I.  SUA. Alegerile pentru Congres aduc o victorie limitată a democraţilor şi … demisia forţată a procurorului general. Relansarea dialogului chino-american.

II. RUSIA. În Marea Neagră, un avion rus a interceptat un avion de cercetare radioelectronică american. Trident Juncture a avut o „prezenţă rusă” importantă. Relaţiile AUSTRIEI cu RUSIA ajung de la bal … la „izolatorul diplomatic”.  RUSIA a organizat alegeri în regiunea separatistă.

III. UE. Ministrul de externe al UNGARIEI în vizită la Bucureşti. Preşedintele FRANŢEI, Emmanuel Macron, readuce în atenţie „armata europeană”. Congresul Partidelor Populare Europene trimite un mesaj care nu este auzit la Budapesta.

IV. BELARUS. Alexandr Lukaşenko se opune dislocării de trupe ruse pe teritoriul ţării sale.

V. Evoluţii de urmărit în această săptămână.

I.  SUA. Alegerile pentru Congres aduc o victorie limitată a democraţilor şi … demisia forţată a procurorului general. Alegerile pentru Congres au avut rezultatul aşteptat, victorie în Camera Reprezentanţilor pentru democraţi (225 la 197), dar păstrarea controlului în Senat, camera superioară a Congresului (51 la 46), de către republicani. Rezultatul urmează un model tradiţional, preşedintele Donald Trump pierzând un Congres cu ambele camere dominate de republicani, fapt ce i-a permis să facă aproape tot ceea ce dorea, deşi, concret, nu a făcut decât prea puţin: reducerea impozitelor pentru pătura superioară (nu, încă, şi pentru clasa mijlocie!), dereglementări pentru bănci (deschizând calea spre o posibilă viitoare criză), distrugerea „Obamacare” (fără să pună mai nimic în loc) şi legi antimigraţie, această problemă fiind transformată de D.Trump în elementul central al campaniei, deşi avea un argument mult mai convingător, creşterea economică. Acest rezultat al alegerilor are o semnificaţie deosebită: soarta preşedintelui, departe de a fi decisă, rămâne problema principală, el putând fi acum supus procedurii de suspendare de către Camera Reprezentanţilor controlată de democraţi, dar Senatul (care l-ar judeca), fiindu-i aliat, urmând, foarte probabil, să îl păstreze în funcţie. Preşedintele iese slăbit, dar are şanse să fie salvat, dacă reuşeşte să împiedice comisia care îl anchetează să obţină destule probe, atât pentru a nu permite democraţilor din Camera Reprezentanţilor să declanşeze procesul, dar şi pentru a oferi Senatului aliat condiţiile în care să îl poată salva de la suspendare. Alegerile parlamentare americane au avut un rezultat echilibrat care lasă deschise ambele posibilităţi, cea a unei cooperări sau cea a unei înfruntări a democraţilor cu preşedintele Donald Trump. Fireşte, după ce ambele părţi au anunţat prima variantă, D.Trump a luat primele măsuri pentru a doua (demiterea, de facto, a procurorului general şi numirea, temporară, fără consultarea Senatului, a unuia care nu era primul după cel demis). „Fireşte”, deoarece America este divizată, votul a rămas unul rasial (deşi s-au produs unele schimbări: unii albi educaţi din clasa mijlocie au revenit în tabăra democrată), republicanii, mai „trumpişti” ca niciodată, au migrat spre dreapta, iar democraţii au rămas la stânga, cu grija pentru minorităţi (dar vor fi învăţat ceva din faptul că ai săi candidaţi progresişti, adică prea de stânga, au pierdut). Centrul, clasa mijlocie şi cea muncitoare albă, este cea care urmează să fie cucerită în campania electorală prezidenţială, declanşată de anunţul preşedintelui D.Trump că va candida în 2020. În plan intern, problema reducerii impozitelor pentru clasa mijlocie, precum şi cea a asigurărilor de sănătate vor fi abordate din perspective diferite, ceea ce va duce, probabil, la un blocaj. Democraţii vor face tot ceea ce le va sta în putinţă pentru a bloca iniţiativele preşedintelui în politica internă. Totuşi, democraţii vor fi mai atenţi în problema tolerării migraţiei ilegale, deoarece, în pofida sprijinului primit din partea unei prese liberale, majoritatea albă se opune acesteia. Ei îl vor ataca direct pe preşedinte: bătălia se va da în jurul comisiei Robert Mueller, cea care poate furniza probele necesare pentru procedura de suspendare a preşedintelui, dar şi în jurul problemelor acestuia (situaţia financiară, fiind aproape de domeniul evidenţei că a înşelat fiscul, dar acest fapt trebuie probat). Preşedintele se va concentra pe lupta pentru supravieţuire, având garanţia că Senatul nu îl va suspenda, dar asta numai dacă nu vor apărea dovezi incriminante. De aceea, comisia Robert Mueller şi investigarea trecutului financiar al preşedintelui vor fi totul în politica americană, D.Trump continuând să folosească toate mijloacele pe care le are la dispoziţie pentru a se apăra, aşa cum deja a făcut, forţând demisia procurorului general, dar cu pericolul de a fi acuzat de obstrucţionarea justiţiei. SUA intră în doi ani de „Trumpgate” şi, indiferent de rezultat, vor fi într-o permanentă criză internă, chiar dacă soliditatea instituţiilor sale vor dilua din consecinţele acesteia. În plan extern, efectele negative ale acestei situaţii vor fi atenuate de faptul că republicanii conservatori şi democraţii se vor înţelege în cele două mari probleme, Rusia şi China, chiar şi în cele în care perspectivele sunt diferite, precum sancţiunile contra Iranului. Pentru România, efectele negative vor fi reduse, politica externă a Administraţiei Trump continuând, în cazul nostru, pe direcţiile cunoscute. Singura situaţie periculoasă este cea în care am avea „fenomenul Saigon”: un preşedinte slab, numit, nu ales, care ar permite ca un aliat să fie ocupat, aşa cum Vietnamul de Sud a fost ocupat pentru că preşedintele Ford nu a mai permis aviaţiei americane să oprească ofensiva nord-vietnameză. Dar aceasta este o situaţie excepţională, deşi nu trebuie să uităm că ambele agresiuni ruse, cea  din Ucraina şi Siria, au avut loc şi pentru că Vladimir Putin a considerat că preşedintele Barak Obama este un „responsabil cu principii”, adică, în logica sa, un adversar slab, care nu va sări în ajutorul victimelor.

Relansarea dialogului chino-american. Cei doi mari ai lumii, SUA şi China, au comunicat, dar nu s-au înţeles. Faptul că pot discuta direct problemele, deşi au poziţii complet opuse, este un fapt meritoriu care lasă deschisă perspectiva negocierii paşnice a diferendumurilor şi netransformarea competiţiei în adversitate. La Washington a avut loc (09.10) întâlnirea la nivel înalt dintre responsabilii chinezi pentru politica externă, Yang Jiechi, şi apărare, Wei Fenghe, cu omologii lor americani, secretarul de stat, Mike Pompeo, respectiv secretarul apărării al SUA, Jim Mattis. Deşi întâlnirea avea loc în mod regulat, ea fusese suspendată de o perioadă relativ lungă de timp. Concluzia a fost că între cele două state nu va fi „un război rece”, deşi problemele persistă. Mike Pompeo a declarat că „SUA nu duc un război rece cu China şi nu duc o politică de îngrădire a Chinei. Mai degrabă, vrem să ne asigurăm că aceasta acţionează responsabil şi corect în sprijinul securităţii şi prosperităţii celor două state”. Revenind la poziţia tradiţională a SUA, M. Pompeo a denunţat reprimarea de către China a minorităţilor uigure. De asemenea, a reafirmat faptul că SUA recunosc o singură Chină, deşi se opun eforturilor Chinei de a izola Taiwanul. Principala acuză a fost cea privind comportamentul Chinei în Marea Chinei de Sud, unde nu s-a ajuns la nici un acord. James Mattis a declarat că militarii celor două ţări caută să crească nivelul comunicării pentru a evita incidentele pe mare, reiterând faptul că avioanele şi navele de luptă ale SUA vor continua să evolueze în spaţiul aerian şi apele din Marea Chinei de Sud reclamate de China ca fiind ape teritoriale, după ce a ocupat/consolidat şi militarizat insulele principale de acolo. Reprezentanţii chinezi au replicat, afirmând că ţara lor permite navigaţia liberă şi au acuzat SUA de militarizarea regiunii: „China a transmis clar SUA că trebuie să înceteze trimiterea de nave şi avioane militare în proximitatea insulelor chineze, aceste acţiuni subminând suveranitatea şi interesele de securitate chineze”. Partea americană nu a menţionat diferendumul economic, acesta urmând să fie discutat de preşedintele Xi Jinping la întâlnirea de la summitul G 20 cu preşedintele D.Trump. Partea chineză a reafirmat poziţia sa conform căreia un război economic, în loc să ducă la o soluţie, va afecta ambele părţi şi că uşa spre negocieri rămâne deschisă. Replica americană a venit, ulterior, prin Peter Navarro, consilier pentru probleme economice al lui D.Trump, care a reamintit că „asemenea promisiuni deşarte au fost făcute şi altor preşedinţi, D.Trump fiind hotărât să nu cedeze. Acesta este jocul pe care China l-a făcut mereu, dialogând şi continuând să facă ceea ce vrea”. SUA sunt cel mai mult îngrijorate de furtul de înaltă tehnologie, care a permis Chinei să devină competitivă şi să îşi dezvolte industria, inclusiv pe cea de apărare. În această săptămână, SUA au acuzat China că a încălcat acordul prin care cele două state se abţineau de la spionajul cibernetic. China va fi obligată să îşi schimbe comportamentul, primele semne ale sancţiunilor fiind vizibile în economia sa, iar o alternativă la comerţul cu SUA nu a fost găsită. SUA sunt în poziţia în care pot să nu cedeze şi nici să accepte promisiunile fără substanţă ale Chinei. În sfârşit, Beijingul are un partener la fel de cinic, care nu mai acceptă compromisuri. D.Trump va negocia dur relaţiile comerciale cu China, fiind încurajat atât de primele rezultate, cât şi de faptul că a avut câştig de cauză în celelalte dispute (NAFTA). Însă, pe termen lung, dacă SUA nu găsesc o soluţie, bomba datoriei sale ticăie din ce în ce mai tare. În problema Mării Chinei de Sud, cele două ţări îşi vor continua politica, în speranţa că nu va avea loc un incident. În joc nu este numai ocuparea unor insule şi reclamarea ca ape teritoriale a unor zone maritime îndepărtate de coastele Chinei, ci unul din principiile care a permis dezvoltarea capitalismului occidental (marea este teritoriu internaţional şi toate naţiunile sunt libere să navigheze şi să facă comerţ) enunţat de Hugo Grotius în Mare Liberum, la 1609. Ori China vede Marea Chinei de Sud ca pe un teritoriu naţional pe care îl acaparează prin ocuparea unor insule şi militarizându-le. Şi, astfel, ajungem la marea problemă: atât în problemele comerciale, cât şi cele privind regulile internaţionale, China are de ales între a ceda în faţa SUA, reformându-şi economia, dar asta înseamnă şi schimbări în sistemul său politic comunist, sau continuarea drumului actual, nerespectând regulile create de Vest, dar să ajungă la confruntare. Dacă mai adăugăm faptul că, deşi nu exportă sistemul său politic, duce o politică externă economică de tip colonial, acaparând resurse în complicitate cu elita coruptă din statele ţintă, iar în statele occidentale are ca obiectiv furtul de tehnologie, ideea de confruntare nu poate fi evitată. Aşa că, dacă acum nu se găsesc soluţii la conflictul economic cu SUA, apar premisele unui „război rece”. China ştie că are de ales între a se schimba sau a înfrunta SUA şi nu vrea să facă o alegere, invitând la dialog, strategie care a mers atât de bine, „ducând cu zăhărelul” administraţie după administraţie.

II. RUSIA. În Marea Neagră, un avion rus a interceptat un avion de cercetare radioelectronică american. Un avion de cercetare electronică american de tip EP 3 a fost interceptat (05.11) în spaţiul aerian internaţional de deasupra Mării Negre de către un avion de vânătoare rus, SU 27. Partea americană a anunţat că interceptarea a fost una periculoasă, avionul rus executând două treceri la viteză mare prin faţa avionului american, generând riscuri la adresa echipajului, mai ales că, la cea de-a doua trecere, avionul rus a cuplat postcombustia. Interceptarea a durat 25 de minute, timp în care avionul rus nu a răspuns apelurilor celui american. Partea americană a apreciat că avionul rus a acţionat iresponsabil, cerând părţii ruse să se conformeze normelor internaţionale şi să respecte acordul bilateral din 1972 de prevenire a incidentelor pe mare şi în spaţiul aerian adiacent. S-a precizat că avionul american s-a conformat normelor internaţionale şi nu a căutat să provoace o reacţie rusă. Ulterior, partea americană a comunicat faptul că avionul american avea transponderul deschis şi că incidentul a avut loc la orele 10.00. Partea rusă a confirmat incidentul, precizând că avionul rus a primit ordin de interceptare după ce o aeronava neidentificată s-ar fi apropiat de spaţiul aerian rus, interceptarea decurgând cu respectarea măsurilor de siguranţă. Incidentul a avut loc în vestul Mării Negre, „spaţiul aerian rus” fiind cel al Crimeei. Mai întâi, a fost intercepţia una periculoasă? Imaginile furnizate de partea americană arată că a fost una periculoasă. Apoi, cine nu spune adevărul? Cum zbura avionul? Apelând la sistemul de urmărire a zborurilor, care transmite pe Internet traiectoria acestora, se observă, un avion (singurul fără indicativul de zbor al unei curse civile) care pe 05.11, orele 10.00 a zburat paralel cu Crimeea (şi la distanţă mare, aproape pe linia mediană dintre Crimeea şi ţărmul vestic al Mării Negre). Deci avionul american avea transponderul deschis şi nu se îndrepta spre spaţiul aerian al Crimeei, deci nu reprezenta un pericol. Asemenea zboruri sunt dese, ele fiind considerate, probabil, strict necesare de către NATO, cercetarea radioelectronică avansată reprezentând o modalitate de monitorizare a acţiunilor ruse: chiar în această săptămână, preşedintele ucrainean, Petro Poroşenko, a anunţat că Rusia a lansat, la exerciţiul din luna octombrie a acestui an, mai multe rachete de croazieră. Dispozitivul militar rus din Crimeea este comparabil cu cel din Kaliningrad, periculos de mare, nefiind exclus ca Rusia să fi dislocat aici rachete care încalcă INF, respectiv armament nuclear. De ce partea rusă a reacţionat acum atât de agresiv? Răspunsul este la nivel politic. Probabil, pe fondul exerciţiului NATO din Norvegia, precum şi a anunţului SUA că renunţă la INF, Kremlinul a considerat că o reacţie agresivă este cel mai bun răspuns.

Trident Juncture a avut o „prezenţă rusă” importantă. Exerciţiul Trident Juncture a trecut la faza unui exerciţiu de comandament, încheind, din fericire, fără incidente[1], faza aplicaţiilor în teren. Rusia a interferat periculos de mult cu exerciţiul NATO trimiţând în zona exerciţiilor (în care a închis o zonă proprie de trageri) pe lângă nave de observare (acţiune obişnuită în asemenea situaţii), bombardierele sale strategice. Astfel, nu mai puţin de patru zboruri ale bombardierelor strategice Tu 95 / Tu 142 ruse au avut loc în această săptămână deasupra Mării Norvegiei, periculos de aproape de navele aliate (un Tu 142 a zburat în proximitatea navei de comandament a exerciţiului, USS Mount Whitney). Avioanele norvegiene F 16 au fost obligate să execute zboruri de interceptare reale, avioanele ruse neavând transponderele deschise, reprezentând, astfel, un pericol pentru securitatea aeriană. Rusia a bruiat semnalul GPS în partea de est a Norvegiei (provincia Finnmark) punând în pericol zborurile civile din Norvegia şi din Finlanda (NOTAM a fost obligat să facă o avertizare). De asemenea, Rusia a trimis în zonă (03.11) una dintre cele mai puternice nave ale Flotei Nordului, crucişătorul cu propulsie nucleară “Pyotr Velikiy”. Rusia şi-a arătat, astfel, nemulţumirea faţă de organizarea acestui exerciţiu de către NATO, în „proximitatea frontierelor” sale (la o distanţă de 1000 km!) şi a trimis un semnal fără echivoc despre viitorul relaţiilor sale cu NATO.

Relaţiile AUSTRIEI cu RUSIA ajung de la bal … la „izolatorul diplomatic”. Austria, statul european care părea că are cea mai stabilă şi eficientă relaţie cu Rusia, mai ales de când la guvernare se află, alături de dreapta, extrema dreaptă, a fost nevoită să anunţe că Rusia execută acte de spionaj pe teritoriul său. Cancelarul Sebastian Kurz a anunţat (09.11) că un înalt ofiţer austriac a spionat pentru Rusia pe o perioadă de câteva decenii, din 1990 până în prezent. Sebastian Kurz a trebuit să recunoască situaţia apărută: „dacă suspiciunea se confirmă, acest caz nu va îmbunătăţii relaţiile dintre Rusia şi Uniunea Europeană. Pentru moment, cerem informaţii transparente de la partea rusă”. Ca o primă reacţie, ministrul de externe (de extremă dreaptă), Karin Kneissl, cea care a dansat la nunta sa cu V.Putin, a fost nevoită să-şi anuleze vizita la Moscova. Ministrul de externe rus, Sergei Lavrov, s-a arătat neplăcut surprins, declarând că Rusia nu are cunoştinţă de acest caz. Austria a fost avertizată de un serviciu partener, se pare că de cel german. Domeniul spionat a fost cel al unor sisteme de armament (probabil, transportoarele blindate, domeniu în care Austria excelează). Austria, statul care părea că poate conlucra cu Moscova a descoperit că nu este decât încă o ţintă pe lunga listă a Kremlinului. Tolerarea de către Austria a acţiunilor subversive ruse se va încheia, chiar şi cu o guvernare în care apare şi extrema dreaptă pro-Kremlin, dar relaţiile se vor păstra, mai ales cele economice, la un nivel ridicat. Rusia aflase deja că Austria este ... Austria, aşa cum a arătat cancelarul S.Kurz la Kiev. Important este că, în momentul în care este obiectul agresiunii ruse, Austria menţionează UE şi asta spune multe despre drumul pe care statele europene evoluează. Cât despre Rusia, e timpul să-şi pună întrebarea dacă nu are decât supuşi sau adversari, ideea de prietenie sau relaţii normale lipsind din portofoliul Kremlinului. 

RUSIA a organizat alegeri în regiunea separatistă. Rusia a organizat alegeri în regiunea separatistă din Ucraina (11.11), cronicizând încă un focar de război după Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud şi Crimeea, şi obţinând, astfel, încă o bază avansată pentru viitoarele războaie, atunci când Rusia va avea capacitatea economică, militară şi diplomatică să înfrunte reacţiile internaţionale. Alegerile sunt considerate ilegale de Ucraina şi de întreaga comunitate internaţională, Rusia neputând impune punctul său de vedere în CS al ONU (că sunt alegeri locale … deşi acestea au ca scop să legitimeze liderii separatişti). SUA, care au anunţat noi sancţiuni împotriva Rusiei, consideră alegerile o „şaradă” menită să ofere o falsă legitimitate liderilor instalaţi la putere de către Moscova în „republicile” Donetsk şi Luhansk. Astfel, Acordurile de la Minsk rămân doar baza precară a unui armistiţiu şi nimic mai mult din ceea ce s-a dorit (proces de pace, reglementare justă şi durabilă a conflictului). Preşedintele ucrainean, Petro Poroshenko, a caracterizat alegerile ca fiind „ilegale, reprezentând încă un exemplu al activităţi subversive a Rusiei”. Rusia a negat faptul că alegerile ar viola Acordurile de la Minsk, având nevoie de invocarea acestor acorduri pentru a forţa Kievul să cedeze politic în faţa … liderilor separatişti aleşi de ea şi „legitimaţi” de aceste alegeri. Dmitri Peskov a declarat că „situaţia deplorabilă în implementarea Acordurilor de la Minsk” a fost provocată de lipsa de voinţă a Kievului în implementarea acestora. Chiar aşa, de ce Kievul nu se predă politic, cu o întreagă armată rusească, direct sau prin interpuşii separatişti, prezentă în Dombas? Pentru că Vestul l-a sprijinit şi, astfel, poate rezista agresiunii armate ruse. Cât despre „alegeri”, nu e prea mult de comentat. Este de ajuns să menţionăm că Rusia a invocat moartea lui Alexander Zakharchenko pentru a le organiza, iar acesta a fost ucis într-un atentat ai cărei făptaşi „justiţia separatistă” nu a putut să îi identifice (unde e body-guardul acestuia, acuzat că ar fi unul din asasini? A trecut graniţa? Care, pentru că în Ucraina nu a ajuns?). Singura certitudine sunt rezultatele alegerilor … anunţate, deja, de către serviciul secret ucrainean: Denis Pushilin (o figură atât de serioasă încât până la venirea trupelor ruse în Donbas … se ocupa cu un Caritas!) şi Leonid Pasechnik. Fireşte, aceştia sunt doar figurile vizibile, Rusia având oamenii săi fideli în întreaga structură de putere. Denis Pushilin chiar a îndrăznit să afirme că, deşi Rusia are influenţă în regiune, „aceasta nu este nelimitată”. De fapt, această afirmaţie este menită nu numai să susţină şarada cu lideri separatişti independenţi, dar să exonereze Rusia de responsabilitatea unor decizii dificile pe care aceştia vor trebui să şi le asume, deşi le vor executa, în totalitatea lor, la ordinul Kremlinului. În caz contrar, îi aşteaptă varianta eroilor … aşa cum s-a întâmplat cu A.Zakharchenko şi alţii înaintea lui. Cât despre Rusia, ştie ce o aşteaptă: ea face presiuni asupra clienţilor săi europeni să semneze contractele de cumpărare a gazului … în euro, nu în dolari. Ceea ce se întâmplă în Donbas este un avertisment serios pentru toţi, inclusiv pentru noi, despre ceea ce se poate întâmpla atunci când Moscova va decide că e destul de puternică ca să treacă la ofensivă.  

III. UE. Ministrul de externe al UNGARIEI în vizită la BUCUREŞTI. Ministrul de externe maghiar, Peter Szijjarto, a făcut o vizită fulger la Bucureşti (05.11), unde a discutat cu şefii partidelor aflate la guvernare şi cu omologul său român despre „perspective de consultare şi cooperare regională extinsă”. Temele concrete nu au fost menţionate, din comunicatul MAE rezultând că au fost analizate „evoluţiile din relaţiile bilaterale”, inclusiv cooperarea în domeniul energetic, respectiv „importanţa diversificării rutelor şi surselor de aprovizionare” (realizarea proiectului BRUA). P.Szijjarto a arătat că „România este un partener strategic important pentru Ungaria”, dar omologul său român a precizat că „urmăreşte retorica oficialilor de la Budapesta, cerând o abordare reţinută şi fără accente emoţionale faţă de Centenarul Unirii”.  Adevăratul scop al vizitei a fost precizat de P.Szijjarto: „dacă în Parlamentul European va fi lansat un atac împotriva României, pe baza unor opinii părtinitoare, eurodeputaţii maghiari vor vota în favoarea României. Nu vom susţine niciodată vreun atac împotriva României în Parlamentul European. Considerăm România drept un partener strategic şi scopul nostru este să construim parteneriatul strategic şi prietenia dintre cele două ţări pentru că este evident că ne confruntam cu provocări similare, suntem sub presiunea atacurilor externe, atacuri împotriva celor două ţări”.   Apropierea maghiaro-română la nivelul celor două forţe politice dominante, este, în sine, ceva pozitiv, dar nu când apare îndreptată împotriva UE, un element fundamental al triadei (UE, NATO, SUA) care ne asigură securitatea şi viitorul[2]. În plus, votul FIDESZ nu contează în aritmetica parlamentară europeană, iar de ajuns la Articolul 7, aşa cum a ajuns Ungaria, nu este cazul. Întrebarea este dacă s-a dat ceva la schimb pentru acest ajutor inutil? Trebuie să precizăm că nu Ungaria se află sub atac, ci dictatura lui Victor Orban, iar Parlamentul European va avea o rezoluţie nu asupra României, ci asupra unor acţiuni politice ale partidelor la guvernare în România. Să sperăm că promisiunea unei viitoare apropieri între cele două state, exact ceea ce îşi doresc toţi românii şi maghiarii responsabili, se va face fără cedări care să răsplătească politica agresivă a Budapestei în relaţiile cu România. Necesitatea unor relaţii bune româno-maghiare la toate nivelurile este de domeniul evidenţei, mai ales că acum 100 de ani, în timp ce Europa semna armistiţiul (11.11), armata română remobiliza (10.11), urmând aproape doi ani de război între România şi Ungaria[3]. Este minunat să credem că vizita reprezintă o schimbare a politicii revanşarde a guvernului maghiar faţă de România deoarece istoria este aceeaşi pentru toţi[4], astăzi aproape toţi maghiarii având şansa de a fi reuniţi cu Ungaria în cadrul UE, ceea ce românii nu au reuşit, încă. Dacă liderilor români li se pot imputa doar nerealizări politice şi economice interne, precum şi ascunderea lor sub corul evocării istoriei, celor maghiari li se poate reproşa ceva mult mai grav: ostilitate permanentă, într-o politică revanşardă sistematică, şi instaurarea unei dictaturi interne. La urma urmei, România are nevoie de o Ungarie democratică a cărei ostilitate să scadă prin rezolvarea principială a problemelor bilaterale, mai degrabă decât o Ungarie care pare să renunţe, conjunctural, la ostilitate, dar care se îndreaptă spre un regim nedemocratic ce are ca ideologie de bază un naţionalism agresiv al cărei ţintă suntem şi noi.

Preşedintele FRANŢEI, Emmanuel Macron readuce în atenţie „armata europeană”. Preşedintele francez, Emmanuel Macron, s-a  pronunţat (06.11), din nou, pentru o armată europeană, invocând necesitatea unui răspuns unitar în faţa Rusiei, Chinei, … dar şi a SUA. D.Trump a replicat că o asemenea afirmaţie este o jignire la adresa SUA, care îşi asumă, inclusiv financiar, apărarea Europei, în cadrul NATO. Deşi o politică de apărare unitară europeană este necesară, făcându-se paşi în această direcţie, abordarea franceză ignoră realitatea (numai SUA pot apăra Europa!) de dragul unei politici „gaulliste”: Franţa vrea, deşi nu poate fără Germania (care poate, dar nu vrea), să construiască Europa, nu numai împotriva ameninţării Rusiei, dar şi a … celei americane! Noroc că Germania este realistă, fără să-şi mai facă iluzii după ocuparea Crimeei şi a Donbasului de către Rusia, iar Franţa a redescoperit, cu surprindere, ameninţarea rusă în … Africa Centrală, unde Rusia a vândut arme fără să ţină cont de situaţia foarte precară din acest stat eşuat. E.Macron a dres busuiocul, afirmând, în faţa preşedintelui american, că proiectul unei armate europene are ca scop chiar asumarea de către europeni a unei părţi mai mari din responsabilitatea apărării comune a Europei. Nouă, europenilor, ar trebui să ne dea de gândit că atunci când un lider european raţional cum este E.Macron face o propunere … cel puţin bizară, chiar preşedintele american cel mai bizar, D.Trump, să dea un răspuns raţional. Este clar că Europa are nevoie de o politică unitară de apărare şi de o integrare a industriei sale de apărare, dar un pas înainte nu înseamnă să sărim la concluzie: de dragul unei suveranităţi mai mari … în raport cu SUA să lăsăm Europa în situaţia în care NATO, alianţa transatlantică, să fie slăbită (nu numai ministrul german al apărării, dar chiar şi cel francez, au vorbit de „armata europeană” în cadrul NATO). Este important ce s-a făcut până acum prin iniţiativele europene, dar Franţa trebuie să-şi limiteze ambiţiile la capacităţile sale. În definitiv, România îşi va trimite soldaţii să lupte în Mali, unde Franţa percepe ameninţări la adresa sa, aşa cum i-a trimis în Afganistan şi Irak, dar având în cap ideea „ce obţinem pentru apărarea României”. Iar Franţa trebuie să răspundă dacă „armata europeană” poate oferi ceea ce SUA oferă. Chiar dacă problemele interne sunt mari (popularitatea sa a scăzut sub 30%, extrema dreaptă este, în sondaje, în faţa grupării politice a preşedintelui, populaţia este nemulţumită de creşterea preţului la carburant), E.Macron trebuie să ştie că un lider popular al unei Franţe puternice poate genera iniţiative europene curajoase, nu invers. De aceea, deşi Fondul European de Apărare este un pas important, de ce Belgia nu ar cumpăra avioane americane stealth F 35 dacă europenii nu sunt capabili să construiască aşa ceva?

Congresul Partidelor Populare Europene (PPE) trimite un mesaj care nu este auzit la Budapesta.  În cadrul congresului PPE care a avut loc la Helsinki (07-08.11) două mari subiecte au dominat agenda partidelor de centru-dreapta din Europa: alegerea liderului său european (şi candidat pentru funcţia de preşedinte al Comisei Europene) şi deriva spre extrema dreaptă a unui membru de-al său, partidul lui Viktor Orban, FIDESZ. Lider al PPE a fost desemnat germanul Manfred Weber, un lider puternic, apărător ferm al drepturilor şi libertăţilor europene, având şanse mari să devină liderul Europei, chiar dacă, pentru asta, între altele, va tolera în continuare, „copilul teribil” (aşa este numit de către Manfred Weber cel care a fost numit, de către J.C.Junker, „dictatorul”). În privinţa FIDESZ, mesajele transmise de către PPE nu au fost auzite de către liderii maghiari. În declaraţia comună, au fost menţionate necesitatea respectării democraţiei şi a valorilor europene, fără ca FIDESZ să fie numit, fapt care a permis liderilor maghiari să spună că apelul nu este pentru partidul şi liderul lor, care a instituit un regim autoritar în Ungaria. Donald Tusk a fost cel mai direct („dacă înlocuieşti democraţia liberală cu un regim autoritar, nu eşti creştin-democrat”), alături de Jean-Claude Juncker („nu există democraţie fără respectarea statului de drept şi a libertăţii presei”), care nu s-a ferit să spună lucrurilor pe nume: FIDESZ nu-şi are locul în cadrul PPE". Problema unui partid de extrema dreaptă care construieşte o dictatură în centrul Europei, dar este tolerat de dreapta europeană, va genera probleme şi mai mari, mai ales că M.Weber şi creştin democraţii germani vor continua acest traseu, de dragul investiţiilor germane din Ungaria. Dovada că Budapesta va continua pe acelaşi drum sunt cele întâmplate, numai în această săptămână, politicul interferând în justiţie prin înfiinţarea unor noi curţi de judecată, iar …poliţia maghiară închizând dosarul de fraudare a fondurilor europene deschis pe baza acuzaţiilor OLAF pentru membri ai familiei Orban (este logic, poliţia maghiară serveşte naţiunea, iar Orban şi ai lui au spus deja că ei sunt, nu doar reprezintă, naţiunea maghiară). V.Orban a replicat apelând la PPE „să se întoarcă la rădăcinile creştin democrate”, de parcă Europa liberă în spirit creştin nu ar fi realizarea lui Adenauer şi a celor care au reconstruit Europa din ruina, ci a celor care au dus-o acolo, dictatori de genul Horty, care şi-au arogat pentru regimurile lor fasciste rădăcini creştine. Ungaria lui V.Orban este un avertisment, nu un model de urmat.

IV. BELARUS. Alexandr Lukaşenko se opune dislocării de trupe ruse pe teritoriul ţării sale. Alexandr Lukahenko a declarat (06.11),în faţa unui grup de experţi în securitate americani, că nu este nevoie de o bază militară rusă în Belarus şi că SUA au un rol politic şi militar important de jucat în Europa, unul crucial pentru securitatea continentului. El a adăugat că „Forţele Armate belaruse sunt capabile să asigure securitatea ţării şi îşi îndeplinesc aceste sarcini mai bine decât (armatele) altor ţări, inclusiv cea a Rusiei. De aceea, nu văd de ce să invităm alte state, inclusiv Rusia, pe teritoriul Belarusului, pentru a ne îndeplini obligaţiile noastre (de apărare). Sunt absolut împotriva oricărei baze militare, în special, a unei baze aeriene”. Lukashenko a afirmat că Belarus este o „ţară europeană” şi este interesată într-o „Europă unită şi puternică. Ferească Dumnezeu ca cineva să o ruineze”. Concluzia reprezintă un mesaj clar pentru Kremlin: „Suntem siguri că securitatea regională din Europa depinde de prezervarea de către SUA a rolului său militar şi politic pe arena europeană. Belarusul doreşte să construiască un dialog cu toate părţile, restabilind relaţii normale cu SUA, sprijinind buna vecinătate cu UE şi dezvoltând parteneriatul cu NATO”. Nu mai este nevoie de prea multe comentarii: dacă şi unui dictator care are nevoie, din motive politice şi economice, de Rusia, îi este teamă de agresivitatea ei, apelând la ceilalţi pentru a echilibra situaţia strategică, este cazul să completăm afirmaţiile ambasadorului rus în Belarus: „un atac împotriva Belarusului va fi considerat de Moscova un atac împotriva Rusiei” ... cu excepţia unui atac rus împotriva Belarusului, care este ... cel mai probabil dintre toate atacurile!

V. Evoluţii de urmărit în această săptămână.

UNIUNEA EUROPEANĂ. Din păcate pentru noi, ROMÂNIA va fi în centrul atenţiei Parlamentului European, guvernul şi parlamentul său urmând să fie menţionate negativ în rezoluţia care va fi votată pe 14.11. Este cu atât mai trist cu cât România este într-o stare socială şi economică precară, în momentul în care, fie şi temporar, se renunţă la o politică externă tradiţională, relaţii strânse cu cei mari din Vest, nu vânând rătăciri care par oportunităţi. Fără să creeze problemele pe care le-a creat Ungaria, dar şi fără prietenii acesteia şi fără gradul ridicat de integrare europeană a acesteia, România nu va avea capacitatea să depăşească acest moment, care îi va marca perioada preşedinţiei UE.

RUSIA. Alegerile din Donbas vor decurge fără incidente, dar implicaţiilor lor vor reprezenta un „incident în sine”, în sensul în care tensiunile vor creşte în perioada următoare. Oricum, urmează alte alegeri, cele prezidenţiale din Ucraina, miza pentru care ambele conduceri se vor mobiliza exemplar. Probabil, la strategia „patriotică” a lui Petro Poroşenko, Kremlinul va răspunde printr-una de exploatare a vulnerabilităţilor Kievului. De vreme ce sancţiunile nu au fost ridicate, iar altele suplimentare nu s-au materializat, am putea asista, pe termen mediu, la o reactivare a presiunilor militare ruse împotriva Ucrainei. Cum? Specialiştii „hibrizi” ruşi au imaginaţia pe măsura mijloacelor, aşa că nu vor înceta să ne surprindă. Kievul are propriile sale griji, cum a demonstrat-o uciderea unei activiste anticorupţie, urmată de simularea „demisiei” de către procurorul general al Ucrainei.

SUA. Săptămâna va premerge întâlnirea preşedinţilor de la G 20, aşa că acţiunile CHINEI, dar şi ale RUSIEI vor fi în această perspectivă. Miza este uriaşă pentru CHINA, care trebuie să obţină un acord cu SUA, fără să renunţe, însă, la elementele văzute de ea necesare pentru continuarea dezvoltării economice. RUSIA trebuie să-l convingă pe D.Trump să nu renunţe la INF şi să nu introducă noi sancţiuni (amânatele sancţiuni pentru „agresiunea chimică” şi, mai ales, ponderarea celor care urmează să fie introduse de Congres). Aşa e când cinismului se răspunde cu cinism, chiar de către un „prieten” care, îşi iubeşte, înainte de toate, ţara.

BALCANI. După ce cancelarul austriac, S.Kurz, adusese o notă de realism, reiterând sprijinul european (Austria deţine preşedinţia UE) pentru o soluţionare realistă a problemei Kosovo, fie şi prin schimb de teritorii, preşedintele Hashim Thaci a revenit la poziţia germană, aceea că „frontierele nu se vor face după liniile etnice”. Să precizăm că S.Kurz anunţase că momentul liberalizării vizelor pentru kosovari se îndepărtează, relevând eşecurile politice interne ale Pristinei. Aceasta a amplificat tensiunile, introducând o taxă suplimentară de 10% pe produsele din Serbia, o lovitură economică dată sârbilor de la nord de Ibar. Serbia a reacţionat, îngheţând dialogul. De-ar fi numai atât, căci, foarte probabil, tensiunile se vor amplifica.