MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (07-13.09.2020)

I. GERMANIA/RUSIA. Cazul Navalnîi îngheţă relaţiile bilaterale.

Deloc surprinzător, Rusia nu a răspuns cererii ultimative germane şi nu a cooperat, nedeschizând o anchetă, dar convocând ambasadorul german pentru a îşi arăta indignarea pentru modul în care este tratată (cerându-i-se explicaţii privind otrăvirea lui Aleksei Navalnîi). Moscova a vrut să treacă problema în cadrul tranzacţiilor diplomatice în vederea stingerii acesteia fără să răspundă la întrebări, dar acest demers a fost neutralizat, de către Berlin, prin transferul anchetei la Organizaţia pentru Interzicerea Armelor Chimice (OPCW). Deşi a evitat amplificarea mediatică a cazului, Berlinul a rămas pe poziţii, luând primele măsuri împotriva Kremlinului (discutarea „legilor Magniţki” în Bundestag). Transmiţând rezultatele analizelor la OPCW, Germania a internaţionalizat problema, scoţând-o din capcana târguielilor bilaterale. Poziţia Germaniei este solidă, comunicatul miniştrilor de externe ai G7, dar şi declaraţiile comisarului ONU pentru drepturile omului mărind presiunea asupra Rusiei. Sprijinul SUA, limitat, iniţial, de poziţia preşedintelui Trump („nu avem, încă, dovezi…vom vedea”), s-a amplificat, secretarul de stat Mike Pompeo fiind neechivoc în exprimarea poziţei americane. După ce a aşteptat, în zadar, un răspuns din partea Rusiei, să vedem când Germania va decide să acţioneze şi cât de dure vor fi măsurile luate împreună cu aliaţii săi. Suntem într-o situaţie de resemnare în faţa inevitabilului: nimeni nu vrea amplificarea crizei prin luarea unor măsuri dure împotriva Rusiei, dar ce altceva pot face Germania şi aliaţii săi în faţa unui asemenea comportament asumat al Kremlinului (de neasumare a acestei acţiuni ilegale despre care există dovezi privind implicarea statului rus) fără să-şi piardă credibilitatea?

Germania a trimis rezultatele analizelor la OPCW, nu Moscovei, iniţiind o anchetă internaţională. Berlinul preferă să urmeze această cale a procedurii legale internaţionale şi naţionale (va deschide o anchetă, dacă Navalnîi o va cere), fără să se complice în polemicile atât de necesare Kremlinului şi pregătind sancţiuni alături de aliaţii săi. Berlinul are asigurat sprijinul internaţional, comunicatul G7 fiind cea mai grăitoare dovadă. Deşi încearcă, prin reacţii calculate şi un comportament ireproşabil, să rezolve criza cu pierderi minime în plan bilateral, Berlinul nu poate împiedica răcirea, până la cote periculoase, a relaţiilor sale cu Moscova. Kremlinul a continuat singura strategie pe care o mai poate urma, negarea implicării şi contestarea măsurilor germane, încercând să creeze scenarii alternative şi să decredibilizeze acţiunile Berlinului. Acestea nu au şanse de succes, dar Kremlinul are nevoie de păstrarea aparenţelor (în final, avem două puncte de vedere opuse) şi un narativ care să ascundă tristul adevăr, acela că puterea este „cu criminalii la masă”, dovezile germane fiind indubitabile. Edificator, reprezentantul rus la OPCW a transmis că Rusia este gata să coopereze, dar (cunoscutul „dar”) Germania nu ar fi transmis, încă, aceste date la OPCW. Aceasta este tactica cunoscută a reprezentanţilor ruşi, care caută să afle ce ştie Germania (în cazul lui Navalnîi a fost folosit un nou tip de Novachek) pentru ca Moscova să se poată apăra mai bine. La fel, deşi nu a deschis o anchetă, poliţia rusă a cerut interogarea lui Navalnîi, care şi-a revenit din comă, şi a construit un nou narativ: au fost identificate şase persoane care s-ar fi aflat în preajma lui Navalnîi, acestea fiind interogate, cu excepţia uneia, care a plecat în Marea Britanie, deducţiile fiind previzibile. Probabil, este o pistă falsă, asemenea „rachetei ucrainene” din cazul MH 17.  

Cazul a devenit un joc de dezvăluire/ascundere a adevărului, având ca miză incriminarea/apărarea Kremlinului, deşi Germania are dovada unei încercări de asasinat cu gaz neuroparalizant Novichok, indicator al unei crime comandate de autorităţi ale statului rus (numai instituţiile acestuia pot produce, stoca şi manipula această substanţă). Dincolo de sancţiunile care vor urma, cel mai grav este faptul că Moscova nu se mai bucură de încrederea răbdătorului Berlin, iar asta se va reflecta în relaţiile bilaterale: Merkel nu mai poate comunica cu Putin aşa cum au făcut-o până acum, iar asta, în afară de aspectul moral, nu aduce nimic bun. Dincolo de o pedeapsă morală, binemeritată de Kremlin, avem Rusia izolată, fapt periculos în sine, dispărând ultimele elemente care să permită colaborarea. Acest lucru are impact negativ atât asupra securităţii continentului european, cât şi asupra Rusiei şi poporului rus, care nu se confundă, nici pe departe, cu Kremlinul şi, mai ales, cu o acţiune ilegală a acestuia.

Problema Berlinului nu este gestionarea acestei crize în faţa unui Kremlin agresiv, ci întrebarea sa pentru regimul Putin: de ce nu încetează acest comportament condamnabil, lăsând deschisă calea coabitării? Răspunsul este cunoscut, fiind eludat, până acum, de Berlin: realitatea politică din Rusia. Obiectivul grupării de la Kremlin constă în exercitarea unei puteri discreţionare asupra Rusiei, ea considerând că, fără asemenea acte ilegale, apare riscul să fie contestată. În definitiv, Navalnîi nu este decât un rebel izolat într-o societate rusă care acceptă, de nevoie, regimul Putin. Acesta a ridiculizat regimul, arătând că oamenii puterii nu sunt decât o cleptocraţie care a făcut din Rusia proprietatea ei personală[1]. Probabil, Navalnîi a depăşit pragul de suportabilitate în momentul în care gruparea sa politică a devenit o alternativă credibilă, în perspectiva alegerilor locale din Siberia şi în contextul protestelor de la Habarovsk. Cu un asemenea comportament, Kremlinul îşi creează probleme şi în plan intern, tocmai pentru că ruşii sunt o naţiune civilizată, în cadrul căreia respectul faţă de viaţa umană nu a dispărut. Astfel, Navalnîi a fost salvat de intervenţia rapidă a piloţilor şi personalului sanitar rus, care au văzut omul Navalnîi, nu doar „ceva” care încurcă socotelile puterii.    

Perioada de graţie trecând fără ca Moscova să răspundă (şansele ca să apară un asemenea răspuns sunt aproape nule. Serghei Lavrov a trecut la placa clasică, vorbind despre „acuzaţii absurde”), Germania şi aliaţii săi urmează să aplice sancţiuni. Probabil, în prima fază, acestea nu vor ajunge la nivelul celor economice, singurele care rănesc, cu adevărat, Kremlinul. Relaţiile germano-ruse se îndreaptă spre un minim, acest fapt mărind insecuritatea pe continent. În aceste condiţii, nu se mai poate comunica eficient în problemele actuale precum criza belorusă sau cea ucraineană (acordul de încetare a focului a fost încălcat de către separatişti), fapt care avantajează, pentru moment, Kremlinul, dar, în perspectivă, reprezintă o pierdere pentru toţi. Lavrov a ameninţat că Moscova va răspunde la sancţiuni, conform principiului reciprocităţii în relaţiile internaţionale, dar nu acesta este răspunsul care îngrijorează Vestul, ci cel care nu este pomenit, de altă natură.

II. BELARUS. Sprijinit de Rusia, Lukaşenko striveşte opoziţia.

Demonstraţiile au continuat, iar regimul a reacţionat mai dur, numărul de arestări crescând. Regimul a reuşit scoaterea din joc a liderilor Comitetului de Coordonare, arestându-i în secret şi aruncându-i peste graniţă, dar a eşuat în acest demers cu principala opozantă, Maria Kalesnikava, care a devenit un simbol al rezistenţei. Represiunea a luat forme arbitrare, zbirii mascaţi ai regimului răpind/arestând oamenii în plină stradă. Opozanţii au cerut intervenţia internaţională de urgenţă, dar mesajul lor nu a primit răspuns. UE pregăteşte sancţiuni, dar Lukaşenko nu ar fi pe listă, semn că se lasă deschisă o portiţă de dialog cu dictatorul. Oricum, sancţiunile UE şi SUA vor avea efect limitat, atâta vreme cât dictatorul primeşte sprijinul Moscovei (care va fi plătit, însă, de Belorus). Având sprijinul Moscovei, dictatorul începe, lent, dar sigur, să câştige războiul de uzură împotriva rezistenţei printr-un proces prea puţin vizibil de reprimare a oricărei forme de opoziţie. Minskul începe exerciţiile militare „Frăţia Slavă” alături de Rusia, dar fără Serbia (care urma să fie folosită pentru a crea cadrul în care o prezenţă militară rusă în Belarus apărea normală, dar Belgradul a trebuit să cedeze în faţa presiunilor UE). Lukaşenko a pregătit vizita la Moscova prin multiple contacte şi convorbiri cu partea rusă, dar şi cu un interviu explicativ, revenind cu ameninţarea (neîntemeiată) că, dacă regimul său pică, va fi urmat de cel din Rusia[2]. Economic, s-a ajuns la unele înţelegeri, în perspectiva întâlnirii lui Lukaşenko cu Putin, care va avea loc săptămâna viitoare. Spre deosebire de întâlnirile cu Putin la care decidea cum dorea, inclusiv să plece fără un acord sau comunicat, la cea de la Soci, din 14.09, Lukaşenko are o libertate de manevră redusă. Sprijinul Rusiei este existenţial pentru regimul său, aşa că el va trebui să cedeze din independenţa şi suveranitatea Belarusului, precum şi din averea naţională. Având în vedere că, foarte probabil, cererile lui Putin vor fi maximale, întrebare este cât va putea să reziste Lukaşenko, prezervând ceva din interesele fundamentale ale Belarusului. Lukaşenko este cu atât mai vulnerabil, cu cât chiar oamenii regimului său vor reacţiona, dacă va ceda în mod esenţial, iar el nu are prea multe opţiuni. Cât despre Vest, acestuia nu îi rămâne decât să reacţioneze, cât şi cum poate, la acţiunile lui Lukaşenko şi ale lui Putin, şi să continue ceea ce face de mult, ajutorarea cetăţenilor beloruşi.

Lukaşenko a luat măsuri hotărâte de eliminare a opoziţiei organizate, răpind/arestând şi aruncând peste graniţă membrii Comitetului de Coordonare, acţiune care a avut un succes parţial, Maria Kalesnikava devenind un simbol al rezistenţei, după ce, distrugându-şi paşaportul, nu a putut fi trimisă forţat dincolo de frontieră şi a fost aruncată în temniţă, de unde a atacat… dictatura în justiţie (şi aceasta este a dictaturii, control consolidat prin numirea unui nou procuror general). Lukaşenko a consolidat aparatul represiv, promovând oportunişti loiali, dar şi apropiaţi Moscovei (noul şef al KGB), însă nu are garanţia sprijinului necondiţionat al aparatului de stat. El a avut un contact permanent cu Rusia, prin convorbiri telefonice cu Putin şi prin ambasadorul rus, pregătind întâlnirea din 14.09 (în esenţă, o târguială, cât din suveranitatea politică şi economică a Belarusului va fi cedată Rusiei). Problema lui Lukaşenko este că nu a stopat criza, nereuşind, încă, să înăbuşe protestele, dar şi faptul că nu mai are cum să se apere în faţa Moscovei, care nu va arăta milă atunci când va cere preţul pentru ajutorul acordat. O agăţare de faptul că Moscova este obligată să păstreze aparenţele (Peşkov a dezminţit informaţiile că Rusia s-ar pregăti să anexeze Belarusul), că beloruşii nu acceptă anexarea (dar nu mai îl acceptă nici pe el) şi, probabil, ajutorul politic şi financiar al Chinei reprezintă prea puţin în faţa unei Moscove care vede în actuala criză ocazia de a rezolva problema belorusă prin preluarea controlului asupra acestui stat, indiferent de forma sub care va fi prezentat acest proces. Problemele Moscovei, care constă în opoziţia Vestului şi cea a majorităţii poporului belorus, vor fi depăşite în forţă, ameninţarea Vestului permiţând Kremlinului să acţioneze nestingherit, iar cu poporul belorus se planifică, probabil, aceeaşi metodă aplicată şi poporului rus, un amestec de oprimare şi zăhărel economic. Prezenţa rusă se observă, deja, în modul de reprimare a demonstraţiilor, iar ajutorul economic rus salvează regimul: Kremlinul a dat ordin băncilor ruseşti să alimenteze cu credite în valută agenţii economici beloruşi. De asemenea, au fost perfectate acorduri energetice care, deşi salvează, pe moment, economia belorusă, sunt, în ansamblu, favorabile Moscovei. Exerciţiul militar comun „Frăţia Slavă” aduce trupele aeropurtate ruse în Belarus.

Vestul a rămas la nivelul ameninţărilor, pregătind sancţiuni, care nu vor fi dure, fiind excluse cele economice, pentru a nu lovi în populaţie, iar cele politice vor fi limitate (Lukaşenko nu figurează pe listă, semn că se mai lasă o cale de comunicare cu  dictatorul). Se amplifică semnalele occidentale privind „liniile roşii” pentru Moscova, respectarea independenţei şi suveranităţii beloruse, precum şi neintervenţia directă, dar Vestul nu are capacitatea să le impună direct, ci doar să reacţioneze prin sancţiuni. De aceea, comportament UE pare neangajant, chiar şi pentru unele state europene precum Lituania. Cât despre SUA, simplu fapt că au transmis aceste mesaje printr-un oficial de rangul doi, reprezintă, în sine, un semnal. Dincolo de abordarea principială unică, UE acţionează eterogen, de la Lituania, care a recunoscut politic opoziţia din Belarus, la Cipru, care blochează sancţiunile, conectându-le cu cele împotriva Turciei[3]. Ezitările Grupului de la Vişegrad arată cel mai bine dificultăţile ce apar în abordarea concretă a problemei beloruse. Kremlinul ştie, însă, că, pe cât de puţin are Vestul capacitatea de a interveni direct, pe atât de mare este capacitatea acestuia de a lua măsuri de reacţie la adresa acţiunilor sale în Belarus, în principal, prin sancţiuni economice. De aceea, „maskirovka politică” va avea un rol important în implementarea acordurilor la care Moscova va ajunge cu Lukaşenko, dar şi în alte acţiuni ale sale în Belarus.

În faţa creşterii represiunii, dar şi a inacţiunii UE, opoziţia belorusă strigă, în van, după ajutor, cerând Vestului măsuri neechivoce de sprijin (Paval Latuşka: „este timpul să ajutaţi”), iar Rusiei să respecte statul belorus şi opţiunile politice ale beloruşilor. Opoziţia a reacţionat la acţiunile puterii prin „trecerea în ilegalitate”, mai corect, în anonimat, Consiliul de Coordonare anunţând că va funcţiona fără un prezidiu. De fapt, Consiliul de Coordonare nu mai avea acest prezidiu, numai scriitoarea Svetlana Alexievici, deţinătoare a premiului Nobel nefiind răpită de zbirii puterii, apărată fiind de implicarea ambasadorilor UE.

Lukaşenko se îndreaptă spre o victorie à la Pirus, învingându-i pe beloruşi, dar urmând să predarea Rusiei din suveranitatea statului belorus. Partida nu este, încă, pierdută pentru beloruşi, ei neputând fi neglijaţi ca forţă politică în propria lor ţară. Dar, aşa cum a câştigat Crimeea, pierzând Ucraina şi ucrainenii, Kremlinul este pregătit să îşi asume riscul de a îi pierde pe beloruşi, capturând, însă, Belarusul.

III. GRECIA/FRANŢA. Summit-ul sud-european.

De o importanţă deosebită, în contextul tensiunilor greco-turce, summit-ul din Corsica al sud-europenilor a generat o poziţie comună în perspectiva summit-ului european dedicat acestei probleme. Grecia, Cipru şi marele european care le sprijină, Franţa, au obţinut o poziţie comună a sudicilor, dar nu şi o aprobare a abordării franceze, ceilalţi sudici (Italia, Spania) fiind înclinaţi spre o abordare mai soft. Relaţiile franco-greceşti se vor concretiza în legături militare consolidate, Grecia urmând să achiziţioneze armament francez, întrebarea fiind cât de ferm va fi prins, în înţelegerile bilaterale, angajamentul francez de a fi alături de Grecia în situaţia unui conflict cu Turcia. Preşedintele turc, Recep Erdogan, a reacţionat cu noi ameninţări, dar, şi sub presiunea SUA (care şi-au exprimat poziţia prin Mike Pompeo, aflat în vizită în Cipru), Ankara este obligată să pondereze strategia sa de abordare în forţă a diferendumului privind ZEE cu Grecia şi Cipru. Pentru moment, însă, pe fondul avertismentelor preşedintelui Macron şi a achiziţionării de armament franţuzesc de către Grecia, tensiunile cresc. Europenii vor să evite un conflict turco-grec, aceasta fiind perspectiva din care se vor decide sancţiuni împotriva Turciei. Negocierile turco-greceşti de la NATO, având un scop limitat, deconflictualizarea, în scopul evitării unor incidente, nu au progresat. Cât despre negocierile privind partajarea ZEE, în pofida medierii germane, acestea sunt mai îndepărtate ca oricând, Turcia declarându-se gata pentru acestea, fără precondiţii, dar folosind ameninţarea cu forţa şi având ca bază teoria sa, pro domo, a platoului continental turc, în timp ce Grecia pleacă de la dreptul internaţional, acordul UNCLOS, dar care nu a fost semnat de către Turcia. Geografia politică (insulele greceşti situate până în proximitatea coastei turceşti) se joacă cu cele două naţiuni, iar ideologia naţionalist-islamistă a preşedintelui Erdogan transformă diferenţele în tensiuni, mirajul gazului fiind doar unul dintre ocaziile de revanşarea în faţa istoriei.      

În comunicatul final al summit-ului (10.09), liderii statelor sud-europene au chemat Turcia să înceteze „activităţile unilaterale şi ilegale” din Mediterana de Est. Ei şi-au reafirmat „întregul sprijin şi solidaritatea cu Cipru şi Grecia”, care trebuie să facă faţă „acţiunilor confruntaţionale” ale Turciei: „regretăm că Turcia nu a răspuns la apelurile repetate ale UE de încetare a acţiunilor sale unilaterale şi ilegale”. Ei au ameninţat că „în absenţa unui progres în angajarea Turciei într-un dialog şi dacă aceasta un încetează acţiunile unilaterale, UE este gata să elaboreze o listă de măsuri restrictive”. Germania a fost chemată să reia eforturile de mediere între cele două părţi. Prim ministrul grec, Kiriakos Miţotakis, a transmis condiţiile normalizării: „dacă Turcia vrea, cu adevărat, un dialog franc cu Grecia şi Cipru, alături de UE, ea trebuie să demonstreze în practică, stopând imediat acţiunile unilaterale, şi să indice convingător că respectă legislaţia internaţională” (implicând respectarea convenţia UNCLOS, dar pe care Turcia nu a semnat-o). Poziţia franceză a fost prezentată de Emmanuel Macron: „Turcia nu mai este un partener în regiune”. După acesta, europenii trebuie să fim clari şi fermi în faţa „comportamentului inadmisibil” al preşedintelui Recep Erdogan”. Macron a denunţat „provocările inacceptabile din partea Turciei”.

Reacţia turcă a fost dură (comunicatul statelor sud-europene ar fi parţial şi lipsit de bază legală), orientată prioritar împotriva Franţei, respectiv a preşedintelui francez, Macron, care a fost caracterizat ca fiind „arogant, cu reflexe coloniale”, aducând riscuri la adresa „marilor interese ale Europei”. Ankara este deranjată de unitatea principială a europenilor, dar, mai ales, de faptul că, cel puţin în parte, abordarea franceză se va reflecta în politica acestora. Şi are de ce să se teamă, UE menţinând ferm o poziţie principială unitară: un stat european nu poate fi ameninţat cu forţa. În privinţa abordării, lucrurile se schimbă, Germania căutând să medieze. Chiar unii sud-europeni nu susţin abordarea franceză, aceasta fiind una pro domo. Spania este pentru dialog (şi în contextul în care diplomaţia spaniolă cooperează bine cu Josep Borrell), iar Italia are multe de reproşat Franţei (care a deschis calvarul libian, fără să aibă o soluţie la el, costurile fiind plătite, în parte, de Roma; în Libia, contractele de petrol rămân un obiectiv, Total concurând cu ENI). Este evident că politica Parisului de sprijinire a Atenei este legată şi de contractele de armament. 

În contextul tensiunilor cu Turcia, Grecia începe ample programe de înzestrare, după ce, pe fondul problemelor economice, forţele armate au fost neglijate. Programele vor fi în valoare de 10 miliarde euro, pe o perioadă de un deceniu, din care 1,5 miliarde euro vor fi alocate programelor care vor fi declanşate acum (ridicând întrebări privind situaţia financiară a Greciei, nu numai printre creditori, dar şi în rândul electoratului grec: Miţotakis a câştigat alegerile cu un mesaj de redresare a economiei). Principala beneficiară a acestor contracte de armament va fi Franţa. Acestea au fost perfectate la întâlnirea dintre preşedintele Macron şi prim ministrul Miţotakis din Corsica. Miţotakis a anunţat (13.09) că Grecia va cumpăra 18 avioane Rafale, patru fregate multifuncţionale şi patru elicoptere navale, precum şi arme antitanc, torpile şi rachete pentru forţele aeriene. Grecia îşi va mări efectivele forţelor armate cu 15.000 de militari şi va investi în industria naţională şi în capacităţile de luptă cibernetică.

SUA şi-au reafirmat poziţia în cursul vizitei secretarului de stat, Mike Pompeo, în Cipru. La întâlnirea cu preşedintele cipriot, acesta a declarat că SUA sunt foarte îngrijorate de acţiunile de prospectare ale Turciei în zone asupra cărora Grecia şi Cipru au jurisdicţie. Evaluând relaţiile ciprioto-americane ca fiind mai bune ca niciodată, Pompeo a remarcat că „statele din regiune trebuie să îşi rezolve disputele pe cale diplomatică”, adăugând, însă, că resursele cipriote trebuie partajate între ciprioţii greci şi cei turci. Cooperarea militară americano-cipriotă se amplifică (se va deschide un centru de pregătire terestră, maritimă şi securitate portuară), în contextul în care SUA au ridicat, limitat, embargoul asupra Ciprului privind vânzarea de armament. Aceste evoluţii reprezintă o reorientare a politicii de securitate a Ciprului spre SUA, o sincronizare cu cea a Greciei. Serghei Lavrov a vizitat, recent, Cipru, în încercarea de a păstra nivelul bun al relaţiilor ruso-cipriote, pe fondul informaţiilor că, în contextul apropierii de SUA, Cipru nu va mai permite ancorarea şi asigurarea logistică a navelor ruse. 

În faţa presiuni cumulate a ameninţării sancţiunilor europene şi a agravării problemelor economice, Ankara a decis retragerea navei de prospecţiuni Oruc Reis din apele în dispută. În final, dincolo de toate argumentele, Recep Erdogan nu mai poate apela la ameninţarea cu forţa fără să suporte consecinţe. Nu disputa în sine este problema, necesitatea rezolvării ei pe care diplomatică primând, ci faptul că nu se poate tolera o asemenea abordare agresivă a unui stat membru NATO la adresa unui alt stat membru NATO şi al UE. Multe state europene nu doresc să-şi strice relaţiile cu Ankara, dar linia roşie a neameninţării cu forţa a unui stat european nu poate fi trecută fără consecinţe.    

IV. UE/Marea Britanie. Boris Johnson vrea să încalce acordul Brexit.

Pe fondul impasului în negocierea acordului comercial dintre UE şi Marea Britanie, prim ministrul Boris Johnson a luat decizia promovării, în Parlamentul britanic, a unei legi care încalcă obligaţiile asumate de Londra în acordul Brexit, cu scopul de a crea cadrul în care britanicii pot forţa concesii din partea UE în viitorul acord comercial. UE a cerut o întâlnirea de urgenţă, care nu a avut nici un rezultat, şi se pregăteşte pentru un viitor fără acord comercial cu Marea Britanie. Dincolo de diferenţele dintre cele două părţi în negocierea viitorului acord comercial, iniţiativa premierului britanic este un şantaj, propunerea de lege având ca efect încălcarea asumată a angajamentelor luate de Londra în cadrul acordului Brexit (guvernul de la Londra recunoscând că legea încalcă „limitat” dreptul internaţional). Acest fapt va avea efecte serioase asupra încrederii dintre britanici şi europeni, cu impact asupra cooperării în plan politic şi economic.

La întâlnirea de urgenţă solicitată de UE (10.09) de la Londra, vicepreşedintele Comisiei Europene, Maroš Šefčovič, a transmis guvernului britanic că europenii aşteaptă o retragere a acestei propunere de lege, „în cel mai scurt timp, până la sfârşitul acestei luni”, deoarece aceasta încalcă angajamentele luate în cadrul acordului Brexit. Šefčovič a declarat că acest gest „afectează grav încrederea dintre Marea Britanie şi UE”. Proiectul de lege revizuieşte anumite aspecte ale acordului Brexit privind Irlanda de Nord, care au fost luate cu scopul de a prezerva pacea în această provincie britanică, respectiv evitarea instituirii unei „frontiere dure” între Irlanda de Nord şi Irlanda (Irlanda de Nord urmând să rămână aliniată la normele europene fixate în cadrul pieţei unice comunitare). Chiar în Marea Britanie există îngrijorarea legată de afectarea credibilităţii ţării pentru că apare pericolul să nu  respecte un acord internaţional.

În negocierile actuale privind viitorul acord comercial dintre UE şi Marea Britanie, există, încă, diferenţe, precum pescuitul, dar cea mai importantă este condiţionarea europeană ca un acces fără taxe al britanicilor la piaţa europeană să fie însoţit de măsuri de control concurenţial. Se bănuieşte că, prin acest gest, în forţă, Boris Johnson speră că va putea să se târguiască cu europenii folosind această lege: în măsura în care europenii cedează în viitorul acord, britanicii vor retrage proiectului de lege din Parlament. Europenii consideră că Boris Johnson a mers prea departe, UE transmiţând acestuia un ultimatum: Londra trebuie să retragă, până la sfârşitul lunii, propunerea de lege care încalcă acordul Brexit sau nu va mai fi nici un acord comercial. Ambele părţi se pregătesc pentru un viitor fără un acord comercial.

V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 13 - 19.09.2020.

● SERBIA/KOSOVO. Şi a fost întâlnirea de la Bruxelles. Deşi, în fundal, se află dorinţa europenilor de a obţine recunoaşterea Kosovo, la întâlnire s-au discutat unele teme concrete, rezolvarea cărora să apropie cele două părţi. Acestea sunt, de fapt, paleative, UE nereuşind decât acomodarea cu acordurile economice semnate la Washington, respingând, însă, măsurile diplomatice luate faţă de Israel. Aleksandar Vučić are, acum, alte probleme, cele cu Rusia. După jignirea lui Vučić de către purtătoarea de cuvânt a MAE rus, Vladimir Putin şi Serghei Lavrov au dres busuiocul, în convorbirile avute cu Vučić cerându-şi scuze. Aceasta este doar vârful aisbergului, Kremlinul temându-se că Vučić va face cedări economice şi energetice SUA, în detrimentul Rusiei, şi că el va numi mai puţini pro-ruşi în viitorul guvern sârb.     

● RUSIA/LEVANT. Turneul lui Serghei Lavrov în Levant a clarificat unele poziţii ruse. Lavrov a vizitat Siria, unde Moscova a promis ajutor economic lui Bashar al-Assad, în condiţiile în care cele două state sunt supuse sancţiunilor occidentale, dar acesta este condiţionat de cedări economice şi politice siriene. În Cipru, Lavrov a căutat să menţină poziţiile ruse din Cipru şi a afirmat dorinţa Moscovei de a media între Cipru şi Turcia. Lavrov s-a pronunţat pentru o soluţie paşnică în Libia.

● AFGANISTAN. Negocierile dintre talibani şi puterea de la Kabul. După amânări, dar şi cedări succesive ale puterii de la Kabul, încep negocierile de pace. Talibanii nu au încetat atacurile, dar SUA presează Kabulul, fiind interesate de retragerea trupelor sale. SUA retrag trupele şi din Irak, acesta fiind un element important al campaniei electorale a preşedintelui Trump. Să sperăm că războiul din Afganistan se încheie odată, chiar dacă soluţia finală ar putea ridica întrebarea dacă a meritat sacrificiul atâtora.