MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (07 – 13.10.2019)

I. R.MOLDOVA. Convorbiri în format 5+2 la Bratislava.

Reuniunea 5+2 de la Bratislava (8 - 10.10) s-a încheiat fără rezultate, chiar fără o declaraţie comună. La întâlnire nu s-a decis nimic, iar informaţiile date publicităţii nu au avut decât menirea să ascundă acest eşec. Un asemenea rezultat era previzibil deoarece Maia Sandu anunţase că R. Moldova (RM) nu va semna nimic, după ce, în prealabil, fusese făcut public un document trimis părţilor de către Vasilii Şova, viceprim-ministru pentru reintegrare şi fost consilier pe probleme de reintegrare al lui Igor Dodon, în care se propunea, în numele RM, discuţii legate de statutul special al Transnistriei şi garanţii acordate acesteia, deşi acest document nu fusese agreat de guvernul RM. O încercare a lui Igor Dodon, prin intermediul lui Vasilii Şova, de a angaja RM pe drumul cerut de Moscova a eşuat în faţa reacţiei negative, deşi întârziate, a guvernului condus de Maia Sandu. Eşecul întâlnirii reprezintă, de fapt, un succes pentru RM, lipsa de progres fiind de preferat unui progres spre … obiectivele Moscovei, promovate de către Igor Dodon din poziţia de preşedinte al R.Moldova.  

Şefului misiunii OSCE în RM, Claus Neukirch, a declarat că la reuniune a fost discutat doar stadiul de implementare a măsurilor convenite în cadrul pachetului „Berlin plus”[i]: „După foarte lungi, constructive şi uneori dificile discuţii am ajuns la un numitor comun în aproape toate problemele”. Potrivit acestuia, părţile nu au avut suficient timp pentru a lua o decizie privind procesul de reglementare a conflictului transnistrean: „am ajuns la concluzia că avem nevoie de mai mult timp şi de consultări suplimentare pentru a ajunge la o decizie. În următoarele săptămâni, vom continua discuţiile pentru a ajunge la un text clar al documentul final”. În cadrul reuniunii nu a fost nici măcar pusă în discuţie problema retragerii trupelor ruseşti de pe teritoriul RM şi nici problema depozitului de muniţii de la Cobasna. Reprezentantul Moscovei a menţionat şi el lipsa de timp care ar fi împiedicat ajungerea la o soluţie.

Biroul de Reintegrare al RM, condus de Vasilii Şova, cel care a reprezentat RM la Bratislava, a emis un comunicat în care se arată că participanţii au examinat nivelul de implementare a pachetului de măsuri „Berlin plus”, dar şi potenţiale iniţiative ce pot fi promovate, accentuând necesitatea angajării politice. Vasilii Şova, a insistat pe „elaborarea şi agrearea parametrilor finali ai modelului de reglementare a conflictului transnistrean”.

Deci, ce s-a întâmplat? Cu certitudine, transnistrenii şi ruşii, ajutaţi şi de reprezentanţii europeni (a reintrat în scenă Kalman Mizsei[ii], numit înalt consilier al UE pe segmentul transnistrean) au cerut progres în concretizarea pachetului „Berlin plus”, iar Vasilii Şova a negociat dur, ştiind că guvernul Maia Sandu va trebui să implementeze măsurile concrete la care se angajează. Pe de altă, Vasilii Şova a încercat, servindu-şi celălalt stăpân, Igor Dodon, să discute aspecte politice, respectiv elemente din documentul trimis de el în numele RM, dar neagreat de guvernul RM, care face referire la acordarea unui statut special şi garanţii Transnistriei. Fireşte, fără mandat din partea guvernul RM şi lipsit de credibilitate, Vasilii Şova a fost obligat să rămână în cadrul generalităţilor, de tipul „potenţiale iniţiative” şi „angajare politică”.

Situaţia era previzibilă, având în vedere evenimentele care au precedat-o la Chişinău. Opoziţia, respectiv Pavel Filip, a publicat un document care fusese propus de Vasilii Şova, în numele RM, către părţile din formatul 5+2, în care apăreau cele două aspecte spinoase, statut special şi garanţii Transnistriei. Guvernul a reacţionat imediat, anunţând, prin Vladislav Kulminski, consilierul de politică externă al primului ministru, iar, apoi, chiar prin Maia Sandu, că documentul nu reprezintă poziţia guvernului RM, nefiind nici măcar discutat, ce să mai vorbim de aprobat, la guvern. Maia Sandu a reiterat poziţia guvernului potrivit căreia nu rezolvarea politică a problemei transnistrene este o prioritate, ci stoparea contrabandei din regiunea transnistreană, adică acele aspecte ilegale care subminează economia RM.

Am avut încă un episod al luptei tacite care se dă între ACUM, de stabilizare a RM, şi cea a lui Igor Dodon, de implementare rapidă, chiar mai rapidă decât cer stăpânii săi (chiar Dmitri Kozak i-a transmis să nu se grăbească!), a reunificării printr-o soluţie Kozak. Viceprim – ministrul pentru integrare, Vasilii Şova, deşi parte a guvernului, a rămas un instrument al lui Igor Dodon, promovând acest vag „statut special” şi „garanţii” pentru Transnistria. Este evidentă atât strategia personală a lui Igor Dodon, dar şi slăbiciunile guvernului Maia Sandu, care a fost trezit din somn de către opoziţie (e bun la ceva şi PDM, după ce a scăpat de Plahotniuc). Pericolul este cu atât mai mare cu cât fantoma „formulei Steinmeir”, cea a cedărilor în faţa Rusiei cu binecuvântarea franco-germană, bântuie prin regiune.

Pentru moment, pericolul a trecut, dar nu pentru mult timp. Paradoxal, chiar Moscova este cea care vrea ca lucrurile să se facă încet pentru a mări şansele de succes, mai ales că înşişi marii occidentali vor fi cei care vor accepta o soluţie tip Kozak, atunci când va sosi momentul. Nemaiavând posibilitatea de a influenţa evoluţia lucrurilor (în favoarea intereselor RM!), nu ne rămâne decât să privim către Kiev, cu speranţa că Ucraina îşi păstrează suveranitatea, dar şi la Chişinău, deoarece fiecare măsură de democratizare, de domnie a legii şi de creştere economică îndepărtează, de la sine, RM de pericolul unei soluţii tip Kozak (o societate care evoluează european nu va mai putea fi readusă uşor în sfera de influenţă a Rusiei). Cam atât ne-a rămas, cel puţin pentru moment.    

II. KOSOVO. Alegerile parlamentare aduc la putere opoziţia. 

Alegerile parlamentare din Kosovo au adus o schimbare importantă, partidele „veteranilor UCK” urmând să plece de la putere. Pentru Kosovo, acesta este un moment important, deschizând drumul spre o societate mai aproape de normalitate. Şi în soluţionarea problemelor cu Serbia apar unele şanse, dar nu foarte mari pentru că nu avem decât o înlocuire a „naţionalismul insurgent” cu „naţionalismul ideologic”, al doilea fiind, în general, mai acceptabil decât primul, deşi nu în toate privinţele. Soluţionarea rezidă, în continuare, în capacitatea sponsorilor de a găsi o soluţie implementabilă şi durabilă, de a presa Pristina în a o accepta, pentru ca, apoi, să fie convins şi Belgradul, care se bucură de sprijinul multor antioccidentali, aceştia având, însă, interesele lor specifice.

Alegerile (06.10) au fost câştigate de opoziţie, partidul Vetevendosje, condus de Albin Kurti, câştigând 31 de locuri şi de către Liga Democratică din Kosovo/LDK, condus de Vjosa Osmani şi Isa Mustafa, cu 30 de locuri. Cele două partide au majoritatea în Parlamentul de 120 de locuri, anunţând (10.10) că vor forma, împreună, guvernul, aşa cum au promis în campania electorală. Rezultatele fiind strânse, numai după centralizarea tuturor voturilor se va stabili dacă Albin Kurti sau Vjosa Osmani va fi viitorul prim ministru. Probabil, în coaliţie vor fi prinşi şi reprezentanţii uneia din minorităţile nesârbe. Prioritatea celor două partide o reprezintă îmbunătăţirea situaţiei sociale, lupta împotriva corupţiei şi relansarea economiei. Ei au câştigat promovând aceste promisiuni, în condiţiile în care situaţia ajunsese atât de gravă încât atât societatea, cât şi sponsorii au ajuns la concluzia că nu se mai poate continua cu partidele „veteranilor UCK” la putere.

Partidele „veteranilor UCK”, având în spate o lungă listă de abuzuri de putere[iii], au pierdut categoric aceste alegeri. Astfel, Partidul Democratic din Kosovo/PDK (al preşedintelui Haşim Thaci), marele rival al LDK, a obţinut 25 de locuri, iar alianţa AAK – PSD (a fostului prim ministru Ramush Haradinaj) 14 locuri.

Cele 10 locuri rezervate sârbilor au fost câştigate de către Liga Sârbă, sprijinită, poate „prea evident”, de către Belgrad. Avantajul unei poziţii unice a sârbilor în Parlament este subminat de suspiciunea albanezilor faţă de legăturile strânse ale acestora cu Serbia. 

În privinţa relansării procesului de negocieri cu Serbia, liderul Vetevendosje, Albin Kurti, nu a arătat nici un fel de grabă. Era de aşteptat o asemenea poziţie din partea unui partid naţionalist, anti-sârb prin definiţie[iv], care se opune oricărei intervenţii străine în Kosovo şi pentru unirea cu Albania. Pe de altă parte, partidul Liga Democratică din Kosovo/LDK rămâne fidel gândirii fondatorului său, Ibrahim Rugova, având o poziţie mai moderată, deşi la fel de fermă, faţă de Serbia şi este „mai ascultătoare” în faţă sponsorilor. De altfel, LDK a concurat în campania electorală cu PDK în a arăta care din ele este mai aproape de SUA. De aceea, foarte probabil, Vetevendosje şi LDK vor accepta o soluţie propusă de SUA, deşi Vetevendosje se va opune uneia implicând schimbul de teritorii cu Serbia.

De altfel, soluţia propusă de SUA nu pare să dezavantajeze Kosovo. Foarte probabil, aceasta a fost prezentată în cadrul turneului efectuat, imediat după alegeri, la Pristina şi Belgrad, de către reprezentantul preşedintelui Trump la negocieri, Richard Grenell. După întâlnirea cu acesta (11.10), preşedintele sârb, Aleksandar Vucic, nu a putut decât să declare că „nimeni nu ne oferă nici o partajare, nimeni nu ne oferă nimic. Ei nu ne dau nimic”. Serbiei nu îi rămâne decât să joace, în continuare, la mai multe mâini, la viitoarea întâlnirea a lui Vucic cu Vladimir Putin urmând să de discute acest subiect.

Situaţia din Balcani rămâne, în continuare, neclară, fără să atingă nivele ridicate de instabilitate. Deşi occidentalii vor să închidă problema Kosovo, o Administraţie Trump imprevizibilă, dar şi marii europeni, la fel de inconsecvenţi, nu vor găsi uşor soluţii, nu numai în ceea ce priveşte Serbia şi Kosovo, dar şi cea de ansamblu, de stabilizare prin integrare a statelor din regiune. După ce începerea discuţiilor de aderare la UE cu Macedonia de Nord a fost amânată la cererea Franţei, iar a celor cu Albania, la cererea unui grup de state în frunte cu Franţa, statelor din zonă nu le mai rămâne decât să găsească, singure, unele soluţii. Aşa se explică „micul Shengen” propus între Serbia, Albania şi Macedonia de Nord, dar şi faptul că cei trei preşedinţi bosniaci au fost aduşi la un loc de … preşedintele turc, Recep Erdogan, şi de cel sârb, Aleksandar Vucic.   

În Balcani, lucrurile nu s-au mişcat din loc, dar acest lucru nu ne afectează securitatea într-un mod decisiv[v] atâta vreme cât situaţia este sub control. Din această perspectivă, rezultatele alegerilor din Kosovo reprezintă un mic pas înainte.   

III. SUA – TURCIA. Preşedintele Donald Trump a decis retragerea trupelor americane din nordul Siriei. Turcia a început ofensiva împotriva kurzilor sirieni.

Prin ordonarea retragerii trupelor americane din nordul Siriei, preşedintele Donald Trump a dat undă verde invaziei militare a Turciei împotriva kurzilor sirieni. În pofida protestelor internaţionale şi a ameninţărilor SUA, preşedintele Recep Erdogan a continuat operaţiunile militare cu obiectivul ocupării unei fâşii late de 30 km pentru a coloniza aici populaţia arabă siriană refugiată pe teritoriul său. Acţiunea reprezintă o nouă escaladare a conflictului sirian, dar şi o decredibilizare a SUA.

După o convorbire telefonică cu Recep Erdogan, Donald Trump a ordonat (07.10) trupelor americane din nordul Siriei să se retragă. El şi-a motivat acţiunea prin lipsa unor interese americane, dar şi a oricărei obligaţii faţă de kurzii sirieni, aliaţii SUA împotriva ISIS. În pofida criticilor, Trump nu a revenit asupra deciziei, ordonând neimplicarea trupelor americane (spre disperarea kurzilor, care cereau, pentru a avea măcar o şansă, o zonă „non-fly”). Doctrina Trump, explicată printr-o serie de twittere, este primitiv de simplă şi şocant de cinică: „Turcia, Europa, Siria, Iranul, Irakul, Rusia şi kurzii vor trebui, acum, să rezolve situaţia”; „a venit timpul să ieşim din aceste războaie ridicole şi fără sfârşit”; „noi ne batem acolo unde găsim un avantaj şi numai pentru a câştiga”; „kurzii luptă pentru teritoriu ... nu au fost în Normandia!”. Aproape două secole de politică externă şi securitate americană au fost astfel uitate, De fapt, Donald Trump, decide, în sfârşit, nestingherit de instituţiile americane sau de colaboratorii săi, care nu mai au puterea să i se opună. 

Elita americană, în frunte cu Congresul, a reacţionat extrem de negativ, democraţii şi republicanii criticând la unison decizia preşedintelui Trump. Singura reacţie a acestuia a fost să ameninţe dur, dar neclar, Turcia: SUA vor distruge economia Turciei dacă aceasta va trece peste anumite limite, dar care nu au fost  precizate. De remarcat, nu se poate discuta aşa între doi aliaţi NATO, fără ca însăşi credibilitatea Alianţei să fie pusă în discuţie. Congresul urmează să ia măsuri împotriva Turciei, Lindsey Graham ameninţând cu impunerea de sancţiuni care să nu poată fi blocate de veto-ul preşedintelui. A apărut chiar şi formula „suspendării Turciei din NATO”.

Preşedintele Erdogan a lansat, fără să ezite, ofensiva militară împotriva kurzilor sirieni, pe care i-a catalogat ca fiind „terorişti”. Aceasta este doar o deducţie, fiind un mod facil de a scoate adversarul în afara legii: deşi există, foarte probabil, legături între kurzii sirieni şi cei turci, chiar şi cu PKK (organizaţie teroristă a kurzilor turci), kurzii sirieni (reprezentaţi de partidul PYD, nucleul SFD, care mai conţine şi sirieni arabi) nu sunt responsabili de nici un atac terorist.

Obiectivul politico-militar al Turciei constă în crearea unei zone de securitate la frontiera sa sudică. Ea echivalează cu o epurare etnică, majoritatea locuitorilor din această zonă fiind kurzi. Deja, sute de mii de oameni fug din calea trupelor turce, mai ales că acestea au adus alături de ele şi rebeli arabi sirieni pregătiţi de Turcia care nu respectă legile războiului, executând oameni neînarmaţi. Scopul este terorizarea populaţiei în vederea implementării mai rapide a epurării etnice. Obiectivul militar probabil este ocuparea oraşelor de la frontieră, pentru ca apoi să se avanseze până la şoseaua Qamishli -  Manbij, linia interioară de comunicaţii a viitoarei zone de ocupaţie.

Europenii au protestat foarte dur, Erdogan replicând cu arma cea mai cinică pe care o are la îndemână: ameninţarea cu o invazie de emigranţi în Europa. Câteva state europene au sistat exportul de armament către Turcia. Vizita secretarului general NATO la Ankara, care a invitat la moderaţie, nu a dat niciun rezultat. De fapt, este de domeniul evidenţei că Turcia mai este membru NATO doar cu numele? Rezoluţia propusă de europeni în CS al ONU a picat pentru că Rusia s-a opus, cerând retragerea tuturor forţelor străine din Siria (referire la trupele americane şi contingentele reduse ale unor europeni, trupele ruse şi iraniene având „legalizare” de la Bashar al Assad). Rusia este marele beneficiar al actualei situaţii, urmând să facă jocurile în Siria.

Kurzii încearcă să reziste, dar nu au capacitatea, cel puţin în faza iniţială, să facă faţă, având în vedere raportul disproporţionat de forţe şi mijloace dintre ei şi turci, dar şi alte elemente, precum terenul şi modul de ducere a luptelor. Probabil, după această primă fază, kurzii sirieni vor trece la lupta de guerilă, care va uza trupele turce, dar nu şi pe aliaţii lor, rebelii arabi sirieni. Politic, kurzii se întorc către Damasc, căutând o soluţie politică şi ajutorul acestuia: dacă Damascul i-a văzut mereu ca cetăţeni de categoria a doua, Ankara îi extermină. Rusia se implică, cu scopul de a ancora bine … Turcia. Cu o Turcie prinsă într-un conflict prelungit cu kurzii sirieni şi izolată de Vest, Rusia este gata atât să ajute inamicii Ankarei, pentru a o prinde într-o luptă de uzură, cât şi să „ajute Turcia”, ca mediator. Aşa, desprinderea Turciei de Vest va fi completă.

Cât despre lupta împotriva ISIS, aceasta s-a terminat fără ca teroriştii ISIS să fie învinşi complet. Kurzii şi-au retras trupele din zona de conflict cu ISIS ca să lupte în nord, iar închisorile cu prizonierii ISIS rămân fără pază.

Situaţia regională, dar şi generală a devenit extrem de periculoasă. Nu numai că a început încă un război în Siria, dar în acel teritoriu atât de îndepărtat se joacă nu numai soarta kurzilor, dar şi cea a Turciei, respectiv îndepărtarea definitivă de Vest a acesteia. La fel de grav, credibilitatea SUA este din ce în ce mai mult pusă sub semnul întrebării[vi].

IV. RUSIA. Chiar nimic nou pe frontul de est?

Aparent, suntem într-o perioadă de linişte, Kremlinul prezentând o atitudine reţinută, neagresivă, răspunzând aşteptărilor franco-germane de a fi la nivelul cerut de o revenire alături de europeni. În amănunt, însă, evoluţia continuă pe tendinţele cunoscute.

Evoluţiile post-INF nu sunt încurajatoare. Preşedintele Vladimir Putin s-a arătat dezamăgit de faptul că SUA, respectiv NATO, ignoră apelul său către un moratoriu privind rachetele cu rază intermediară de acţiune. Fireşte, NATO nu cade în capcana unui asemenea moratoriu, dar faptul că Moscova insistă înseamnă că există o sursă de speranţă, probabil, primind semnale pozitive din partea unor state europene. Pe de altă parte, SUA şi NATO nu au transmis nici un semnal privind dislocarea de asemenea rachete în Europa. Totuşi, se pare că SUA au găsit o soluţie: dislocarea periodică, în Europa, a bombardierelor B 52 purtătoare de rachete de croazieră lansate din aer, ALCM. Acestea efectuează zboruri deasupra Mării Baltice, dar şi deasupra Mării Negre. După ultimul zbor al acestora, a fost lăsată să apară în presă informaţia că acestea au simulat un atac masiv cu ALCM asupra enclavei Kaliningrad. Moscova a reacţionat dur, prin declaraţii politice, mergând de la ameninţare la victimizare. Foarte probabil, zborurile bombardierelor strategice Tu 160 deasupra Mării Baltice au fost o replică rusă la această acţiune americană. În această săptămână, SUA au trimis, din nou, bombardierele sale strategice B52 în Marea Britanie şi deasupra Mării Baltice. Să vedem cum va răspunde Kremlinul.

Activităţi militare în proximitatea României. Navele Flotei Ruse a Mării Negre au participat la un exerciţiu antisubmarin (o fregată modernă, două corvete, un submarin). Nu atât exerciţiul în sine reprezintă motiv de îngrijorare, cât faptul că submarinul, clasa Kilo II, a lansat o rachetă de croazieră, SLCM, de tip Kalibr, care a lovit obiective la uscat (în poligonul Opuk). Fireşte, într-o situaţie reală, ţintele vor fi … ceva mai la vest. În condiţiile în care un distrugător american cu sistem Aegis BMD a intrat în Marea Neagră, răspunsul Rusiei va fi un indiciu asupra atitudinii pe care vrea să o arate în această perioadă. Oricum, Moscova nu face compromisuri. În Ucraina, Vladimir Putin l-a avertizat pe Volodimir Zelenski să continue retragerea trupelor ucrainene de la linia de contact, după ce acest proces fusese întrerupt în condiţiile în care separatiştii deschiseseră focul. De asemenea, opoziţia lui Navalnîi a fost aproape eliminată. 

V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 14 – 20.10.2019.

POLONIA. Alegerile parlamentare vor avea ca şi câştigător foarte probabil, pe partidul conservator, PiS. Întrebarea este dacă acesta va reuşi să obţină majoritatea care să-i permită să guverneze singur. Campania electorală a fost marcată de atitudini conservatoare, antiliberale, care rezonează bine cu majoritatea electoratului, reticent faţă de grija occidentalilor faţă de minorităţile sexuale, dar şi cu măsuri populiste, în favoarea celor defavorizaţi şi a electoratului rural. PiS are de unde da, măsurile luate de ei şi de predecesorii săi ducând la o economie puternică.

UNGARIA. Alegerile locale vor arăta dacă Viktor Orban, respectiv partidul său FIDESZ, este regele neîncoronat al Ungariei sau dacă anemica opoziţie mai are vreo şansă de revenire. Marcate de multe „lovituri sub centură”, dar şi de populisme, ea apare ca o testare a statutului lui Orban. Oricum, pentru moment, Orban este lider incontestabil al regiunii. Astfel, Emmanuel Macron a fost obligat să se întâlnească, înaintea summit-ului european, cu prim miniştrii din statele Grupului de la Vişegrad, recunoscând astfel, implicit, rolul pe care acest grup de state îl joacă la nivel european. De remarcat, după respingerea candidatului francez în Comisia Europeană, Macron a continuat aroganţa de a propune un asemenea candidat cu probleme de integritate, cu aderarea, şi el, la teoria conspiraţiei politice la Bruxelles, ajungând în aceeaşi poziţie ca Victor Orban.

SUA. Criza politică devine una constituţională. După ce preşedintele Trump a refuzat orice colaborare a Casei Albe cu comisia de anchetă privind impeachement-ul din Camera Reprezentanţilor, el a vorbit despre ilegalitatea acestei anchete, făcând referiri chiar la transferul problemei spre Curtea Supremă. Deşi e puţin probabil ca Donald Trump să fie destituit, este o certitudine că întreg sistemul politic american va fi zguduit din temelie. O victorie aparentă pentru preşedinte o reprezintă semnalele privind ajungerea la un acord cu China, dar lucrurile nu stau chiar aşa. Mai este mult până când SUA vor obţine de la China cedările esenţiale pe care le doreşte, dacă le va obţine.   

ORIENTUL MIJLOCIU. Un tanc petrolier iranian a fost lovit de două rachete în Marea Roşie. Indiferent dacă a fost un răspuns hibrid al Arabiei Saudite la recentele atacuri sau este o terţă parte implicată, este o nouă escaladare. SUA trimit câteva mii de soldaţi şi noi echipamente în Arabia Saudită. Chiar dacă apare că preşedintele Trump vrea să evite conflictele militare, este greu de imaginat că aceste trupe pot apăra Arabia Saudită fără începerea unui conflict cu Iranul sau cu aliaţii acestuia. Israelul se pregăteşte pentru confruntarea cu Iranul, sugerând că nu se poate baza pe SUA. Un efect colateral al politicii agresive a Iranului, dar şi a politicii „pacifiste” a preşedintelui Trump îl reprezintă apropierea dintre Israel şi Arabia Saudită şi alte state din Golf până la punctul în care acestea urmează să colaboreze în probleme de apărare, consecinţa politică fiind recunoaşterea Israelului. 

MAREA BRITANIE. A apărut un pic de speranţă, părţile anunţând că s-ar putea ajunge la un acord. Să vedem ce se va întâmpla la summit-ul din 19.10. Se va încheia odiseea Brexitului cu un acord care va fi aprobat de Parlamentul britanic şi, astfel, britanicii părăsesc UE fără trauma unui Blind Brexit?