MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (06 – 12.05.2019)

I. UNIUNEA EUROPEANÂ. Summit-ul de la Sibiu.

II. RUSIA. Relaţiile ruso-americane.

III. BALCANI. Alegerile prezidenţiale în Macedonia de Nord. Procesul unei lovituri de stat în Muntenegru.

IV. TURCIA. Situaţia se complică.

V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 13 – 19.05. 2019.

 I.  UNIUNEA EUROPEANÂ. Summit-ul de la Sibiu.

Declaraţia de la Sibiu a fost generoasă, dar nu are efecte vizibile, cel puţin pentru viitorul apropiat. Reafirmarea unităţii pe baza valorilor fundamentale ale UE este un numitor comun uşor de susţinut de către toţi liderii statelor membre, dar diavolul se ascunde în detalii, respectiv în ceea ce înţeleg prin acestea, mai ales când sunt în joc interese de moment, atât de importante pentru politicieni. Problemele complicate, de la viitorul buget al uniunii la migraţie, au rămas să fie dezbătute după alegerile europene[1].

Summit-ul de la Sibiu (08.05) era proiectat să traseze viitorul UE după plecarea Marii Britanii, dar, în lipsa materializării Brexit-ului, s-a apelat la această elegantă, dar fără obligaţii deosebite, reafirmare a unităţii. Culmea, chiar acest lucru era necesar pentru UE în acest moment, dar cu o condiţie, aceea ca liderii, elitele şi electoratul chiar să ia în serios această reafirmare. Este evident că acest lucru nu se întâmplă şi asta este periculos atât pentru UE, cât şi pentru statele în care se joacă cartea antieuropeană.

Declaraţia conţine elemente esenţiale pentru viitorul europenilor, mai ales pentru codaşi (asta este ţara noastră, în acest moment, în cursa europeană), fiind o garanţie că apartenenţa la UE ne va apăra interesele individuale, ca cetăţeni, şi cele colective, ca ţară.

Declaraţia de la Sibiu fiind atât de importantă, este bine să o redăm în întregime: „Noi, liderii Uniunii Europene, ne-am întrunit la Sibiu pentru a discuta şi a privi înainte spre viitorul nostru comun. Peste câteva săptămâni, cetăţenii europeni îşi vor alege reprezentanţii în Parlamentul European, la patruzeci de ani după exercitarea, pentru prima dată, a acestui drept fundamental. O Europă reunită în pace şi democraţie este doar una dintre numeroasele realizări. Încă de la începuturile sale, Uniunea Europeană, cu valorile şi libertăţile sale ca forţă motrice, a oferit stabilitate şi prosperitate în întreaga Europă, în interiorul graniţelor Uniunii şi dincolo de ele. De-a lungul anilor, a căpătat un rol important pe scena internaţională. Cu o populaţie care se ridică la aproximativ jumătate de miliard de cetăţeni şi o piaţă unică competitivă, Uniunea Europeană este un lider în comerţul internaţional şi conturează politica mondială. Ne reafirmăm convingerea că, uniţi, suntem mai puternici în această lume tot mai neliniştită şi care prezintă tot mai multe provocări. Recunoaştem că avem responsabilitatea, ca lideri, de a face Uniunea noastră mai puternică şi de a ne crea un viitor mai bun, recunoscând totodată perspectiva europeană a altor state europene.

De aceea, convenim astăzi în unanimitate asupra a zece angajamente care ne vor ajuta să ne ridicăm la înălţimea acestei responsabilităţi:

Vom apăra o singură Europă – de la est la vest şi de la nord la sud. În urmă cu treizeci de ani, milioane de oameni s-au luptat pentru unitate şi pentru a fi liberi şi au doborât Cortina de fier care a împărţit Europa în două timp de mai multe decenii. Nu vom lăsa loc de diviziuni care vin în contra interesului nostru colectiv.

Vom rămâne uniţi, la bine şi la greu. Vom da dovadă de solidaritate în vremuri dificile şi vom sta întotdeauna alături unii de ceilalţi. Putem să ne exprimăm şi ne vom exprima la unison.

Vom căuta întotdeauna soluţii comune, ascultându-ne unii pe ceilalţi într-un spirit de înţelegere şi respect.

Vom continua să protejăm modul nostru de viaţă, democraţia şi statul de drept. Drepturile inalienabile şi libertăţile fundamentale ale tuturor cetăţenilor europeni au fost dobândite cu mari greutăţi şi le vom preţui întotdeauna cum se cuvine. Vom apăra valorile şi principiile noastre comune consacrate în tratate.

Vom obţine rezultate acolo unde contează cel mai mult. Europa va continua să fie un actor important în chestiunile importante. Vom continua să acordăm atenţie preocupărilor şi speranţelor tuturor cetăţenilor europeni, aducând Uniunea mai aproape de cetăţenii noştri, şi vom acţiona ca atare, cu ambiţie şi hotărâre.

Vom respecta întotdeauna principiul echităţii, nu doar pe piaţa muncii, ci şi în serviciile sociale, în economie sau în transformarea digitală. Vom reduce într-o mai mare măsură diferenţele dintre noi şi îi vom ajuta întotdeauna pe cei mai vulnerabili din Europa, punând oamenii pe primul loc, şi nu politica.

Ne vom înzestra cu mijloacele potrivite ambiţiilor pe care le avem. Vom oferi Uniunii mijloacele necesare pentru a-şi realiza obiectivele şi a-şi duce la îndeplinire politicile. Vom proteja viitorul următoarelor generaţii de europeni. Vom investi în tineri şi vom construi o Uniune pregătită pentru viitor, capabilă să reziste celor mai presante provocări ale secolului XXI.

Ne vom proteja cetăţenii şi le vom oferi siguranţă investind în puterea paşnică şi în puterea coercitivă şi colaborând cu partenerii noştri internaţionali.

Europa va fi un lider mondial responsabil. Provocările cu care ne confruntăm astăzi ne afectează pe noi toţi. Vom continua să colaborăm cu partenerii noştri la nivel internaţional pentru a menţine şi a dezvolta ordinea internaţională bazată pe norme, pentru a valorifica pe deplin noile oportunităţi comerciale şi pentru a aborda împreună probleme globale, cum ar fi conservarea mediului şi combaterea schimbărilor climatice.

Deciziile pe care le luăm vor urma spiritul şi litera acestor zece angajamente. Uniunea de astăzi este mai puternică decât cea de ieri şi dorim să continuăm să o facem tot mai puternică pentru ziua de mâine. Acesta este angajamentul nostru pentru generaţiile viitoare. Acesta este spiritul de la Sibiu şi spiritul unei noi Uniuni în 27 pregătită să îşi îmbrăţişeze viitorul ca un corp unitar”.

Deşi este importantă reafirmarea bazei principiale a uniunii, evitarea sau amânarea discutării problemelor concrete cu care se confruntă UE arată atât diviziunile mari din interior, cât şi reticenţa europenilor de a discuta problemele până când nu sunt forţaţi să o facă de evoluţia acestora spre criză. De altfel, declaraţiile liderilor europeni prezenţi la Sibiu au reliefat aceste diferenţe, precum şi perspectivele diferite asupra problemelor stringente ale UE: diferenţele nord-sud (în aşteptarea „bombei economice italiene”), cele vest-est (apărarea statului de drept), cele privind soluţia la migraţie, dar şi cea privind problemele economice globale (perspectiva unui război economic cu SUA, respectiv diferenţele germano-franceze privind impozitarea giganţilor IT). Oricum, bat la uşă alegerile europene şi negocierea poziţiilor din viitoarea comisie europeană. Alegerile sunt cruciale, înăbuşind fronda grupării populiste & extrema dreaptă sau deschizând o perspectivă pentru afirmarea punctului de vedere al acesteia în Parlamentul European, respectiv în politica europeană. Probabil, vom avea o influenţă a acesteia asupra deciziilor europene, dar nu una semnificativă (la limită, Austria poate fi un exemplu în acest sens, dreapta atenuând stridenţele extremei drepte).

Pentru noi, summit-ul de la Sibiu a fost un moment în care „am ieşit bine”, acesta fiind succesul maxim pe care îl putem avea în actuala situaţie, în care nu avem clar definit ceea ce vrem ca stat european (ce interese naţionale comune vrem să promovăm). Acest lucru a fost reliefat şi de declaraţiile liderilor europeni prezenţi la Sibiu, care, de la Macron la Junker, au fost critice la adresa conducerii actuale a ţării noastre. Cel puţin din perspectiva acestora, drumul pe care aceasta s-a angajat nu duce nicăieri. Oricum, chiar Declaraţia în sine ne arată că avem un viitor sigur atâta vreme cât UE va rezista şi, foarte probabil, ea va dăinui, iar România va rămâne membră a sa.

II. RUSIA. Relaţiile ruso-americane.

Relaţiile ruso-americane s-au tensionat în continuare, crizele imediate fiind cele care şi-au pus amprenta asupra lor. Din fericire pentru noi, ultima dintre acestea este departe, în Venezuela.

Dacă poziţia Kremlinului este predictibilă (opoziţie faţă de interesele SUA, oriunde este posibil), cea a Washingtonului este, în acelaşi timp, clară, dacă urmărim funcţionarea de ansamblu, instituţională, a SUA şi neclară, dacă considerăm poziţia preşedintelui Trump faţă de Rusia. Criza din Venezuela a generat, în relaţiile ruso-americane, o tensiune maximă, interesele fiind ireconciliabile: SUA vor plecarea, cu orice preţ, a lui Maduro, în timp ce Kremlinul este decis să îl sprijine, în continuare, pe acesta. La orice mişcare a Washingtonului, Moscova a răspuns, la timp şi eficient, prelungind viaţa unui regim care nu mai are … decât puterea absolută într-o ţară falimentară. Probabil, viitoarea întâlnire dintre secretarul de stat american, Mike Pompeo, şi preşedintele Vladimir Putin de la Soci va aduce clarificările necesare.

Aducătoare de speranţe, dar şi de confuzie, convorbirea telefonică dintre Vladimir Putin şi Donald Trump (03.05) pare să nu fi schimbat cu nimic situaţia, deşi preşedintele american a caracterizat-o ca fiind „foarte productivă”. Cei doi au avut un schimb de păreri asupra problemelor importante – controlul armamentelor, Venezuela, Ucraina, Coreea de Nord şi raportul Mueller. Acelaşi Donald Trump care afirmase că „Rusia trebuie să plece din Venezuela” a găsit acum un ton conciliant faţă de comportamentul Rusiei. Pozitiv este faptul că s-a discutat şi perspectiva acordului privind armamentul nuclear strategic, deşi nici aici nimic nu este definit precis. Unele din afirmaţiile optimiste făcute de Trump au fost contrazise: cele privind un acord mai larg şi mai cuprinzător privind armamentul nuclear care să implice şi China au fost contrazise de reprezentanţii acestui stat.  

Ca majoritatea convorbirilor Trump - Putin, nu este nimic clar până când chiar administraţia SUA acţionează pe coordonatele tradiţionale ale politicii americane, contrazicând afirmaţiile, chiar angajamentele luate de preşedintele Trump. Astfel, afirmaţia că „Putin nu caută deloc să fie implicat în Venezuela, altfel decât dorinţa ca ceva pozitiv să se întâmple pentru acest stat, iar eu gândesc la fel” este pe cât de încifrată, pe atât de rapid contrazisă de evenimentele din acest stat, dar chiar şi de afirmaţiile purtătorului de cuvânt al Casei Albe: „SUA consideră că toate opţiunile rămâne deschise”, contrazicând flagrant avertismentele ministrului de externe rus ca SUA să nu recurgă la acţiuni militare împotriva regimului Maduro. 

De altfel, cele mai clare poziţii ale SUA faţă de Rusia le-a avut secretarul de stat american, Mike Pompeo, înainte şi după întâlnirea de la Helsinki cu Serghei Lavrov, precum şi în perspectiva întâlnirii cu Vladimir Putin la Soci. Acesta a declarat că va discuta cu liderul rus despre „acţiunile agresive şi destabilizatoare” pe care Moscova le desfăşoară în diferite zone ale lumii.

În toată confuzia, avem câteva constante. Acţiunile SUA şi cele ale Rusiei, precum şi declaraţiile celor responsabili de implementarea politicii externe a celor două state, indică o tensionare evidentă a relaţiilor, fără însă să se ajungă la o confruntare directă, ci la una indirectă, prin interpuşi, în diverse teatre. Atitudinea preşedintelui Trump, suspect de prietenoasă faţă de Putin, oferă, totuşi, un avantaj: un canal de comunicare şi o relaţie personală importantă în atenuarea tensiunilor. Trebuie remarcat faptul că preşedintele Trump a exacerbat mai multe probleme, aducându-le în pragul unor decizii decisive, fără, însă, să aibă soluţie la acestea (decât capitularea adversarului, lucru greu de obţinut): în această săptămână, Iranul s-a adăugat Coreei de Nord şi Venezuelei la capitolul crize în derulare. O tactică a supralicitării s-a transformat într-o strategie cu rezultate incerte. În acest context de nesiguranţă, este de remarcat faptul că atitudinea SUA faţă de NATO şi faţă de noi a rămas aceeaşi, dislocarea unei unităţi de aviaţie în ţara noastră fiind cea mai recentă dovadă[2].

În Rusia, parada militară de Ziua Victoriei nu a adus nimic deosebit. Ca de obicei, preşedintele Putin a reamintit rolul important al URSS în înfrângerea nazismului (evitând să menţioneze şi consecinţele - doar 1945, uitând de 1989) pentru a oferi legitimitate acţiunilor sale în spaţiul post-sovietic, respectiv în Europa. Izolarea politică a Rusiei nu a putut trece neobservată, lipsa invitaţilor de marcă fiind compensată doar de prezenţa fostului preşedinte al Kazahstanului. La capitolul militar, nu am avut noutăţi: aceleaşi câteva unităţi simbol înzestrate cu tehnică modernă şi acelaşi zâmbet pe feţele militarilor menit să arate un moral ridicat (zâmbet un pic mai forţat în acest an, de vreme ce entuziasmul după atâtea victorii a la Pyrrus a cam trecut, rămânând realităţile vieţii de zi cu zi, nu prea generatoare de optimism). De menţionat, aviaţia nu a participat la paradă, invocate fiind condiţiile meteorologice, deşi apar unele întrebări. Cât despre marină, recentele schimbări făcute la cel mai înalt nivel arată că lucrurile nu evoluează bine, dar nici foarte rău, de vreme ce algoritmul de avansare a fost respectat (avem şi un nou comandant al Flotei Mării Negre).

În relaţiile cu Ucraina, am avut câteva clarificări. Ameninţarea Moscovei privind extinderea acordării cetăţeniei ruse la toţi cetăţenii ucraineni nu s-a materializat (cu unele excepţii limitate), dar a prilejuit noului preşedinte al Ucrainei, Volodimir Zelenski, să îşi clarifice poziţia: Rusia şi Ucraina nu au, în condiţiile actuale, nimic în comun decât frontiera, problema „frăţiei” nefiind de actualitate. Pentru moment, Moscova nu a escaladat şi acesta este lucrul cel mai important. O cronicizare a situaţiei militare din Donbass ar duce la stabilizarea conflictului Rusiei cu Ucraina, dar aceasta este puţin probabilă, chiar dacă, pentru moment, este linişte. Probabil, Kremlinul va transfera centrul de greutate al acţiunilor sale în plan diplomatic mizând pe slăbiciunile unui preşedinte novice aflat în fruntea unui stat în criză economică şi, în perspectivă, politică.

III. BALCANI.

În această săptămână, două evenimente aparent minore au pecetluit traseul euroatlantic a două state mici din Balcani. În Macedonia de Nord, alegerea unui preşedinte sprijinit de socialiştii aflaţi la guvernare oferă garanţia că acest stat a depăşit momentul schimbării numelui şi se angajează ferm pe traseul euroatlantic. În Muntenegru, autorii încercării de lovitură de stat au fost condamnaţi, traseul euroatlantic al acestui stat nemaifiind ameninţat de intervenţia externă, cea a Rusiei. Fireşte, rămâne partea cea mai grea, implementarea reformelor care să facă aceste state, cu adevărat, integrate în NATO şi având o perspectivă europeană.  

Alegerile prezidenţiale în Macedonia de Nord. Alegerile prezidenţiale din Macedonia de Nord au fost câştigate (06.05) de Stevo Pendarovski, reprezentantul socialiştilor aflaţi la guvernare, învingând, în al doilea tur pe Gordana Siljanovska-Davkova, reprezentanta naţionaliştilor, VMRO. Alături de problemele economice (şomajul este de 20%), tema principală a fost integrarea în structurile euroatlantice.

Deşi preşedintele nu are puteri executive, acesta are atribuţiuni care pot complica implementarea deciziilor legislativului şi executivului, lucru remarcat recent, în condiţiile în care socialiştii obţinuseră votarea schimbării numelui ţării în parlament, dar preşedintele naţionalist a putut bloca, temporar, procesul. La fel de important, ieşirea la vot a fost de 46,6%, depăşindu-se pragul minim cerut de 40%. O prezenţă sub prag la vot ar fi declanşat un proces politic destabilizator.

Acum, drumul Macedoniei de Nord de integrare în NATO şi spre integrarea în UE este deschis, cu condiţia ca socialiştii să facă reformele necesare. De asemenea, aceştia ar trebui să evite tendinţele autoritare, atât de răspândite în Balcani.

Procesul unei lovituri de stat în Muntenegru. Înalta Curte de Justiţie din Muntenegru a condamnat (09.05) un grup de 14 persoane, cetăţeni ruşi, sârbi şi muntenegreni, de crearea unui grup criminal în vederea organizării unei lovituri de stat (în octombrie 2016) care urmărea schimbarea conducerii ţării pentru a se împiedica aderarea acestui stat la NATO.

Doi cetăţeni ruşi, probabil agenţi GRU, au fost condamnaţi în contumacie (aceştia au reuşit să fugă, prin Serbia). De asemenea, au fost condamnaţi nouă cetăţeni sârbi, precum şi trei muntenegreni, dintre care doi lideri ai unor partide de opoziţie.

Aducerea în faţa justiţiei şi condamnarea unui asemenea grup, care urmărea executarea unei lovituri de stat la comanda Rusiei, în vederea atingerii, prin folosirea ilegală a forţei, a unui obiectiv de politică externă al Moscovei (împiedicarea integrării acestui stat în NATO), reprezintă un eşec important al Kremlinului: pentru prima dată, după ce a executat nenumărate acţiuni ilegale, botezate elegant ca fiind „hibride”, de la lovituri de stat la războaie neasumate, din 1989 încoace, Rusia este pusă în situaţia în care acţiunile sale sunt condamnate într-un cadru juridic.

La rândul său, Serbia va scăpa greu de imaginea creată de rolul care i-a fost acordat de Rusia, acela de platformă de lansare a acţiunilor sale subversive atât în Muntenegru, cât şi în Macedonia de Nord, rol care nu i-a adus prea multe avantaje, nefiind în interesul său să tensioneze inutil relaţiile cu aceste state de care este atât de legată.

La nivelul intelligence/acţiuni subversive, GRU a suferit o înfrângere importantă, mai mare decât cea din cazul Skripal, aici având de-a face cu o acţiune de anvergură cu rezultate la nivel strategic: Muntenegru, ca şi Macedonia de Nord au devenit state membre NATO.

Pentru Muntenegru, acesta nu este un moment de satisfacţie. Dacă Milo Dukanovic, liderul autoritar şi corupt al acestei ţări, nu acceptă reformele necesare democratizării ţării, totul a fost în van. Oricum, NATO şi UE vor avea grijă ca lucrurile să se îndrepte, greu, dar sigur, spre un sistem democratic funcţional. Procesul este evident în întreaga Europă de Est, deşi reacţiile celor care vor să îl întrerupă sunt mai vizibile decât procesul în sine. Vestul ştie că integrarea şi democratizarea Europei de Est, respectiv a Balcanilor reprezintă o condiţie esenţială pentru stabilizarea continentului, în ansamblul său, şi nu va lăsa ca lucrurile să scape de sub control. Acest fapt a fost evident în Muntenegru, unde o bătălie a fost câştigată de Vest, în detrimentul unei Rusii agresive.

„Cordonul sanitar” din jurul problemelor Serbia/Kosovo şi Bosnia-Herţegovina s-a închis, toate statele vecine acestora fiind membre NATO şi cu o perspectivă europeană. Deşi problemele politice şi economice ale acestor state sunt mari, lucrurile s-au clarificat la capitolul securitate, Vestul obţinând o victorie geopolitică. Asta nu înseamnă că NATO şi UE trebuie să scadă implicarea, ameninţările, atât cele interne, cât şi cele externe, fiind mari. Cele două probleme rămase, viitorul Serbiei şi al Kosovo, precum şi stabilitatea Bosniei-Herţegovina, sunt mult mai mari decât cele două rezolvate, Macedonia de Nord şi Muntenegru.

IV. TURCIA. Situaţia se complică.

Trei evenimente au marcat evoluţia Turciei spre o autocraţie, desprinsă de Vest şi iniţiind acţiuni care destabilizează situaţia din regiune: 1) regimul Erdogan „a obţinut” reluarea alegerilor în Istanbul, răpind opoziţiei victoria electorală; 2) relaţiile cu SUA au cunoscut un nou recul, în condiţiile în care legislativul american pregăteşte legea care exclude Turcia din programul F35; 3) Turcia a început forajul în Zona Economică Exclusivă (ZEE) a Ciprului.

Autorităţile electorale turce au anunţat (06.09) că rezultatul alegerilor locale din Istanbul, câştigate de opoziţie, a fost anulat, urmând să fie organizate noi alegeri. Prin această decizie, ele au răspuns cererii partidului AKP, al preşedintelui Erdogan, care a contestat rezultatul alegerilor pe care le pierduse la o diferenţă mică.

Opoziţia a caracterizat decizia ca fiind rezultatul „regimului dictatorial” instaurat în Turcia. Raportorul Parlamentului European pentru Turcia, Kati Piri, a declarat că această decizie „sfârşeşte credibilitatea procesului democratic de transfer al puterii prin alegeri” în Turcia.

Lovitura a fost prea mare pentru preşedintele Erdogan, AKP pierzând Istanbulul pentru prima dată în 25 de ani, pentru ca acesta să nu treacă peste ultimele elemente democratice care mai existau în Turcia, alegerile corecte. Probabil, viitoarele alegeri din Istanbul nu vor fi libere şi corecte, AKP folosind toate mijloacele pe care le are la dispoziţie, inclusiv instituţiile statului pe care îl controlează în totalitate, pentru a obţine victoria.

Etapa de tranziţie a regimului autoritar al preşedintelui Erdogan s-a încheiat, acum începând cea în care, mai mult sau mai puţin, alegerile vor fi controlate de putere, acestea devenind, treptat, un simplu element decorativ al unei democraţii afirmate, dar inexistente.

În plan extern, relaţiile cu SUA se apropie de momentul crucial în care Turcia va fi exclusă din programul F35. În condiţiile în care preşedintele Erdogan este ferm hotărât să continue derularea contractului de achiziţie a sistemelor de rachete S 400 ruseşti, legislativul american urmează să voteze un proiect de lege care să excludă Turcia din programul F 35. Este din ce în ce mai probabil că avioanele F 35 turce, transferate formal, dar încă pe teritoriul american, nu vor ajunge în Turcia. Declaraţiile oficialilor turci că programul F 35 nu se va mai putea derula după excluderea Turciei nu reflectă realitatea, la fel ca şi cele conform cărora Turcia ar avea alternative la F 35, avionul rus propus, Su 57 fiind cu totul altceva decât un avion stealth multifuncţional, ci doar o încercare, până în prezent, eşuată, de a găsi un răspuns rus la avioanele stealth americane F22, respectiv F35. Vizita la Ankara a secretarului general NATO, Jens Stoltenberg, poate fi văzută ca o încercare de mediere, dar, probabil, aceasta s-a încheiat cu un eşec.      

La toate acestea, se adaugă iniţierea de către Turcia a forajului în ZEE[3] a Ciprului. Un asemenea pas deschide perspectiva unor confruntări cu Cipru, respectiv Grecia. Premierul grec, Alexis Tsipras, a venit „cu jalba în proţap” la Sibiu, europenii fiind gata să îi ofere sprijinul politic în această problemă deoarece Turcia nu are nici un drept legal pentru această acţiune: Ankara reclamă accesul la resursele din ZEE a Ciprului în numele Ciprului de Nord, republică pe care a creat-o prin separarea de Cipru. Lucrurile se vor complica şi mai mult, Ankara neavând nici un aliat în regiune. De mult, Egiptul, Israelul, Grecia şi Cipru se pregătesc pentru situaţia în care vor trebui să răspundă unor acţiuni mai agresive ale Turciei. SUA şi NATO se confruntă cu o perspectivă negativă: nu numai că Turcia se îndepărtează de Alianţă, dar perspectiva unui conflict între două state membre, Turcia şi Grecia, nu mai ţine doar de domeniul ipoteticului.

Preşedintele Erdogan mai are timp să se răzgândească în cazul S 300/F 35, problema fiind pur politică, chiar dacă ea pare una militară, de achiziţie de echipament militar. Semnalele care vin din Siria, unde Bashar al Assad, sprijinit de Rusia a reluat atacul, aerian şi terestru, asupra regiunii Idlib, îi arată că acest Vest atât de hulit, dar principial şi predictibil, este de preferat unor aliaţi de conjunctură care…nu prea sunt aliaţi. Dar, ca orice regim autoritar, acesta are, deja, propria sa logică, axată pe protejarea intereselor de grup, respectiv personale, ridicate la rang de interese naţionale.     

V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 13 – 19.05. 2019.

UNIUNEA EUROPEANĂ. Următoarele două săptămâni vor fi dominate de alegerile europene, cruciale pentru viitorul UE. Un Parlament European dominat de spectrul clasic (popularii de dreapta, liberalii şi socialiştii) ar păstra calea UE aşa cum o ştim, în timp ce unul subminat de o coaliţie formată de extrema dreaptă cu populiştii ar aduce instabilitate în loc de promisa reînnoire. Începe şi clarificarea poziţiilor: deja, Victor Orban a considerat că a sosit vremea să joace tare, anunţând că nu îl va sprijini pe popularul Manfred Weber pentru poziţia de preşedinte al Comisiei Europene. Evident, nu statele din Vest vor fi cele care vor suferi şocul unei eventuale schimbări impuse de extrema dreaptă, ci cei slabi şi săraci, cei din Est. Deci, pentru cei care au devenit, peste noapte, anti-europeni, atenţie la ceea ce îşi doresc….să nu se îndeplinească!

SUA – CHINA. Negocierile comerciale care păreau, la un moment dat, că se îndreaptă spre o soluţie, au eşuat. SUA au majorat taxele vamale la 25% pentru aproape toate produsele importate din China. Cauza o reprezintă pasul înapoi făcut de China: după ce fusese de acord cu renunţarea la practicile sale ilegale, de la furtul de tehnologie la subvenţii şi devalorizarea artificială a monedei, partea chineză a modificat propunerea de acord diluând până la anulare angajamentele luate. China vrea ca angajamentele să fie implementate prin reglementări interne, nu prin lege, iar SUA nu au acceptat „să fie duse cu zăhărelul”, aşa cum au fost tratate de decenii. Oricât de multe i se pot reproşa agresivităţii Administraţiei Trump, în acest caz nu Washingtonul este de acuzat…pentru faptul că se apără de o agresiune economică la adresa sa, existenţială pentru viitorul său. Pe de altă parte, regimul comunist al Chinei nu poate renunţa la aceste practici, negăsind o alternativă (nu a dezvoltat piaţa internă, nu a creat o economie concurenţială, nu a putut lansa, cu ceea ce a „luat” până acum, un salt tehnologic autonom). Şi pentru China, acordul este o problemă existenţială. De aceea, lucrurile nu vor evolua uşor. Pe termen scurt, taxele introduse vor lovi şi în industria americană, dar doar până când lanţurile de aprovizionare se vor schimba, aprovizionarea din China (acum, cu produse scumpe) transferându-se către alţi furnizori. Europenii, aparent neimplicaţi, continuă să atace practicile mercantiliste americane, dar sunt, de fapt, foarte interesaţi de o victorie americană, respectiv de o aducere a Chinei în cadrul economic reglementat, ei înşişi fiind direct vizaţi de practicile economice ilegale ale acesteia. Cel mai important război al secolului XXI, cel economic dintre China şi SUA, este în plină desfăşurare.

Tensiuni între IRAN şi SUA.  Prin decizia de a disloca în proximitatea Iranului a unui portavion (de fapt, a unui Task Force constituit în jurul acestuia) şi a unei unităţi de aviaţie, SUA au făcut încă un pas spre declanşarea unui conflict cu Iranul. Deşi preşedintele Trump doreşte, probabil, să împingă Teheranul spre o capitulare negociată (dovadă sunt încercările de stabilire a unei întâlniri cu Rohani), s-ar putea să se ajungă în situaţia pe care nicio parte nu o doreşte, declanşarea unui conflict, fie şi unul limitat.

Pe de altă parte, Iranul se confruntă cu consecinţele inevitabile ale politicii sale destabilizatoare din regiune. Sancţiunile economice lovesc serios, iar Iranul nu este, de fapt, pregătit militar pentru o înfruntare cu SUA, singurul argument fiind acela că este o ţară prea mare pentru ca acestea să se angajeze în conflict: armata iraniană este slab înzestrată şi pregătită, iar Corpul Gărzilor Revoluţiei/IRGC, ca orice „securitate”, este preocupat mai mult de problemele specifice (teroarea internă – asigurarea stabilităţii interne a regimului, implicarea în politică, acapararea economiei, acţiuni destabilizatoare externe) decât de constituirea unor forţe armate capabile să se substitue trupelor MAp, fiind specializate pe acţiuni asimetrice (forţele americane au găsit, foarte probabil, răspunsul la modul de acţiune al acestora). De aceea, Teheranul va avea o retorică susţinută, dar va evita înfruntarea directă.

Măsurile iraniene anunţate, de reluare a unor activităţi din domeniul nuclear, fără, însă, să încalce acordul de denuclearizare, precum şi ultimatumul dat europenilor (respins de aceştia; deşi, teoretic, sunt de partea Iranului, care nu a încălcat acordul, europenii ştiu ce înseamnă regimul ayatolahilor şi nu vor juca alături de acesta) nu reprezintă decât încercări de şantaj, în vederea ieşirii din strânsoarea economică a embargoului SUA. Mai degrabă, decât să se angajeze într-un conflict care va ameninţa existenţa regimului, Teheranul va căuta să găsească o cale de supravieţuire economică şi de lovire a intereselor americane indirect, prin intermediari (recenta escaladare din Gaza are şi un stimulent iranian).

Oricum, perspectiva unui conflict între SUA şi Iran a crescut, cu efecte pentru întreaga regiune, dar şi pentru regiunile limitrofe.