunt mici din cauza dezacordurilor existente între cele două părţi. Promisiunea făcută de Li Keqiang în cadrul întâlnirii cu liderii europeni reprezintă o schimbare radicală faţă de poziţia anterioară a Chinei, cedând în faţa îndelungatelor cereri europene, deşi această schimbare este, foarte probabil, şi o consecinţă a negocierilor pe care China le poartă cu SUA (China a făcut o ofertă similară americanilor).

În declaraţia comună, UE şi China afirmă că îşi asumă responsabilitatea de a conduce prin exemplu eforturile pentru o economie globală bazată pe reguli multilaterale, în contrast cu abordarea Administraţiei Trump, SUA aflându-se în război comercial cu China şi minimizând rolul Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC).

China se confruntă cu o UE din ce în ce mai fermă, dar care preferă, în continuare, dialogul, în detrimetul confruntării comerciale. Relevant în acest sens a fost avertismentul preşedintelui francez, Emmanuel Macron, asupra necesităţii încetării naivităţii în privinţa puterii economice a Chinei. Europenii au început să se simtă frustraţi de comportamentul Chinei, care promite, dar nu îşi ţinea promisiunile, UE având ca temă a summitului liderilor statelor membre de luna trecută chiar relaţiile cu China. 

Premierul Li a participat, ulterior (12.04), în Croaţia, la summitul China – Statele din Europa Centrală şi de Est (11 dintre acestea fiind membre UE), ocazie cu care s-a discutat despre noi investiţii chineze în aceste state, de la infrastructură (Croaţia) la energia nucleară (Bulgaria).

China se confruntă, pentru prima dată, cu o opoziţie concertată faţă de practicile sale comerciale ilegale, furtul de tehnologie prin exercitarea de presiuni asupra firmelor străine care investesc în economia sa, precum şi subvenţionarea industriei sale. În triunghiul celor mai mari puteri economice, SUA – China – UE, aflată sub presiunea principalului său partener comercial, SUA, China foloseşte principiul „divide et impera”. Astfel, profitând de abordarea unilaterală a SUA, China divide doi parteneri ideologici, UE şi SUA (democraţii, faţă de China care a rămas o dictatură comunistă, indiferent de schimbările din economia sa), arătând înţelegere faţă de preocupările europenilor. Aşa trebuie interpretată această cedare surprinzătoare: dacă tot cedează în faţa SUA în urma abordării americane în forţă, de ce să nu o facă şi cu UE, câştigând un aliat important în problemele economice şi politice globale, de la reforma OMC la abordarea multilaterală? Cu menţiunea că trebuie să vedem dacă promisiunile făcute se vor materializa.

La fel procedează China în interiorul Europei, respectiv al UE, profitând de diferenţele dintre Vest, democraţii funcţionale puternice economic, şi Est, state în proces de dezvoltare economică, oferind oportunităţi deosebite precum necesitatea unor investiţii în infrastuctură, în producerea de energie şi în industrie, dar şi având „specificul cultural recent”, elite post-comuniste uşor coruptibile, deschise pentru un câştig ilegal imediat, datoriile rămânând să le plătească, pe termen lung, alţii. Tactica a mers cu succes în Africa şi alte state în curs de dezvoltare, efectele economice fiind negative. Deja, în Balcani, UE se teme că problemele ridicate de influenţa economică chineză sunt mai mari decât cele generate de influenţa politică a Rusiei.

Parcă pentru a mări şi mai mult diferenţele cu UE, SUA au anunţat impunerea de taxe sumplimentare pentru produsele europene, mai ales asupra aeronavelor firmei Airbus, europenii anunţând că vor răspunde în mod adecvat. Probabil, că, în final, SUA şi UE vor realiza greşeala pe care o fac distanţându-se şi având abordări diferite în multe probleme, inclusiv în relaţiile cu China, dar mai este până acolo, pentru politicienii unei democraţii rezultatele imediate fiind mai importante faţă de rezultatele strategice, pe termen lung. Numai liderii Chinei comuniste îşi pot permite să gândească în perspectivă, deşi poate nici ei nu mai pot, economia având, deja, destule caracteristici capitaliste. 

IV. TURCIA. Vizita preşedintelui Recep Erdogan la Moscova.

Desfăşurată pe fondul tensiunilor cu SUA legate chiar de această problemă, vizita preşedintelui Recep Erdogan la Moscova (08.04) s-a concentrat pe achiziţionarea de către Turcia a sistemelor de apărare antiaeriană ruse S 400. Un alt subiect al discuţiilor fiind situaţia din Siria. Din perspectiva celor două părţi, vizita a fost un succes. Preşedintele Erdogan a declarat că Turcia va continua procesul de achiziţionare a sistemului S 400. El a anunţat că primele livrări vor fi efectuate în luna iulie, dacă nu vor fi chiar devansate. Pe timpul discuţiilor s-a ridicat şi problema cooperării dintre industriile de apărare ale celor două state, dar nu au fost date alte precizări.

În faţa ameninţărilor americane că Turcia are de ales între sistemul S 400 şi două produse americane, avioanele F 35 şi sistemul de apărare antiaeriană Patriot, răspunsul lui Erdogan a fost că Turcia are în vedere achiziţionarea a unui al doilea sistem S 400, partea rusă anunţând că este gata pentru acest nou contract. Mai mult, ministrul de externe turc a afirmat că dacă SUA nu mai livrează avioanele F 35, Turcia se va orienta spre alţi producători, menţionând avioanele Su 34 şi Su 57.

Vizita a dat un răspuns clar privind achiziţionarea sistemelor S 400, venind imediat după confruntarea diplomatică turco-americană din cadrul întâlnirii miniştrilor de externe de la Washington. Odată cu această decizie, Turcia îşi asumă faptul că SUA nu îi vor mai livra avioanele F 35, precum şi sistemele de apărare antiaeriană Patriot.

Decizia are la bază motive politice şi militare. Ankara nu mai are încredere în Vest, respectiv în SUA, considerând că a sosit momentul să achiziţioneze armament performant de la alţi producători, respectiv de la state cu aceeaşi viziune politică, antioccidentală. Acestea sunt mai de încredere pentru preşedintele Erdogan decât liderii occidentali. În plus, Turcia vrea să îşi producă cât mai mult din tehnica militară necesară.

În această perspectivă, cooperarea în domeniul tehnico-militar ruso-turcă pare interesantă. Anterior, s-a vorbit despre intenţia Turciei de a avea acces la documentaţia tehnică de producere a sistemelor S 400, pentru a putea, în viitor, să producă, independent, asemenea sisteme. Este greu de crezut că Rusia va accepta acest lucru. Pe de altă parte, menţionarea avioanelor Su 34 şi Su 57 nu pare a fi întâmplătoare. Su 34 este un avion de vânătoare-bombardament care ar fi trebuit să îl înlocuiască pe Su 24, dar MAp rus a achiziţionat un număr relativ redus de aparate. Su 57 este avionul stealth rusesc. În cazul acestuia, MAp rus a achiziţionat un număr foarte redus de aparate, operaţionalizarea lui întârziind, iar o cooperare externă, cu India, a eşuat. Rusia caută cumpărători pentru avionul Su 34, cât şi pentru avionul Su 57, în cazul acestuia, dorind, probabil, şi o cooperare externă pentru a acoperi costurile de dezvoltare şi a asigura achiziţionarea unui număr de aparate, fapt ce ar face programul viabil şi pentru aviaţia rusă. Nu ar fi exclus ca, pe măsură ce Turcia se îndepărtează de Vest, să asistăm la o asemenea cooperare tehnico-militară.

În privinţa Siriei, s-a ajuns la un nou acord. Preşedintele Putin a anunţat că Rusia şi Turcia vor începe patrule comune în Idlib: „în principiu, vom începe patrularea în comun, cel puţin patrulând din cele două părţi (ale liniei de demarcaţie)”. El a declarat că Rusia şi Turcia vor continua eforturile de stabilire a păcii în Siria. Deşi este neclar cum se va realiza această patrulare în comun, se pare că este o cedare a Turciei, instituirea de patrule comune ruso-turce în Idlib fiind primul pas spre reintegrarea provinciei sub conducerea lui Bashar al Assad.

Deşi nu a adus nimic nou, evoluţia Turciei sub preşedintele Erdogan fiind previzibilă, vizita ar putea reprezenta punctul final în problema S 400 şi F 35. Urmează să vedem când SUA anunţă excluderea Turciei din programul F 35. Odată cu această decizie, procesul de îndepărtare a Turciei de SUA şi de alte state membre NATO se va accentua.

V. ISRAEL. Benjamin Netanyahu a câştigat alegerile.

Alegerile parlamentare au fost câştigate de către Benjamin Netanyahu, acesta asigurându-şi menţinerea poziţiei de premier. Netanyahu are asigurată majoritatea în Parlament prin alianţa partidelor de dreapta şi religioase. Likud a cîştigat alegerile, obţinând 36 de locuri, faţă de cele 35 ale alianţei de centru, Blue and White. Deşi liderii acestei alianţe au afirmat că vor face o opoziţie activă, nimic nu este exclus, inclusiv formarea unui guvern de unitate naţională fiind o opţiune, dar un lucru este cert: „regele Israelului” va fi Benjamin Netanyahu.

Care ar fi explicaţia acestui succes? Mai întâi, chiar Netanyahu. Deşi a divizat societatea, el vine pe un val continuu de succese, de la cele mai importante, în plan securitar, la cele economice. Acuzat că ar fi populist şi corupt, Netanyahu are calitatea de a fi guvernat Israelul într-o perioadă în care acest stat a prosperat. În plus, Netanyahu se laudă cu relaţiile pe care le-a stabilit cu liderii lumii, de la Trump la Putin. El a fost populistul potrivit la momentul potrivit, cel al cinismului în politică. Personalitate complexă şi contestată, Netanyahu nu a fost respins de electorat pentru simplul motiv, că, indiferent de conjunctură, şi-a condus ţara spre succes.

O a doua explicaţie este faptul că societatea israeliană s-a schimbat, evoluând mult spre dreapta. Israelul întemeiat de evreii veniţi din Europa, cu viziuni de stânga, a dispărut, dovadă fiind prăbuşirea Partidului Muncii, apărând un alt Israel, al evreilor născuţi aici, mai religios şi cu viziuni de dreapta.

Ce va urma? Netanyahu îşi va construi fără probleme alianţa şi guvernul, având o libertate de manevră mai mare decât se aştepta. Probabil, nu îşi va respecta integral promisiunea privind anexarea coloniilor din Cisiordania, dar va începe procesul, fiind încurajat de mesajul trimis de Mike Pompeo privind faptul că o asemenea acţiune nu ar afecta planul de pace american. Pe de altă parte, Netanyahu va trebui să accepte planul de pace american propus de ginerele lui Donald Trump, măcar în prima fază, până când va fi clar că palestinienii îl resping în integralitatea lui. Iranul va rămâne în centrul politicii sale de securitate, gestul făcut de Administraţia Trump în timpul campaniei electorale, declararea Corpul Gardienilor Revoluţiei Islamice/CGIR ca fiind organizaţie teroristă, încurajându-l în acest demers[4]. În general, Israelul va avea o linie dură, atât în faţa ameninţării iraniene, respectiv Hezbollah, cât şi faţă de palestinieni. Dar cât de mult se poate duce la dreapta politica internă şi extenă din Israel fără să trezească reacţii adverse?

VI. Evoluţii de urmărit în săptămâna 15.04 – 21.04. 2019.

UCRAINA. Turul doi al alegerilor prezidenţiale (21.04) va decide viitorul preşedinte. În sondaje, conduce detaşat Vladimir Zelenski, dar nici Petro Poroşenko nu şi-a spus ultimul cuvânt. Ambii candidaţi au avut întâlniri cu liderii occidentali din formatul normand, remintind astfel că cea mai importantă problemă a Ucrainei este să rămână un stat suveran şi independent în faţa agresiunii ruse. Vladimir Zelenski a început să prezinte soluţii (SUA în formatul normand. Va accepta Rusia aşa ceva?) şi nume noi pentru funcţiile importante în stat. Dezbaterea directă s-a tot amânat, ucrainenii votând, de fapt, un simbol, omul fiindu-le, încă, necunoscut. 

REPUBLICA MOLDOVA. Negocierile privind formarea guvernului continuă, cu Igor Dodon consultând intensiv Kremlinul, dar fără să obţină soluţia de compromis, o alianţă cu Plahotniuc. Socialiştii şi-au prezentat cererile care sunt orientate spre privilegii pentru minoritatea rusă şi puteri sporite pentru Dodon, acestea apărând ca fiind scrise mai degrabă într-o cancelarie de la Moscova decât una de la Chişinău,  problemele reale (justiţia, statul capturat, furtul miliardului) fiind evitate elegant. Oferta făcută către ACUM nu poate fi acceptată de către aceştia: ar cauţiona ridicarea unor forţe antidemocratice, cele ale lui Dodon, fără să le scadă din puterea altor forţe democratice, dar măcar suverane, cele ale lui Plahotniuc. Dodon vorbeşte de alegeri anticipate. Dar Plahotniuc nu şi-a spus, încă, ultimul cuvânt.

ITALIA. Extrema dreaptă încearcă formarea unei axe europene. Mario Salvini şi-a invitat colegii de extemă dreapta din Austria, Finlanda şi Danemarca pentru a lansa apelul către o extremă dreapta europeană. Greu de crezut că, fie şi pe acest val de populism şi politică antimigraţie, o asemenea alianţă va avea succes. Singurul lucru care îi uneşte pe aceştia este lupta împotriva migraţiei şi asta nu reprezintă o platformă politică, fiind departe de valorile europene, ci doar o soluţie radicală la o problemă de moment. Întrebarea este dacă această alianţă se va extinde, va prinde consistenţă şi va căpăta pondere în urma alegerilor parlamentare europene. Atunci, vom avea o problemă. De remarcat, este o alianţă a partidelor de extrema dreaptă din Vest, cei din Est (antimigraţie....fără emigranţi) nefiind cooptaţi, conservatorii polonezi nerăspunzând, încă, chemării lui Salvini. BELARUS. Presiunea economică rusă asupra Belarusului a crescut prin blocarea importului anumitor produse agricole belaruse. Preşedintele Lukaşenko a reacţionat prin ameninţarea cu blocarea tranzitului petrolului rus pe teritoriul ţării sale. Probabil, Kremlinul vrea să obţină mai repede renunţarea de către dictatorul de la Minsk la independenţa pe care o are şi desăvârşirea uniunii statele, practic integrarea Belarusului în Rusia. Pentru moment avem doar o măsură de deschidere şi reacţia caracteristică a lui Lukaşenko, dar dacă seria de sancţiuni ruse va continua sistematic, avem de-a face cu totul altceva. Am ajunge în situaţia în care Belarusul ar putea fi următoarea criză, Lukaşenko căutând să scape de îmbrăţişarea Moscovei prin relaţii economice şi politice mai bune cu Vestul, iar Kremlinul va penaliza această interferenţă, bun pretext pentru o acţiune în forţă.