Raport săptămânal NATO - UE LEVANT Balkanii de Vest Regiunea Mării Negre
MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (07.01– 13.01.2019)
Monitorul Apărării şi Securităţii
I. RUSIA. O demonstraţie de forţă în Marea Neagră.
II. UNIUNEA EUROPEANĂ. Incertitudine în perspectiva alegerilor europene.
III. BALCANI. Macedonia face un pas înainte şi Kosovo menţine taxele.
IV. ORIENTUL MIJLOCIU. Politica SUA rămâne confuză.
V. Evoluţii de urmărit în săptămâna următoare.
I. RUSIA. O demonstraţie de forţă în Marea Neagră.
Rusia a reacţionat disproporţionat la o prezenţă navală americană modestă în Marea Neagră. După ce SUA au trimis o navă amfibie (navă militară cu rol limitat), tocmai pentru a nu escalada inutil situaţia, Rusia a replicat agresiv, anunţând că fregata Pitlivi va urmări îndeaproape nava americană. Nava de debarcare USS Fort McHenry, având la bord infanterişti marini din cadrul Unităţii Expediţionare 22, a intrat (05.01) în Marea Neagră, staţionând în portul Constanţa (07-10.01) şi părăsind Marea Neagră pe 11.01. Fregata rusă Pitlivii a urmărit nava americană pe parcursul întregului marş al acesteia în Marea Neagră, inclusiv pe perioada cât aceasta a fost în portul Constanţa (efectuând „misiuni complexe de monitorizare”). Completând imaginea, a fost şi un exerciţiu (fără lansări, doar cu simulare electronică a ţintelor şi a lansării) al bateriilor de rachete anti-navă Bal din Crimeea (10.01). Acest comportament reprezintă o noutate, având în vedere că nava americană nu s-a îndreptat spre Crimeea, nici măcar spre Odessa, ci doar a navigat în vestul Mării Negre, spre un port aliat. El este cu atât mai agresiv cu cât nava americană este una amfibie, fără capacităţi de lovire. O primă concluzie: Rusia consideră că are dreptul să îşi demonstreze superioritatea navală în Marea Neagră prin urmărirea navelor NATO imediat ce acestea intră prin Bosfor, indiferent dacă prezintă pericolul de a se apropia de Crimeea sau doar navigă de-a lungul coastei de vest. Având în vedere că nava americană nu s-a putut bucura de o escortă navală sau aeriană din partea statelor NATO din proximitate, ea a trebuit să se bazeze doar pe sistemele proprii de apărare antiaeriană/antirachetă[1]. O a doua concluzie: grupările navale NATO care intră în Marea Neagră trebuie să se descurce singure, aliaţii NATO din regiune nedorind (Turcia), neputând (România) sau nedorind şi neputând (Bulgaria) să le ajute. Suntem departe de demonstraţii de forţă navale ale NATO, aşa cum tot cere Ucraina (anunţând, deja, că în Marea Neagră va intra o grupare navală aliată cu nave olandeze în compunere), ci mai degrabă cu o prezenţă simbolică („show the flag”), dar care este utilizată de Rusia pentru a îşi arăta dominarea Mării Negre. Totuşi, Rusia nu a interceptat avioanele de cercetare radioelectronică americane Rivet Joint şi P8 Poseidon[2], care au zburat în proximitatea Crimeei în această săptămână.
În Marea Neagră, a intrat o navă rusă care nu face parte din FMN, distrugătorul din clasa Udaloy, Severomorsk. Acesta a ancorat la Sevastopol (10.01) urmând să rămână în Marea Neagră timp de o lună, perioadă în care va executa misiuni în cadrul FMN. Deşi este un act izolat, se conturează o perspectivă negativă: dislocarea în Marea Neagră a unor nave de luptă din alte flote, fie şi pentru a se reface între două misiuni în Marea Mediterană.
În problema INF, Rusia a făcut un nou apel la dialog. Sergei Ryabkov, adjunctul ministrului de externe, a declarat (09.01) că „suntem gata pentru dialogul cu SUA. Dacă se întâmplă mâine, atunci suntem gata mâine. Dar dialogul trebuie să se desfăşoare pe „baze egale”. „Baze egale” înseamnă că Rusia nu va da socoteală de încălcarea INF cu racheta SSC-8, dar SUA vor trebui să pună în discuţie scutul anti-rachetă care ar încălca INF. Tot în contextul INF, trebuie perceput şi anunţul privind modernizarea rachetei de croazieră Kalibr (varianta Kalibr M urmând să aibă o rază de acţiune aproape dublă, de 4500 km). Deşi anunţul se referă la varianta anti-navă instalată la bordul navelor şi submarinelor, se ştie că este vorba despre aceeaşi rachetă de croazieră lansată de pe uscat care încalcă INF, SSC-8.
Rusia rămâne, în continuare, preocupată de problemele INF şi Ucraina. Deşi situaţia economică nu este strălucită, o criză iminentă nu apare la orizont: preţul petrolului este în creştere, deşi timid, şi se aşteaptă să ajungă, în 2019, până la 67$/baril, existând şanse ca bugetul Rusiei să poată fi echilibrat. Oricum, cheltuielile militare vor trebui reduse. Aşa că Rusia, a cărei politică externă şi de securitate este la un nivel de agresivitate direct proporţional cu preţul petrolului, va putea să continue politica actuală, dar căutând frenetic o soluţie favorabilă, atât în problema INF şi a relaţiilor cu Vestul, cât şi în cea a Ucrainei.
Pe de altă parte, Ucraina mizează, în continuare, pe sprijinul occidental, deşi nu face mai nimic pentru a deveni o democraţie funcţională. Mai mult, strategia electorală a preşedintelui Petro Poroşenko riscă să creeze cadrul în care o nouă agresiune rusă şi-ar găsi justificarea, aşa cum a avertizat fostul ministru de externe ucrainean, Konstantin Grişcenko. Concentrarea pe mesajul „patriotic”, practic, intensificarea politicilor naţionaliste în toate domeniile vieţii politice şi sociale şi înrăutăţirea relaţiilor cu Rusia au mărit posibilitatea unui război pe scară mare între cele două ţări. Este adevărat, aţâţarea Rusiei aduce mici succese necesare unui preşedinte care nu a făcut mai nimic pentru reforma politică şi economică, dar măreşte pericolul unui conflict major şi îndepărtează găsirea unei soluţii paşnice. Chiar Franţa şi Germania ar fi trimis mesaje de renunţare la această strategie păguboasă. Faptul că, în pofida paşilor făcuţi, Ucraina seamănă, încă, cu Rusia, este evidenţiat de relaţia cu lumea interlopă: în timp ce interlopi ucraineni celebri au fost alături de puterea politică la sărbătorirea tomos-ului, oamenii legii ruşi au fost prezenţi la funeraliile unui interlop de seamă. Nu este o întâmplare: acolo unde nu a avut loc, cu adevărat, nicio schimbare politică, cei care s-au considerat deasupra legii, urmaşii nomenclaturii şi ai KGB-ului, au colaborat strâns cu cei care au fost împotriva legii, mafioţii, doar au acelaşi mod de gândire: dispreţul faţă de lege şi faţă de cetăţean.
II. UNIUNEA EUROPEANĂ. Incertitudine în perspectiva alegerilor europene.
Indiferent de previzibilul eşec al Teresei May, Brexitul, oricare va fi forma sa, va lovi serios atât Marea Britanie, cât şi UE, deşi speranţele privind un nou referendum cresc. Germania şi Franţa încearcă consolidarea nucleului, dar Italia şi Polonia caută o axă anti-liberală la care anunţă aderarea „apărătorul creştinătăţii”, Viktor Orban.
În Marea Britanie, Parlamentul a început discuţiile legate de Brexit, votul urmând să aibă loc săptămâna viitoare. Este aproape o certitudine că acordul încheiat de Teresa May cu UE nu va trece de votul din parlament. Strategia acesteia, de amânare şi şantaj („acordul meu sau Blind Brexit”) a eşuat. Parlamentul şi-a luat revanşa, obligând-o pe Teresa May să se supună voinţei sale. Parlamentarii au limitat, printr-o serie de amendamente, opţiunile Teresei May. Mai întâi, au eliminat opţiunea Blind Brexit, printr-o serie de limitări privind măsurile ulterioare părăsirii UE. Apoi, au eliminat folosirea factorului timp de către Teresa May, cerând revenirea în doar trei zile, nu 21 de zile, cu un plan alternativ, dacă planul său va fi respins (şi va fi respins). În condiţiile în care UE nu renegociază acordul, chiar dacă anunţă flexibilitate în aplicarea lui, data ieşirii nu se amână, iar conservatorii sunt profund divizaţi, opţiunile se restrâng la: 1) votarea, la un al doilea scrutin, a unui acord Brexit cu unele modificări (oare va accepta UE aceste modificări?), asta dacă Teresa May va găsi o majoritate; 2) un acord aproape de Blind Brexit, mai ales dacă guvernul cade (şi dacă nu se cere de la UE amânarea ieşirii); 3) un nou referendum, care, foarte probabil, ar păstra Marea Britanie în UE (mai este timp şi voinţă politică pentru aşa ceva?). Fireşte, europenii îşi doresc varianta a treia. Vor şti liderii europeni să îi ademenească înapoi în UE pe britanici, oferindu-le ceea ce aceştia au dorit (o limitare a mişcării libere a forţei de muncă) sau este prea târziu pentru asta? Să nu uităm că britanicii au reacţionat la valul de lucrători din est, care este pe cale să se reducă, cel puţin cel din Polonia (România şi Bulgaria rămân surse de emigraţie majoră) şi la gradul de integrare (tot ceea ce a venit după tratatul de la Lisabona). Probabil, europenii vor ajunge, mai devreme sau mai târziu, la ideea că, dacă tot nu pot construi o UE unitară, măcar să o păstreze, fie şi cu mai multe viteze.
În Franţa, puterea nu are încă un răspuns la mişcările de protest, deşi a reuşit marginalizarea acestora. Popularitatea lui Emmanuel Macron este în revenire, dar departe de nivelul care să-i permită implementarea reformelor sale economice. Alegerile europene, un adevărat test pentru E.Macron, se apropie, o victorie fiind imperativ necesară. Realitatea este că societatea franceză s-a deplasat la stânga, guvernarea socialistă aducând o atmosferă egalitaristă, cu preţul alungării celor cu venituri mari şi a investitorilor. Emmanuel Macron a forţat revenirea la o economie eficientă, într-un stil individualist anglo-saxon, care nu a mers, cel puţin până acum (exemplul cel mai edificator este taxa pe avere). Singura veste bună este informaţia apărută despre un nou plan comun franco-german care ar aduce cele două state atât de aproape încât să se poată vorbi de „o singură superputere”. Cele două naţiuni ar urma să ia măsuri de cooperare strânsă în domeniul apărării, politicii externe şi economiei. Această apropiere ar urma să servească ca model pentru o UE mai unită. La sfârşitul acestei luni (22.01), Angela Merkel şi Emmanuel Macron ar urma să semneze un tratat care ar deschide drumul spre o politică externă şi de securitate comună, inclusiv misiuni comune de menţinere a păcii în diferite zone ale lumii. De asemenea, cele două state vor milita pentru un loc permanent pentru Germania în CS al ONU. Franţa şi Germania intenţionează să aibă o singură voce la Bruxelles, impunând poziţii comune în cadrul UE. De fapt, este vorba despre adâncirea tratatului bilateral din 1963, cele două state dorind să arate că axa franco-germană rămâne nucleul european. Era şi momentul ca un asemenea acord să apară, mai ales că nucleului franco-german trebuie să facă faţă ofensivei „antiliberale”, de fapt ofensivei împotriva statului de drept a esticilor, respectiv a indisciplinei financiare a populiştilor italieni.
Liderul de facto al guvernului italian, vice prim-ministrul Matteo Salvini, a vizitat Varşovia căutând să stabilească o axă eurosceptică, în perspectiva alegerilor europene din mai. Obiectivul comun este recuperarea unei părţi din puterea decizională, în defavoarea Bruxellesului. Declaraţiile au fost optimiste, omologul lui Matteo Salvini, ministrul de interne polonez, Joachim Brudzinski, declarând că „Polonia şi Italia vor fi parte a noii primăveri europene, a renaşterii valorilor europene”. Vizita a avut loc în urma invitaţiei făcute de Joachim Brudzinski pentru a se discuta migraţia şi securitatea frontierelor UE. Matteo Salvini a declarat că este vitală crearea unui bloc reformist care să restructureze instituţiile europene. Discuţiile lui Salvini cu liderii conservatorilor polonezi (partidul Lege şi Justiţie/PiS), liderul de facto al puterii de la Varşovia, Jaroslaw Kaczynski, ar fi decurs bine, dar fără să se ajungă la o decizie: „am iniţiat un dialog. Să ajungi la o înţelegere doar într-o oră şi jumătate este prea optimist”. Alianţa care s-ar naşte urmează să aibă un program în zece puncte pe problemele de securitate, creştere economică, familie, precum şi „rădăcinile europene pe care unii le-au negat”. Matteo Salvini a reuşit, până în prezent, să se alieze cu partidul de extremă dreapta al Marinei Le Pen şi cel anti-islam, al Libertăţii, din Olanda. Alianţa pe care o propune M. Salvini conservatorilor polonezi are destul de puţine şanse de materializare deoarece cele două partide au prea puţine în comun. Mai întâi, diferenţele cu Bruxelles-ul sunt de natură diferită, Matteo Salvini dorind tolerarea unei politici financiare cu deficit bugetar ridicat, în timp ce PiS este deranjat de acuzele că nu respectă statul de drept, respectiv justiţia (deşi, în ultima perioadă, a făcut paşi spre anularea acţiunilor anti-justiţie anterioare). Chiar la capitolul finanţe europene, părerile diferă: Polonia vrea continuarea politicii actuale financiare europene, de care beneficiază, în timp ce Italia vrea să fie exceptată de la reguli (deşi, în final, piaţa ar putea pedepsi puterea de la Roma). La capitolul migraţie, Polonia, deşi anti-migraţie, nu are migranţi, în timp ce Italia vrea să scape de unii dintre ei … dar ţări precum Polonia refuză să îi primească. La capitolul politică externă, sunt perspective şi interese diferite: Polonia identifică Rusia ca fiind o ameninţare majoră, în timp ce Matteo Salvini este un prieten declarat al Kremlinului. Ceea ce i-a adus la discuţii pe cei doi e mult mai banal decât „primăvara europeană” – lipsa unui grup parlamentar la Bruxelles prin care să influenţeze politica europeană. PiS aparţine grupului conservatorilor care, prin plecarea britanicilor, îşi pierde din relevanţă, în timp ce Liga lui Matteo Salvini, ca un adevărat partid de extremă dreaptă, este alături de extremişti. Nu avem decât tatonări, conservatorii polonezi ţintind mult mai sus, alături de Franţa şi Germania, dar neputând suporta „urechelile” primite pentru încălcarea independenţei justiţiei. Asta nu-l împiedică pe Viktor Orban să se declare gata să fie alături de această alianţă care încă nu s-a născut, motivul fiind presiunile Bruxellesul-ui, la care se adaugă, din ce în ce mai clar, cele interne, de opoziţie la regimul său. Deşi s-a declarat „apărătorul creştinătăţii” împotriva Europei condamnate să devină musulmană, Viktor Orban va juca, mai departe, cartea pe care o condamnă în declaraţii, cea germană, cu speranţa că partidul său nu va fi exclus din rândul popularilor europeni.
III. BALCANI. Macedonia face un pas înainte, iar Kosovo păstrează taxele.
MACEDONIA şi-a schimbat numele, drumul spre NATO şi UE fiind deschis. Parlamentul macedonean a votat (11.10) un amendament la constituţie prin care ţara a fost redenumită Republica Macedonia de Nord. Au votat pentru schimbarea numelui 81 din cei 120 de parlamentari, majoritatea de două treimi fiind asigurată la limită, deşi majoritatea parlamentarilor opoziţiei VMRO-DPMNE au boicotat şedinţa. A fost rezolvată, astfel, principala piedică pentru declanşarea procesului de integrare în NATO, respectiv în UE. Votul a reuşit după negocieri intense între premierul Zoran Zaev şi parlamentarii care se opuneau modificării numelui, votul fiind întârziat de opoziţia, de ultim moment, a unui mic partid al etnicilor albanezi. Se pare că Vestul a câştigat bătălia geopolitică cu Rusia, dar mai există un „dar”: acordul urmează să fie votat şi în parlamentul grec în următoarele 10 zile, iar prim ministrul grec, Alexis Tsipras, nu este sigur de sprijinul minusculului partid de extremă dreaptă al ministrului apărării, Panos Kammenos, care nu face un secret din prietenia sa cu Moscova. Acest „dar” s-a materializat mai repede decât era de aşteptat. Ministrul apărării, Panos Kammenos şi-a dat demisia (13.01), şi-a retras cei şase miniştri pe care îi avea în guvern şi a retras sprijinul partidului său pentru guvernul Tsipras. Partidul Independent Grec al lui Panos Kammenos are doar şapte parlamentari, dar aceştia erau strict necesari lui Tsipras. Motivul invocat a fost protestul faţă de acordul cu Macedonia privind schimbarea numelui (de ce acum, când acordul a fost votat în parlamentul de la Skopie şi nu atunci când s-a ajuns la acest acord, cu multe luni în urmă?). Reacţionând la această lovitură, primul ministru grec, Alexis Tsipras, a declarat (13.01) că va solicita parlamentului un vot de încredere pentru guvernul său rămas în minoritate, apărând perspectiva alegerilor anticipate. Nu numai acordul cu Macedonia privind schimbarea numelui, ci şi viitorul guvernului Tsipras este acum în discuţie. Geopolitica se joacă nu numai la Skopie, ci şi la Atena. Având în vedere şi sprijinul german pentru Macedonia, exprimat şi de cancelarul german, Angela Merkel, cu ocazia vizitei la Atena (unde a fost primită ca o salvatoare, ceea ce a şi fost, dar asta se vede acum, după ce criza a trecut), probabil că şi parlamentul grec va vota în favoarea acordului de schimbare a numelui. Totuşi, schimbarea numelui este doar condiţia necesară, nu şi suficientă pentru integrarea în NATO, şi, mai ales, pentru cea în UE, iar macedonenii nu trebuie să se îmbete cu apă rece. Oricum, pentru statele din Balcani, care bat pasul pe loc, Skopie dă un semnal că atunci când se vrea o schimbare cu orice preţ, se poate. Să ne amintim că Macedonia era cunoscut ca fiind statul în care existau tensiuni între majoritatea slavă şi minoritatea albaneză şi prin abuzurilor partidului naţionalist VMRO-DPMNE (care avea pretenţii teritoriale şi faţă de Bulgaria).
Reprezentanţii europeni au discutat cu o delegaţie kosovară normalizarea relaţiilor cu Serbia. Întâlnirea de la Bruxelles (08.01) dintre reprezentanţii UE, conduşi de Federica Mogherini, şi cea kosovară a avut ca obiectiv renunţarea de către Pristina la tarifele vamale introduse pentru produsele ce provin din Serbia şi Bosnia Herţegovina. De altfel, Federica Mogherini a insistat asupra „necesităţii ca Pristina să revoce tarifele vamale introduse”. Kosovarii şi-au apărat poziţia, argumentând că „taxele sunt singurul instrument pe care Kosovo îl are la îndemână pentru a presa Serbia”. De fapt, întâlnirea s-a încheiat cu un eşec, de vreme ce Pristina nu a renunţat la taxele care se aplică, practic, sârbilor kosovari. Apare întrebarea care este puterea reală a UE în faţă Pristinei, de vreme ce nu o poate determina să renunţe la o măsură care face grea viaţa sârbilor din Kosovo? Sau una vorbeşte Bruxellesul şi alta fac statele europene importante, care au propria politică în Kosovo?. Mai ales că măsura nu numai că a aruncat în aer negocierile dintre Serbia şi Kosovo, dar serveşte ca justificare pentru recrudescenţa naţionalismului sârbilor, care se vor întreba dacă Vestul nu este împotriva lor, orice ar face. Să ne mai mirăm că un Dodik care făcut ce a vrut în Srpska este aclamat cu ocazia zilei naţionale, sărbătorită în pofida solicitărilor interne bosniace şi externe de a nu o face? Sau că Belgradul abia aşteaptă vizita preşedintelui rus, Vladimir Putin, iar demonstraţiile opoziţiei pot fi ignorate de preşedintele Aleksandar Vučič? La urma urmei, la Belgrad şi Bania Luka avem la putere „fii politici” ai ucigaşilor, în timp ce la Pristina aveam la putere chiar pe cei care sunt suspectaţi că ar fi ucigaşi. O oarecare consolare vine de la Haga, unde vor fi chemaţi pentru investigaţii preliminare câţiva kosovari asupra cărora planează acuzaţia că au executat acţiuni criminale asupra sârbilor kosovari.
IV. ORIENTUL MIJLOCIU.
Turneul consilierului american pentru securitate naţională, John Bolton şi cel al secretarului de stat, Mike Pompeo, menite să clarifice situaţia şi să reasigure aliaţii, au creat mai multă confuzie, decât au adus lămuriri.
John Bolton a vizitat (06.01) Israelul, unde a dat asigurările necesare că retragerea trupelor americane din Siria nu va afecta securitatea aliatului său, adăugând faptul că retragerea va fi condiţionată de faptul că Turcia trebuie să fie de acord să îi protejeze aliaţii kurzi: „retragerea se va face într-un mod care garantează că ISIS este învinsă şi nu este capabilă să redevină o ameninţare. Va trebui să fim siguri că securitatea Israelului şi a prietenilor noştri din regiune este asigurată şi să avem grijă de cei care au luptat alături de noi împotriva ISIS şi a altor grupări teroriste”. Întrebat dacă retragerea americană nu va avea loc până când Turcia nu va garanta securitatea luptătorilor kurzi, acesta a răspuns: „în principiu, da” adăugând că acţiunile militare ale Turciei trebuie coordonate, măcar la un nivel minim, cu SUA. Declaraţiile au trezit furia preşedintelui turc, Recep Erdogan, care a anulat întâlnirea pe care urma să o aibă cu John Bolton, reiterând faptul că Turcia va acţiona aşa cum crede de cuviinţă împotriva luptătorii kurzi sirieni. Partea americană a precizat că discuţiile cu partea turcă pe această problemă vor continua. În acelaşi timp, Casa Albă a reiterat faptul că trupele americane se vor retrage din Siria (nemenţionând coordonarea de care vorbea John Bolton), iar pe teren s-a observat începerea retragerii unor trupe americane. Ce să înţelegem de aici? Greu de înţeles ceva coerent, mai ales că şi cei care sunt responsabili nu par să înţeleagă nici ei ce se întâmplă. De fapt, avem de-a face cu o decizie luată de preşedintele Donald Trump pe care responsabilii din jurul său încearcă să o implementeze rezonabil în condiţiile concrete din teren. Astfel, Mike Pompeo a menţionat faptul că discuţiile turco-americane privind protejarea kurzilor vor continua.
Turneul secretarului de stat, Mike Pompeo, a avut ca misiune asigurarea aliaţilor americani din regiune că SUA mai au o politică în Orientul Mijlociu, că nu îi vor lăsa în voia sorţii şi că nu se vor retrage, aşa cum o fac acum din Siria. Vizita în mai multe state din regiune a culminat cu discursul de la Cairo (10.01) care s-a vrut redefinirea politicii americane în regiune, dar nu a fost decât un atac la adresa celei duse de Administraţia Obama, fără să lămurească ce vor face SUA pe viitor. Desprinzându-se de tradiţie, Mike Pompeo l-a atacat pe Barak Obama făcându-l vinovat de abandonarea Orientului Mijlociu militanţilor islamişti - „am înţeles că atunci când America se retrage, deseori urmează haosul” (dar ce fac, în prezent, SUA?), menţionând că acum SUA sunt o „forţă pozitivă în Orientul Mijlociu”. Iranul a fost în centrul acuzaţiilor, Mike Pompeo asigurând că „în Siria, SUA vor utiliza diplomaţia şi cooperarea cu partenerii pentru a alunga şi ultima cizmă iraniană”, refuzând opţiunea Obama, „dorinţa de pace cu orice preţ”. Respingând scuzele din discursul lui Obama de la Cairo, Mike Pompeo a precizat că „vremea ruşinării americane autoprovocate a trecut, precum şi politicile care au produs-o”. Dacă politica lui Obama a avut destule neajunsuri (tolerarea intervenţiei iraniene în regiune de dragul ajungerii la un acord de denuclearizare, imperfect, dar un acord; retragerea rapidă din Irak; neintervenţia, cu orice preţ, în Siria), cea a lui Donald Trump … nu există, fiind mai mult o serie de decizii incoerente (retragerea din Siria), sentinţe (Iranul trebuie pedepsit) şi preferinţe (sprijin total pentru Israel, chiar condus de un guvern de extremă dreaptă care elimină soluţia a două state, şi pentru Arabia Saudită, chiar condusă de un prinţ înclinat spre acţiuni dure şi ilegale, inclusiv crimă). Mai mult, îi lipseşte baza principială (SUA îşi justificau poziţia în lume prin apărarea drepturilor omului şi ale naţiunilor), reducându-se la geopolitică, atunci când nu e doar o simplă preferinţă personală a preşedintelui şi a familiei acestuia. Pe acest fond, summit-ul privind Iranul care urmează să aibă loc în Polonia (!), în februarie, ridică multe întrebări: ce vor cere SUA aliaţilor săi în problema Iranului, în ce bază şi cu ce argumente. Cu ce avem de-a face? Nimeni nu spune că Iranul nu e problemă, dovadă că europenii i-au impus sancţiuni (ca răspuns al acţiunilor teroriste iraniene în Europa), dar este una regională, nu globală, iar o acţiune împotriva acestuia ar fi pentru a apăra Arabia Saudită (ce au europenii în comun cu acest stat?) şi Israelul (care poate să se apere şi singur şi are propria politică). Problemele s-au complicat şi este greu de făcut o imagine corectă a situaţiei, ce să mai vorbim de luarea unor decizii. Prudenţă este cuvântul de ordine, mai ales până când Casa Albă decide o politică coerentă în regiune care să spună clar ce vrea şi de ce, dincolo de impulsurile şi preferinţele preşedintelui Trump.
V. Evoluţii de urmărit în săptămâna următoare.
SUA. Disensiunile dintre Donald Trump şi democraţi se adâncesc. Blocajul guvernului continuă, iar discuţiile dintre preşedinte şi democraţi nu au dus nicăieri. Preşedintele cochetează cu ideea prezentării migraţiei la frontiera de sud ca fiind o urgenţă, iar democraţii nu sunt dispuşi la niciun compromis privind acordarea fondurilor pentru zidul cu care acesta vrea să-şi mulţumească baza electorală. Criza politică americană ne afectează, un blocaj intern reflectând starea de fapt generală. Ancheta Mueller continuă, iar preşedintele este din ce în ce mai preocupat de soarta sa. Are şi de ce. Problema este că, de obicei, un preşedinte american era obligat să se preocupe de soarta lumii, nu de soarta sa. Evoluţiile din această săptămână încep să ne arate un preşedinte american dispus la orice. Neîncrederea a atins cote maxime, informaţia privind ancheta deschisă de FBI punând capac: serviciile secrete americane şi-au suspectat propriul preşedinte de promovarea intereselor ruse în detrimentul celor americane!
Marea Britanie. Vom avea, în sfârşit, votul în Parlament asupra Brexit-ului. După probabila respingere a planului Teresei May ar putea urma evoluţii interesante care ar decide nu numai viitorul Marii Britanii, dar şi pe cel al Uniunii Europene. Deşi rezultatul este incert, măcar ne apropiem de sfârşitul acestei poveşti urâte care va zdruncina UE şi Marea Britanie. Este o lecţie despre ceea ce se întâmplă atunci când elitele se joacă cu viitorul naţiunilor, în loc să caute un compromis util.
Serbia. Se apropie vizita preşedintelui rus, Vladimir Putin, la Belgrad, moment important atât pentru relaţiile dintre cele două state, cât şi pentru întreaga regiune, prin direcţia în care se vor dezvolta aceste relaţii şi, odată cu ele, politica Serbiei în regiune, mai ales că Vestul, nu poate sau nu vrea să găsească o soluţie pentru normalizarea relaţiilor dintre Pristina şi Belgrad.
Siria. Marea întrebare este cât de repede se vor retrage trupele SUA din Siria şi dacă Turcia va ataca kurzii, chiar şi sfidând SUA. De fapt, Turcia are o altă grijă, una reală, pe lângă cea de atacare a kurzilor: nu îşi poate îndeplini angajamentele luate în faţa Rusiei privind pacificarea Idlibului, de vreme ce rebelii sprijiniţi de ea au fost învinşi de jihadişti. Rusia se bucură că SUA se retrag, dar problemele se acumulează, iar forţa utilizată în exces asigură doar victoria, nu şi reconstrucţia şi stabilitatea care să genereze un viitor. Curtarea Germaniei şi amăgirea cu implicarea ONU în elaborarea unei constituţii nu este decât un truc pentru atragerea finanţării occidentale, dar ar putea fi acceptat, din lipsă de altceva. În final, Siria este locul unde ne putem face o idee cum va arăta noua ordine, cu SUA retrăgându-se. Israelul continuă atacurile aeriene împotriva obiectivelor iraniene din Siria. Va tolera Iranul, respectiv Rusia acest lucru?
[1] Două sisteme de apărarea antiaeriană cu rachete cu rază scurtă de acţiune RAM (Rolling Airframe Missile) şi două sisteme CIWS (apărare antirachetă apropiată), tunuri Phalanx (calibrul 20 mm, un sistem Gatling cu cadenţa de 4000 lovituri /minut cu radarul de conducere a focului instalat direct pe piesa de artilerie).
[2] La bază, avion de luptă antisubmarin.
