MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (06 - 12.07.2020)

I. CROAŢIA. Alegerile parlamentare au fost câştigate de dreapta conservatoare.

Puterea a câştigat pariul riscant pe care l-a făcut, acela de a organiza alegeri parlamentare, mai ales după ce unele cazuri de corupţie îi zdruncinaseră autoritatea. Victoria este edificatoare, dar nu completă, Uniunea Democratică Croată/HDZ urmând să caute formarea unei alianţe de guvernare, în vederea asigurări majorităţii în Parlament (are nevoie de încă 10 locuri). Probabil, prim ministrul Andrej Plenković se va orienta spre centru mai degrabă decât spre extrema dreapta naţionalistă, deoarece HDZ trebuie să lupte cu cele două păcate originale ale sale (în general, ale „foştilor”), naţionalismul exacerbat şi corupţia. Desprinderea de trecut, proces greoi, este esenţială pentru viitorul Croaţiei, care are avantajul de a se bucura de un sprijin german exemplar. Plenković, un moderat pro-european, atât de nepopular odinioară, a reuşit nu numai să impună reforme esenţiale, dar şi să transforme partidul său într-unul conservator pro-european.

Alegerile parlamentare (05.07) au desemnat HDZ în poziţia de câştigător detaşat, cu 37.26%, principalul adversar, partidul Restart, social-democraţii de centru-stânga, obţinând numai 24.87%, aceştia necapitalizând pe nemulţumirea produsă de reformele pro-economie ale lui Plenković (inclusiv, cea privind pensiile). Pe locul trei, s-a clasat, cu 10.89%, partidul de extrema dreaptă, Domovinski Pokret/DPMS, condus de cântăreţul Miroslav Škoro, care a colectat electoratul naţionalist (fără, însă, să afecteze, prea mult, HDZ. Mai mult, DPMS i-a făcut un serviciu HDZ, preluându-i unii naţionalişti extremişti). Următorul a fost, cu 7.39%, Most, partid de centru, vechii parteneri de guvernare ai HDZ (aceştia au părăsit coaliţia cu HDZ pe fondul unor divergenţe profunde, legate de personalităţi din HDZ acuzate de corupţie sau conflict de interese). Pe locul cinci au venit Verzii, ecologiştii, cu 6,99%, urmaţi de liberalii de la Pametno, cu 3,98%, social-liberalii HNS-LD, cu numai 1,3% şi liberalii NS-R, cu infimul 1,01%. Rezultatul arată o Croaţie care a cam scăpat de demonii războiului iugoslav, cu un centru dreapta, conservatorii, puternic, dar o opoziţie de centru-stânga, încă, incapabilă să pună probleme puterii, deşi alegerile prezidenţiale treziseră unele speranţe în acest sens. Oricum, dreapta extremă nu mai este legată de HDZ, repliindu-se în cadrul DPMS (mesajul naţionalist, cu accente antisârbeşti, nu a lipsit din campania electorală). De remarcat, participarea a fost redusă, de doar 46,9%, şi pe fondul pericolului prezentat de coronavirus.

Confirma acestor rezultate, din cele 150 de locuri din parlament, HDZ are 66, Restart, 41, DPMS, 16, Most, 8, Verzii, 7, Pametno, 3, HNS-LD, 1 şi NS-R, 1. Probabil, Andrej Plenković nu se va lega la cap cu extrema-dreaptă, DPMS, urmând să caute cele 9 locuri necesare în cadrul formaţiunilor de centru şi minorităţi, deşi această misiune nu va fi uşoară, având în vedere trecutul („divorţul” abrupt avut cu Most). Pe de altă parte, HDZ se prezintă ca o formaţiune de centru-dreapta, care împacă naţionalismul conservator cu pro-europenismul, exact ceea ce are nevoie Croaţia pentru a accelera pe calea integrării europene (având, de la început, o poziţie economică bună, dar fiind frânată politic de „foştii”, nu printr-o atitudine anticapitalistă, ci printr-una naţionalistă, neacceptabilă european, chiar şi de către sponsorul Germania).

O politică pro-capitalistă şi pro-europeană a Uniunii Democratice Croate a convins electoratul croat că centrul este de preferat, Andrej Plenković reuşind să facă din HDZ un partid conservator care duce Croaţia în Europa, scăpându-l de urmele trecutului. Însă, modul cum se va forma noua majoritate parlamentară va fi esenţial în stabilitatea viitorului guvern. Oricum, Croaţia rămâne, pentru noi, un exemplu, care arată cât de mult ne costă timpul pierdut într-o inutilă stagnare (Croaţia şi chiar Bulgaria încep procesul de integrare în zona euro), dar şi un partener post-iugoslav în cadrul UE şi NATO (înlocuindu-l pe cel tradiţional din spaţiul iugoslav, Serbia, care, indiferent de dorinţa noastră de cooperare, are un traseu ce diferă fundamental de al nostru, fiind departe de UE, iar de NATO nu este cazul să vorbim).

II. UE/TURCIA. Vizita lui Josep Borrell la Ankara.

Vizita a prilejuit o prezentare a poziţiilor turce şi europene, înainte de reuniunea europeană la care se vor lua unele decizii legate de Turcia, problema urmând să fie discutată „fără tabuuri”, aşa cum vrea Franţa, dar şi cu ochii pe punţile care au mai rămas (aşa cum acţionează, vizibil, Italia şi aşa cum caută să rezolve situaţia Germania). Europenii trebuie să îi transmită un mesaj lui Recep Erdogan că UE este o entitate politică pe care acesta trebuie să înceteze să o mai desconsidere sau şantajeze. Va fi greu de găsit o cale de mijloc, Turcia anunţând că va răspunde, dacă europenii introduc sancţiuni. Însă, UE nu are ce face, Recep Erdogan înţelegând numai limbajul în forţă, glasul compromisului şi toleranţei europene părându-i un semn de slăbiciune. Europenii ştiu, însă, că, deşi, în acest moment, pentru Turcia decide un singur om, Recep Erdogan, acesta nu este Turcia, care are dreptul la un viitor alături de Vest şi nu înstrăinată de acesta.

În cadrul vizitei de două zile în Turcia, Josep Borrell a avut întâlniri cu ministrul de externe, Mevlüt Çavuşoğlu, şi cu cel al apărării, Hulusi Akar. Scopul vizitei a fost înţelegerea punctelor de vedere ale guvernului turc în problemele în dispută, în contextul în care, săptămâna viitoare, se vor reuni miniştrii de externe ai statelor UE (Foreign Affairs Council) şi vor avea loc discuţii în cadrul Parlamentului European legate de Turcia. Cele două părţi au discutat „deschis şi franc, într-o abordare constructivă”, problemele bilaterale. La conferinţa de presă (06.07) cu Josep Borrell,  Mevlüt Çavuşoğlu a avertizat că Turcia va răspunde, dacă UE va decide să impună sancţiuni în legătură cu disputa din estul Mării Mediterană.

Ministrul de externe turc, Mevlüt Çavuşoğlu, a declarat: „observăm că Turcia este pe agenda UE. Luarea unor decizii împotriva Turciei nu va rezolva problemele existente, din contră, le va adânci. Dacă UE va lua măsuri adiţionale împotriva Turciei, va trebui să răspundem. Dacă veţi sancţiona, din nou, Turcia, noi vom face, de asemenea, paşi pe teren, în Mediterana de Est” (aceasta este o ameninţare explicită). Çavuşoğlu a singularizat Cipru şi Franţa pentru blocarea eforturilor de reconciliere în relaţiile dintre UE şi Turcia: „Nu permiteţi acestor două state să ia Europa ostatică. UE trebuie să fie parte a soluţiei, nu a problemei”. Aceasta pare să fie o încercare de dezbinare a UE, având în vedere că problema este una principială şi care afectează interesele şi securitatea mai multor state europene. Çavuşoğlu a anunţat că nu Turcia este vinovată de blocajul apărut în Mediterana de est şi cu Cipru (totuşi, măsurile unilaterale au fost luate de Turcia). El a mai remarcat că aşteptările Turciei nu au fost îndeplinite: nu a fost actualizate acordurile privind uniunea vamală, nu au fost liberalizate vizele şi nu au fost revitalizat dialogul politic (cum, doar chiar Ankarei îi place să se prezinte ca un regim autoritar personal cu bază islamistă? Politic vorbind, ce are comun cu Europa un asemenea regim?). 

Josep Borrell a recunoscut că relaţiile dintre Bruxelles şi Ankara „nu sunt ideale”, iar problemele acumulate, imediate şi serioase, trebuie soluţionate, prezentând, însă, o abordare constructivă: „trebuie să schimbăm dinamica relaţiilor dintre noi, trebuie să urmăm o cale mai pozitivă şi trebuie să evităm noi probleme”. Borrell a menţionat că Mediterana de Est este o regiune cheie pentru Europa, fiind necesare stabilirea de relaţii de încredere, care să genereze securitate şi stabilitate, iar acest lucru nu poate fi obţinut prin acţiuni unilaterale, ci prin cooperare şi dialog. El a menţionat că s-a discutat „deteriorarea situaţii din Marea Egee şi din estul Mediteranei, rolul Turciei în Libia şi angajamentele luate de participanţii la conferinţa de la Berlin”. Borrell a insistat asupra faptului că Çavuşoğlu a transmis că partea turcă nu are nici o intenţie de a escalada sau de a provoca noi situaţii tensionate, asigurând că nici din partea UE nu există o asemenea intenţie. Una dintre problemele discutate a fost acordul privind emigranţii la care au ajuns, în 2016, UE şi Turcia (Ankara trecând peste ultimul şantaj, nereuşit, când a trimis un nou val de emigranţi spre Grecia), Borrell remarcând că acesta trebuie rediscutat în contextual actual.

La reuniunea miniştrilor de externe din statele UE, organizată la solicitarea Franţei, se vor discuta problemele generate de Turcia, ministrul de externe francez, Jean-Yves le Drian, sugerând că s-ar putea lua unele măsuri la adresa Ankarei, în contextul disputelor din Mediterana de Est şi Libia. Dacă europenii nu găsesc calea de mijloc, moderaţie, dar şi fermitate, Recep Erdogan va continua abordarea agresivă atât în Libia, cât, mai ales, în Mediterana de Est, iar asta înseamnă conflict, indiferent cât de mult am vrea să evităm o asemenea concluzie. Aşa că este bine să se ajungă la un compromis, o soluţie negociată, acum, iar cel care trebuie să ajungă la această concluzie este Recep Erdogan, ajutat fiind de fermitatea neprovocatoare a UE. 

III. UE/SERBIA/KOSOVO. Europenii relansează negocierile.

Aşa cum era de aşteptat, relansarea negocierilor dintre Belgrad şi Pristina sub mediere europeană, au început cu un eşec, în condiţiile în care soluţia propusă de europeni (de Germania, cu care a ajuns să fie de acord şi Franţa) a fost respinsă de Serbia, Aleksandar Vučić având, în acest moment, puterea necesară ca să refuze (sprijin intern, confirmat de recentele alegeri; sprijin extern, cel al Rusiei şi Chinei, dar şi divergenţa fundamentală privind soluţia propusă, cu sau fără schimb de teritorii, dintre Washington şi Berlin; baza normativă, Rezoluţia 1244). Totuşi, este bine că dialogul a reînceput, indiferent de rezultatul imediat.

După ce, aflat în vizită la Paris, preşedintele sârb, Aleksandar Vučić, a avut o întrevedere tête-à-tête cu preşedintele francez, Emmanuel Macron, el a participat (10.07) la o conferinţă (video) cu prim ministrul kosovar, Avdullah Hoti, la care au participat şi cancelarul german, Angela Merkel, şeful diplomaţiei europene, Josep Borell, şi reprezentantul european pentru Kosovo, Miroslav Lajcak. Aleksandar Vučić şi Avdullah Hoti urmează să se întâlnească, pe 12.07, la Bruxelles, dar, atunci, foarte probabil, vor fi discutate amânunte, esenţialul fiind stabilit astăzi, în prezenţa actorilor europeni importanţi, Germania şi Franţa. Legate de aceasta, ambiţiile europene au fost transmise de Peter Stano: „vom lucra pentru ajungerea la un acord, obligatoriu juridic şi comprexensiv, de normalizare a relaţiilor bilaterale”. Vučić avertizase, înainte de întâlnire, că „nu vom fi mângâiaţi şi nu ni se va da un cadou. Din contră, vom fi presaţi pentru a ceda”.

După întâlnire, Aleksandar Vučić, a transmis esenţialul, chiar dacă ascuns sub apropouri diplomatice. Concluzia a fost că „am avut o conversaţie dificilă”. El a avertizat că „avem un drum dificil înaintea noastră, aşa că cei care cred că pot lua, cu uşurinţă, orice de la Serbia, în timp ce Serbia nu obţine nimic, nu vor obţine acest lucru uşor”. În privinţa lui Macron şi Merkel, el a afirmat că cei doi au fost „fair” şi ştiu ce este realistic posibil şi ceea ce nu este: „nu pot să afirm că am fost supuşi la presiuni din partea lor în nici un fel, spre deosebire de partea albaneză. Va trebui să discutăm şi nu este uşor să vorbeşti cu cineva care trăieşte în afara realităţii şi, când ei îţi spun că scopul este renunţarea la Rezoluţia 1244, dar nu pot să spună de ce”. Vučić a declarat că a avut o conversaţie dificilă şi în condiţiile în care kosovarii au venit la discuţii cu o listă de cereri care a inclus păstrarea integrităţii teritoriale a Kosovo, respectarea Constituţiei acestora şi recunoaşterea reciprocă.

Declaraţia lui Vučić lămureşte situaţia destul pentru a putea vorbi de un eşec, care era previzibil. Practic, lui Vučić i s-a cerut (nu neapărat de către Hoti, deşi el a înaintat lista de cereri!) recunoaşterea Kosovo fără ca Serbia să primească nimic la schimb, decât promisiunea că Serbia va fi integrată în UE (iluzorie, având în vedere că acum avem un proces, renunţarea la Kosovo fiind doar condiţia necesară, dar nu şi suficientă pentru integrare, iar Belgradul nu s-a apropiat, ci s-a depărtat de implementarea reformelor proeuropene). Liderul sârb se consideră destul de puternic ca să refuze, cel puţin în acest moment. Europenii, în frunte cu Germania, au obţinut, până în prezent, doar anularea iniţiativei americane, fără să poată avea o bază de relansare a negocierilor. Singurul lor argument este că UE asigură fonduri pentru Kosovo şi, în parte, pentru Serbia, dar asta nu este de ajuns.           

IV. Evoluţii de urmărit în săptămâna 13 - 19.07.2020.

● R.MOLDOVA. La o a patra încercare (opoziţia boicotase şedinţele Parlamentului), guvernul Chicu şi-a asumat răspunderea în faţa Parlamentului pentru adoptarea mai multor iniţiative social-economice, puterea având şi votul deputatului socialist dispărut şi recuperat. Guvernul lui Igor Dodon este avantajat de faptul că a primit ultima tranşă de ajutor financiar de la UE. Opoziţia are la dispoziţie 72 de ore pentru a depune moţiune de cenzură. Aceasta este prea divizată pentru a lua o decizie unitară. Nici Igor Dodon nu stă bine, Curtea Constituţională decizând că alegerile parlamentare şi cele prezidenţiale nu pot avea loc la aceeaşi dată.

● FRANŢA. Noul guvern reprezintă o schimbare necesară, dar nu un eveniment esenţial. Actorul principal, Macron a luat decizia primenirii guvernului, cu un nou prim ministru, eficient, aşa cum a arătat-o în criza coronavirus (şi renunţând la unul cam prea popular) care să implementeze o politică de centru-stânga, necesară în actuala conjunctură (verzii au înregistrat un progres la alegerile locale), după ce cea a guvernului precedent, de centru-dreapta, şi-a arătat rezultatele (diminuate, totuşi, de criza economică generată de coronavirus). Oricum, trebuie urmărit, în ce măsură se schimbă accentele puse de Paris în politica europeană şi cea externă.

● RUSIA. Crimele în Europa continuă. Uciderea unui cecen în Austria, urmată de arestarea a doi cetăţeni ruşi, este încă un pas în seria de crime ruse/cecene în Europa. Liderul Ceceniei, Kadârov, spre care curg acuzaţiile (nedovedite, în sistemul juridic putinist) de comandare a unor crime în Rusia, este bănuit, acum, de extinderea „în Europa”. Încet, dar sigur, în multe state europene vor începe să se adune probe privind executarea de crime pe teritoriul lor la comanda unor autorităţi ruse, iar asta va contribui la o izolare şi mai mare a Kremlinului şi a instrumentelor sale.    

● LIBIA. Părţile se repliază. Au început atacurile aeriene (unele neasumate) asupra celor două baze aeriene principale ale părţilor în conflict, dar ofensiva de la Sirte, care ar anunţa războiul generalizat, nu s-a materializat, păstrându-se şansa unei soluţii de pace negociate. Cei doi intervenţionişti, Rusia şi Turcia, negociază o soluţie, iar aceasta, nu ce propun europenii, neimplicaţi militar pe teren (numai asta contează, din păcate) este soluţia care se poate dovedi viabilă.