MAS SpecialRaport săptămânal: Evenimente politico-militare relevante

Raport săptămânal NATO - UE LEVANT Balkanii de Vest Regiunea Mării Negre

MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (06 - 12.01.2020)

Monitorul Apărării şi Securităţii

I. SUA - IRAN. După replica militară neletală iraniană, se conturează o de-escaladare condiţionată II. RUSIA. Exerciţiu naval şi aerian rus în Marea Neagră III. RUSIA - TURCIA. Vizita preşedintelui Vladimir Putin în Turcia IV. GERMANIA – RUSIA. Vizita cancelarului Angela Merkel la Moscova V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 13 - 19.01.2020.

Sursă foto: Mediafax

Evenimentele din această săptămână au fost dominate de criza din Golf declanşată de uciderea de către SUA a gl. Qasem Soleimani. Rămânând fideli principiului de bază, „evenimentele ne interesează în măsura în care ne afectează”, vom acorda atenţie consecinţelor acestui conflict, care, deşi îndepărtat, ne va influenţa politica externă şi militară. Cererea SUA ca NATO să se implice mai mult în Orientul Mijlociu deschide un capitol nou, cu riscurile de rigoare, nefiind unul asemănător Afganistanului, unde am fost mereu alături de trupele americane. În măsura în care europenii din NATO se vor implica într-o asemenea politică militară, fără o prezenţă solidă a SUA care să o sprijine, ea va avea, ca principal aspect negativ, lipsa capacităţii de a proiecta o forţă politică şi economică semnificativă, comparabilă cu cea a SUA, care să-i dea consistenţă, nemaivorbind de limitele militare. Probabil, însă, se va găsi o cale de mijloc, prin care SUA doar îşi reduc prezenţa militară, iar europenii din NATO şi-o cresc, dar nu semnificativ. Oricum, se conturează, deja, tendinţa: SUA îşi reduc prezenţa, pentru a se concentra pe China, mai ales că nu mai au interese majore în Golf, iar europenii din NATO preiau unele sarcini, la schimb cu asigurarea, de către SUA, a securităţii lor, prin descurajarea Rusiei şi lupta comună împotriva terorismului. Mascate de evenimente dramatice din Iran şi Irak, negocierile diplomatice privind această implicare a NATO în Orientul Mijlociu vor fi cele care, mai ales pentru noi, dar şi pentru restul europenilor, vor însemna, probabil, o evoluţie militară importantă.           

 

I. SUA - IRAN. După replica militară neletală iraniană, se conturează o de-escaladare condiţionată. Evenimentele s-au derulat într-o succesiune rapidă, rezultatul fiind evitarea războiului, o de-escaladare condiţionată şi, sub impactul unei tragedii asumate într-un final, noi tensiuni interne în Iran care trebuie negociate cu atenţie, deoarece, dacă se doreşte pacea, trebuie echilibru atât din partea moderaţilor de la Teheran, care revin în prim plan, deşi decizia rămâne la Ali Khamenei,  dar şi din partea SUA, dacă se doreşte pacea şi denuclearizarea, nu şi o schimbare de regim (tentaţia există[1]).

Aşa cum era de aşteptat, Teheranul a executat atacul de răspuns (08.01), lovind cu  rachete balistice două baze americane din Irak, Ain al-Assad din Anbar şi cea din Erbil, dar fără să producă victime, fapt ce a permis de-escaladarea. Atacul are meritul politic de a fi fost un mijloc militar folosit ineficient cu scopul de a trimite un mesaj pozitiv, „ne oprim aici”. Teheranul luase, anterior, măsuri de acoperire legislativă, declarând Pentagonul şi US CENTCOM (practic, armata americană dislocată în Orientul Mijlociu) organizaţii teroriste, şi, pe fondul unei retorici „de consum”, a mesajului preventiv „suntem nu numai îndreptăţiţi, dar obligaţi să o facem”. SUA au răspuns în acelaşi sens, preşedintele Donald Trump transmiţând tot un mesaj de de-escaladare, însă unul condiţionat. El a cerut Teheranului să renunţe la decizia sa recentă de a nu respecta prevederilor acordului de denuclearizare (dar acceptând în continuare inspecţiile AIEA), respectiv să renunţe la construirea bombei nucleare, angajându-se în negocieri care să ducă la un acord mai corect, din perspectivă americană, decât cel care a fost în vigoare. Trump a apelat la marii europeni, Rusia şi China să îşi asume rolul în acest demers. Europenii au arătat, la reuniunea miniştrilor de externe UE (10.01) că vor să-şi asume acest rol. Multe demersuri au fost demarate de către cei vizaţi, prima rundă urmând să aibă loc în Oman, la înmormântarea sultanului Qaboos, unde prietenii şi duşmanii se vor întâlni pe teritoriul acestui stat, care rămâne principalul mediator între SUA şi Iran. Pe de altă parte, pentru a pedepsi Iranul pentru această ultimă decizie, Trump a introdus noi sancţiuni, fapt cu consecinţe economice mari asupra unei economii iraniene, şi aşa, în plină criză. De asemenea, Trump a condiţionat de-escaladarea de schimbarea comportamentului Teheranului în regiune, referire la agresiunile iraniene neasumate asupra vecinilor săi şi la războaiele duse direct (Siria, agresiunile împotriva Israelului plecând din Siria) sau la agresiunile prin proxy (în Yemen, Siria, Liban, Palestina)[2]. După ce a evitat, la limită, un război cu Iranul, Trump mizează, în continuare, pe presiuni economice maxime şi pe oferta unui acord, dar unul în termenii săi, mediat de puterile interesate. Chiar dacă, în acest moment, Teheranul este într-o situaţie dificilă, soluţia, deşi are şanse mari, prezintă şi pericolul blocării, din nou, a situaţiei.

Donald Trump a cerut statelor NATO să se implice mai mult în Orientul Mijlociu, fapt cu mare relevanţă pentru noi. În linia strategică cunoscută, dar nu prea implementată (probabil, pentru că e neimplementabilă), plecarea din Orientul Mijlociu, SUA reacţionează, astfel, la decizia parlamentului irakian care a cerut plecarea trupelor americane, neobligatorie, ultimul cuvânt urmând să îi aibă guvernul irakian (act compensat de referirea la controlul de către statul irakian asupra tuturor formaţiunilor armate. De fapt, aşa cum o arată şi poziţia ayatolahului Sistani, dar şi cea a populaţiei, inclusiv cea şiită, irakienii s-au săturat şi de SUA, dar şi de Iran). După o reacţie pripită (o scrisoare trimisă prim ministrului irakian care anunţa retragerea … retrasă ulterior fără asumarea ei), SUA au luat decizia iniţierii de discuţii privind retragerea (condiţionată de preşedintele Trump de plata pentru facilităţile militare construite de SUA, deşi nu asta e problema) şi implicarea statelor NATO, dar şi cea de a face paşi preliminari într-o posibilă primă etapă de retragere (câteva avioane de transport de mare capacitate C 17, dar şi o mulţime de C 130 Hercules se îndreaptă spre Orientul Mijlociu). Statele NATO luaseră, anterior atacului aerian, o poziţie de solidarizare cu SUA în problema iraniană, dar şi măsuri de redislocare, respectiv de retragere a militarilor aflaţi în misiunea NATO de pregătire a trupelor irakiene. Cu ISIS, încă, neeliminat, prezenţa statelor NATO în Irak, dacă SUA pleacă, este o necesitate, iar asta înseamnă luarea unei decizii dificile: una este să declari sprijinul şi alta este să îţi trimiţi soldaţii pe teren, fără prezenţa militară, atât de confortabilă, a SUA. Problema este cu atât mai complicată cu cât nu este clară politica Iranului în Irak: deşi Irakul nu mai reprezintă o ameninţare existenţială la adresa Iranului aşa cum a fost Irakul lui Sadam Hussein, tentaţia este mare, pentru Teheran, să transforme acest stat arab, deşi majoritar şiit, într-un vasal. De fapt, şi asta va fi negociată de către Iran şi SUA: dacă vor începe să dialogheze schimbarea comportamentului Iranului şi renunţarea la bomba nucleară, cele două state vor negocia şi condiţiile plecării SUA din regiune!

Problema s-a complicat, din nou, în urma prăbuşirii unui avion ucrainean (08.01) la câteva minute după decolarea de pe aeroportul din Teheran. Accidentul, care a avut loc la câteva ore după atacul cu rachete iranian, a trezit suspiciuni încă de la început. Treptat, s-au acumulat dovezi publice care indicau o doborâre a acestuia de către apărarea antiaeriană iraniană. După ce a negat, afirmând că toate acuzaţiile şi indiciile sunt „minciuni, în cadrul unui război psihologic occidental”, Teheranul, confruntat cu acuzaţia publică făcută de premierului canadian, dar şi de dovezile echipei ucrainene acceptate de Iran, a fost obligat să îşi asume doborârea, din greşeală (fapt necontestat de nimeni), a avionului ucrainean. Deşi are un impact intern negativ, la Teheran izbucnind demonstraţii de protest ale studenţilor, această tragedie, precum şi recunoaşterea vinovăţiei, reprezintă primul pas spre deschiderea dialogului şi credibilizarea Teheranului (preşedintele Rohani a avut o convorbire cu prim ministrul canadian, deşi cele două state nu au relaţii diplomatice!). În cadrul puterii, moderaţii (preşedintele Rohani, dar şi ministrul de externe, Zafari), aflaţi în retragere, pe fondul eşecului acordului de denuclearizare, dar, mai ales, a uciderii gl. Soleimani, şi-au luat revanşa şi revin în prim plan. Durii din Corpul Gardienilor Revoluţiei Islamice/CGIR sunt obligaţi să facă un mare pas înapoi, ei fiind umiliţi militar de … către ei înşişi: avionul ucrainean a fost doborât de o baterie antiaeriană TOR-M1 a lor, deşi apărarea antiaeriană iraniană nu are, cel puţin oficial, o componentă CGIR[3]! Fireşte, avem două feţe ale aceleaşi puteri, cu ayatolahii lui Ali Khamenei în centru, dar deciziile pe termen scurt luate de moderaţi vor defini strategia pe termen lung a regimului, mai ales că la demonstraţiile din Teheran, care iau amploare, se propagă mesaje care arată că narativul regimului nu mai are efect („moarte Americii” a fost înlocuit cu „dictatorul! Inamicul este aici, la Teheran, nu la Washington”). Un indiciu că situaţia se schimbă la Teheran este faptul că demonstraţiile studenţilor, încă, de amploare relativ redusă, au fost prezentate şi de către agenţia semioficială, Fars, menţionându-se că demonstranţii ard poze ale gl. Soleimani (fireşte, cu intenţia de a mobiliza baza politică a regimului). Hotărât lucru, după ce, ani de zile, a cheltuit banii pe programe militare şi pe ajutorarea protejaţilor săi externi, având ca efect mai mult generarea de duşmani decât de prieteni, regimul ayatolahilor trebuie să rescrie contractul social cu poporul iranian! Să sperăm, spre pacea şi prosperitatea poporului iranian, dar şi a celorlalţi din regiune, că moderaţii vor găsi o cale paşnică să o facă şi că vor avea posibilitatea să o implementeze. Până în prezent, regimul a reacţionat prin organizarea de contrademonstraţii ale susţinătorilor săi, căutând să găsească un ţap ispăşitor în exterior, de această dată, Marea Britanie. Săptămâna viitoare va fi decisivă atât în evoluţia demonstraţiilor, dar şi în reacţia puterii. De menţionat, Teheranul a primit un semnal bun de la Washington[4]: preşedintele Trump este gata să înceapă discuţii cu Iranul, fără precondiţii.

           

II. RUSIA. Exerciţiu naval şi aerian rus în Marea Neagră.

Majoritatea navelor Flotei Mării Negre/FMN, alături de care au fost şi două nave mari din cadrul Flotei Nordului/FN, crucişătorul „Mareşal Ustinov”, din clasa Slava, şi distrugătorul „Viceamiral Kulakov”, din clasa Udaloi, dislocate temporar în Marea Neagră, au executat (09.01) un exerciţiu complex, în cadrul căruia s-au executat lansări de rachete de croazieră de pe nave şi rachete hipersonice din aer, precum şi rachete anti-navă, de pe nave de suprafaţă. Exerciţiul a fost prezentat ca fiind unul comun al FMN şi FN, dar, a fost, de fapt, un exerciţiu de bilanţ al FMN, cu participarea celor două nave din FN dislocate temporar în Marea Neagră (după ce au efectuat misiuni în Marea Mediterană şi în alte zone maritime, ele părăsind Marea Neagră după exerciţiu). La exerciţiu au participat peste 30 de nave de luptă, un submarin şi 40 de avioane.

Preşedintele Vladimir Putin a supravegheat exerciţiul de la bordul crucişătorului „Mareşal Ustinov”, alături de comandantul Forţelor Navale ruse, amiralul Nikolai Yevmenov, ocazie cu care s-a verificat şi capacitatea de integrare a acestei nave din FN în cadrul FMN (marea problemă strategică a Rusie, cooperarea între flotele din mări diferite, separate geografic. Nu e un motiv de bucurie faptul că această verificare reuşită s-a făcut tocmai în Marea Neagră!).

În cadrul exerciţiului, două avioane MIG 31 K, din cadrul unui regiment bazat în Caucazul de Sud, au lansat rachete hipersonice Kh-47M2 Kinzhal (interesant, într-un comunicat rus, acestea sunt numite „rachete balistice Kinzhal”, amintind faptul că racheta Kinzhal este, de fapt, o rachetă balistică Iskander lansată din aer, o soluţie ingenioasă şi simplă de a crea o rachetă hipersonică).

Fregata Amiral Grigorovici, din clasa cu acelaşi nume, corveta Orekhovo-Zuyevo, din clasa Buyan M, şi submarinul Kolpino, din clasa Kilo II, au lansat rachete de croazieră „Kalibr”, iar navele purtătoare de rachete din clasa Tarantul, Naberezhnye Chelni şi Ivanoveţ, au lansat rachete anti-navă „SS-N-22 Sunburn”.

Militar, exerciţiul a reprezentat „inaugurarea” oficială a „bastionului” din Marea Neagră, centrat în raioanele maritime din jurul peninsulei Crimeea. Foarte probabil, scenariul exerciţiului a constat în executarea de lovituri asupra unor obiective strategice din statele NATO din Europa cu rachete de croazieră Kalibr, după ce, în prealabil, fusese neutralizat, cu rachetele hipersonice Kinzhal, sistemul BMD de la Deveselu, în condiţiile în care navele şi avioanele FMN apărau „bastionul” de forţele NATO (aşa se explică lansarea vechilor, dar eficientelor, rachete anti-navă „SS-N-22 Sunburn”).

Politic, Vladimir Putin a reamintit SUA şi NATO că Rusia are capacitatea de a executa lovituri asupra infrastructurii strategice pe flancul slab al NATO, cel sud-estic, fără să întâmpine o apărare eficientă împotriva rachetelor de croazieră, din „bastionul” din jurul Crimeei apărat de navele, submarinele şi avioanele FMN şi cele aparţinând Armatei 4 Aeriene şi Apărare Antiaeriană a Comandamentului Strategic Întrunit Sud. Mesajul este transmis în contextul în care Rusia doreşte să convingă SUA să prelungească New START, dar şi în contextul post-INF, NATO urmând să ia decizia militară de răspuns la dislocarea de către Rusia a rachetelor cu rază intermediară de acţiune, bazate la sol, SSC8.

În rezumat, a fost o demonstraţie de forţă reuşită, un exerciţiu de amploare căruia NATO nu i-ar putea opune, în momentul iniţial, decât, cel mult, un sistem C4ISR. Probabil, au mai fost şi alte elemente incluse în exerciţiu, dar trebuie să treacă timp până când informaţii despre acestea să apară în spaţiul public.     

 

III. RUSIA - TURCIA. Vizita preşedintelui Vladimir Putin în Turcia.

Preşedintele turc, Recep Erdogan, şi cel rus, Vladimir Putin, au inaugurat oficial (08.01) conducta de gaz TurkStream, care aduce gazul rusesc în Europa prin Marea Neagră şi Turcia, ocolind Ucraina, dar şi România şi R.Moldova. La ceremonie au participat preşedintele Serbiei, Aleksandar Vučić, şi prim ministrul Bulgariei, Boyko Borisov.

TurkStream are o capacitate de 31,5 miliarde m3, construcţia lui costând 8 miliarde dolari şi durând aproape trei ani. Jumătate din gaz va fi cumpărat de Turcia, cealaltă jumătate urmând să fie exportată spre Balcani şi Europa Centrală, prin conducta din Bulgaria şi Serbia spre Ungaria.

Este o victorie importantă a lui Vladimir Putin în asigurarea exportului de gaz în Europa, ocolind Ucraina, dar această victorie importantă are câteva elemente de „victorie à la Pirus”.  Ne vom concentra pe aspectele strategice.

Mai întâi, TurkStream nu aduce, practic, nici un metru cub de gaz suplimentar în Europa, deoarece, deşi conducta din Serbia este finalizată (dar este proprietate rusească), cea din Bulgaria este departe de a fi finalizată, mai ales că au apărut sancţiunile americane, care, Sofia a constatat cu stupoare, afectează nu numai Nord Stream 2, ci şi TurkStream. Este adevărat, Bulgaria a început să fie aprovizionată cu gaz prin TurkStream, dar gazul este transportat pe teritoriul bulgar prin sistemul naţional, nu prin conducta aferentă TurkStream (care urmează să fie construită, fiind în întârziere). De fapt, Bulgaria şi-a asigurat aprovizionarea cu gaz rusesc prin TurkSteam, renunţând la importul prin conducta de gaz ce tranzita prin Ucraina, România şi R.Moldova (o pierdere financiară pentru aceste ţări). Premierul Boyko Borisov încearcă să facă un adevărat şpagat între cererea rusă, de a urgenta construcţia, şi cea americană, de stopare a construcţiei acesteia. Astfel, Boyko Borisov a încercat să demonstreze, în ajunul inaugurării alături de Putin şi Erdogan, că Bulgaria îşi respectă obligaţiile, construcţia conductei fiind în grafic. Cât despre sancţiunile americane, Sofia a dat de înţeles că nu a înţeles că s-ar referi şi la conducta TurkStream de pe teritoriul său, preferând să o reboteze „Bulgarian Stream”! O delegaţie americană, sosită în ajunul inaugurării la Sofia, pentru a discuta „parteneriatul strategic” a avut, foarte probabil, misiunea să explice sancţiunile americane, precum şi faptul că o schimbare a numelui acesteia nu schimbă datele problemei. 

Putin si Erdogan au discutat, de asemenea, situaţia din Siria şi Libia, precum şi tensiunile dintre Iran şi SUA. Foarte probabil, subiectul rămâne provincia Idlib pe care Bashar al Assad vrea să o recupereze în totalitate (sunniţii refugiaţi fiind problema lui Erdogan). În ajunul întâlnirii, Putin vizitase, neanunţat, Siria, unde s-a întâlnit cu Bashar al Assad  într-un centru de comandă militar din Damasc, probabil pentru a demonstra obţinerea victoriei militare, dar şi din motive de securitate. Dmitri Peskov declarase doar că „s-au discutat rapoartele militare despre evoluţiile din diferite regiuni ale ţării”. În privinţa Libiei, cei doi au făcut un apel la cele două părţi pe care le sprijină să încheie un acord de încetare a focului. Deşi, în primă fază, ele l-au respins, ulterior, s-a anunţat ajungerea la un asemenea acord. 

 

IV. GERMANIA – RUSIA. Vizita cancelarului Angela Merkel la Moscova.

Vizita cancelarului german, Angela Merkel, la Moscova (11.01) este caracterizată cel mai bine de vorbele acestuia: „a vorbi unul cu celălalt este mai bine decât a vorbi unul despre celălalt”. Elementul declanşator al vizitei a fost criza dintre Iran şi SUA. Deşi momentul culminant al acesteia a trecut, problema a rămas: respectarea acordului de denuclearizare (sau negocierea altuia nou, ceea ce vrea SUA). Au fost discutate problemele Iran, Libia, Siria, problemele bilaterale, şi, deşi nu a fost adusă în prim plan, Ucraina.

În relaţiile bilaterale, au fost discutate reluarea construirii conductei Nord Stream 2 (NS2), după blocarea acesteia de către sancţiunile americane, dar şi uciderea unui cecen cu paşaport georgian de către un cetăţean rus (criminal la comandă, „reciclat”, probabil, de către serviciile secrete ruse, pentru a executa această crimă pe teritoriul german). În privinţa NS2, Putin a declarat că „Rusia va fi capabilă, cu certitudine, să încheie construirea NS2 fără asistenţă străină”. El şi-a exprimat speranţa că NS2 va fi terminat în primul trimestru al anului 2021. Merkel a adăugat că Germania nu este de acord cu aplicarea sancţiunilor de către SUA pentru NS2.

În privinţa acordului de denuclearizare, Merkel a declarat că acesta „cu certitudine nu este unul perfect”, dar că, împreună cu Putin „am căzut de acord să facem orice posibile pentru a îl păstra” (cam greu, în condiţiile în care SUA nu îl respectă de mult, iar, de curând, nici Iranul nu îl mai respectă).

În privinţa Libiei, cei doi şi-au anunţat sprijinul pentru organizarea unei conferinţe sub egida ONU la Berlin. Probabil, atât gl. Haftar, cât şi islamiştii la putere la Tripoli, recunoscuţi de ONU ca fiind puterea legală, sunt de acord, dar cum rămâne cu actorul cel mai activ în ultima perioadă, Turcia?

În privinţa Siriei, accentul a picat pe reconstrucţia acestui stat: Vestul nu vrea să dea bani pentru reconstrucţia Siriei unui Bashar al-Assad proptit de Rusia şi Iran, chiar dacă a obţinut victoria militară, în lipsa unei soluţii politice juste şi durabile, care să asigure şi reîntoarcerea refugiaţilor.

În realitate, au fost doar tatonări ale problemelor de interes comun, fără decizii cruciale. Paradoxal, nu asta este important, ci faptul că cei doi lideri au dialogat, Putin „reintrând în rândul lumii”. Kremlinul ştie bine cât de mare este acest succes, în condiţiile în care agresiunile mai vechi şi mai noi afectează relaţia cu Berlinul, doar în problema NS2, cele două state având o poziţie comună. Acesta este cel mai important lucru, sub retorica cunoscută a Moscovei, ascunzându-se o strategie de reluarea a relaţiilor cu Vestul, în primul rând cu marii europeni, pentru a ieşii din izolare şi a obţine, în termenii ei, relansarea relaţiilor bilaterale. 

 

VII. Evoluţii de urmărit în săptămâna 13 - 19.01.2020.

NATO. La întrunirea Comitetului Militar se va avea de luat două mari decizii: una mai veche, cum va răspunde militar NATO la dislocarea de către Rusia a rachetelor SSC8, şi una mai nouă, cum se vor implica europenii în Irak după ce Donald Trump le-a cerut-o.

CROAŢIA. Alegerea unui preşedinte social-democrat reprezintă o lovitură pentru naţionaliştii de la putere. Deşi funcţia  este mai mult reprezentativă, este interesant de urmărit  în ce măsură această înfrângere îi va afecta pe naţionalişti, mai ales că tema campaniei electorale prezidenţiale a fost corupţia din rândurile lor.

SPANIA. În sfârşit, un nou guvern, având acordul, tacit, al separatiştilor catalani. Opţiunea socialiştilor pare justificată, de vreme ce au câştigat alegerile, dar ea aduce nu numai câteva noutăţi, dar şi o mare întrebare. Faptul că premierul Pedro Sánchez a cooptat la putere populiştii de stânga Podemos este de înţeles, electoratul transmiţând un semnal în acest sens, iar aritmetica nu îi oferea altă variantă. Grav este faptul că socialiştii au încălcat un acord tacit avut cu popularii de dreapta prin care, indiferent de cine se afla la putere, exista o abordare comună a marilor proiecte naţionale. Mai grav, este faptul că Sánchez a trebuit să facă un compromis cu separatiştii catalani, guvernul putând fi învestit prin abţinerea de la vot a acestora (alături de regionaliştii basci). Compromisul constă în reluarea negocierilor cu aceştia privind problema catalană. Ce a promis Sánchez? Obiectivul declarat al negocierilor va arăta cât de grav este compromisul: va fi doar o iniţiere a dialogului cu obiectivul de a găsi o soluţie de compromis (din start, înţelegându-se că regiunea rămâne în cadrul Spaniei, indiferent de cât de mult cedează Madridul) sau va fi separarea, respectiv organizarea unui referendum privind independenţa regiunii? 



[1] Să nu uităm că, dincolo de nemulţumirea populară, din ce în ce mai răspândită, regimul şi-a creat propria clasă înaltă şi mijlocie (care depinde material şi ca statut social de menţinerea la putere a acestuia) de la durii din CGIR la ideologii ayatolahi, al căror control se extinde până la ultima moschee din Iran. Aşa că, şi în condiţiile în care cele trei forţe, care au răbufnit, până acum, separat (tinerii, în frunte cu studenţii; clasa mijlocie nedependentă de regim; recent, clasa muncitoare) şi-ar uni forţele, regimul are destulă forţă şi sprijin intern pentru a putea reprima eficient o revoltă de amploare, în final, putându-se ajunge la război civil. Experienţa recentă din Siria ne arată că un asemenea război civil dă câştig de cauză extremiştilor, fie ei sunniţi sau şiiţi (dacă îi considerăm pe allawiţi ca fiind şiiţi, ceea ce nu prea este adevărat), cu o implicare externă ce complică, până la nesoluţionare, conflictul politic. Deci, nu asta este soluţia, ci un modus vivendi intern şi extern, o soluţie politică prin care, deşi amprenta religioasă şiită nu poate lipsi, fiind parte a identităţii iraniene, regimul face concesii la capitolul monopol politic, prin modificări importante la Velayat-e faqih (baza ideologică care justifică dictatura politică a liderilor religioşi şiiţi în Iran). Puterea de la Teheran se va întreba dacă, făcând concesii, nu îşi pregăteşte căderea. Pe de altă parte, adversarii Iranului ar trebui să fie rezervaţi în faţa acestui conflict, deşi, după câte a făcut regimul ayatolahilor în regiune, tentaţia este mare ca să se implice, direct sau indirect, într-o schimbare de regim. Cel puţin din punctul de vedere al menţinerii păcii pe termen scurt şi mediu, aceasta ar putea fi o greşeală. Oricum, puterea de la Teheran va fi tentată să dea vina pe forţe externe. Să urmărim cei doi indicatori: momentul în care cele trei grupuri sociale se unesc în protest şi se organizează şi momentul în care puterea ia o decizie şi care va fi aceea (de a reprima, de a comunica sau o combinaţie între cele două).         

[2] SUA trebuie să fie atente la faptul că şi alţii sunt vinovaţi, nu numai Iranul. Astfel, în Yemen, există şi dimensiunea unui conflict pur teritorial yemenito-saudit, pe lângă cel şiito/hutti – sunnit, fiecare cu susţinătorii săi, nemaivorbind de fenomenul secesionist şi prezenţa al Qaida. Nu toate nodurile gordiene se taie cu sabia, asta dacă se doreşte o soluţie justă şi durabilă!    

[3] Deşi comandanţii CGIR şi-au asumat, în al doisprezecelea ceas, responsabilitatea, ei au aruncat vina pe „Acarul Păun”, comandantul bateriei, care ar fi fost obligat să ia, într-un timp foarte scurt, de câteva zeci de secunde, decizia de a lansa rachetele … comunicarea cu şefii săi, care ar fi trebuit să ia decizia, fiind, temporar, întreruptă! Se afirmă, de asemenea, că acest „acar” a confundat avionul cu o rachetă de croazieră. Greu de crezut, având în vedere imaginea radar diferită (cu Radar Cross Section/RCS diferit) dintre o rachetă de croazieră şi un aparat de zbor civil Boeing: păstrând proporţiile este ca şi cum am confunda, privind cu ochiul liber de la doi kilometrii, un TIR cu o motoretă! Foarte probabil, acestea sunt „gogoşi”, încercându-se să se ascundă faptul că decizia a fost luată la nivel mai înalt în cadrul CGIR sau că acest comandant de baterie avea libertatea de a decide, fapt la fel de grav. De fapt, accidentul arată probleme grave structurale în cadrul sistemului de apărare iranian. Pe fondul existenţei „a doua armate”, cea ordinară şi cea ideologică, privilegiată militar şi politic, CGIR, a fost încălcat un principiul elementar, cel al unităţii de comandă. Mai ales în apărarea antiaeriană, AA, acest principiu este „sfânt”, existând trei funcţii care trebuie îndeplinite simultan (supravegherea spaţiului aerian; controlul traficului aerian; apărarea antiaeriană, de la sol şi din aer). Astfel, într-un timp foarte scurt, trebuie luate decizii cruciale: detectarea, identificare aparatului şi angajarea acestuia (atacarea cu rachete), dar numai după, ce, redundant, a fost clasificată ca fiind ţintă deoarece reprezentă o ameninţare. De aceea, aceste sisteme AA integrează toţi senzorii (radarele primare şi secundare) şi sistemele de apărare antiaeriană, imaginea asupra spaţiului aerian fiind unică, iar decizia este luată, unic, la nivel înalt. Acest proces a fost modificat până la negarea principiilor de bază prin preluarea de către CGIR a apărării antiaeriene a obiectivelor importante folosind sisteme moderne de apărare antiaeriană cu rază scurtă de acţiune, TOR 1M, relativ recent achiziţionate din Rusia, dar neintegrate în reţeaua de apărare antiaeriană iraniană şi fără posibilitatea de identificare a ţintei (neavând sistem IFF, Identification, Friend or Foe, propriu). Dureros de trist, pentru că avem 176 de ucraineni, canadieni şi iranieni („geniile Iranului”, studenţi iranieni care învăţau la universităţi din Canada) executaţi din aroganţa liderilor CGIR şi incompetenţa adiacentă a unor ofiţeri ai acesteia.

[4] Mai ales că Teheranul ştie că este singur în faţa SUA, singurul gest militar de ajutor făcut de Rusia (ale cărei nave executau exerciţii comune cu China şi Iranul în urmă cu câteva săptămâni) fiind ameninţarea cu abordarea unui distrugător american de către o navă de luptă mică rusă în Marea Arabiei.