MAS SpecialRaport săptămânal: Evenimente politico-militare relevante

Raport săptămânal NATO - UE LEVANT Balkanii de Vest Regiunea Mării Negre

MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (05 – 11.08.2019)

Monitorul Apărării şi Securităţii

I. RUSIA. Reacţia după încetarea INF. II. UCRAINA. Convorbire telefonică Zelenski - Putin. III. BOSNIA ŞI HERŢEGOVINA. Guvern format la ...10 luni după alegeri. IV. TURCIA-SUA. Acord privind zona de securitate din Siria. V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 12 – 18.08. 2019.

Sursă foto: Mediafax

I. RUSIA. Reacţia după încetarea INF.

În prima sa reacţie după încetarea INF, preşedintele rus, Vladimir Putin, a ameninţat cu noi rachete, ca răspuns la cele pe care le vor produce SUA, dar a şi chemat la negocieri privind acorduri de limitare a armamentului nuclear.

Vladimir Putin a convocat Consiliul de Securitate Naţională (05.08) la care s-a discutat situaţia apărută după încetarea acordului INF. El a avertizat că Rusia va răspunde simetric dacă SUA vor dezvolta rachete cu rază scurtă şi medie de acţiune bazate la sol (cele care intrau sub incidenţa INF): „dacă vom avea informaţii precise despre faptul că SUA vor începe procesul de producere a acestora, după ce va fi încheiat etapa de dezvoltare, Rusia nu va avea altă variantă decât să se angajeze într-un efort de dezvoltare la scară mare a unor rachete similare”.

Putin a acuzat SUA că sunt vinovate de încetarea INF, dar a menţionat că este esenţial ca Rusia şi SUA să reia discuţiile privind controlul armamentelor pentru a preveni începerea unei curse a înarmărilor nerestricţionată de nici un acord: „pentru a evita o cursă a înarmărilor fără nici o regulă, restricţie sau acord, avem nevoie, încă o dată, să evaluăm toate consecinţele periculoase (ale unei asemenea situaţii) şi să lansăm un dialog serios şi substanţial, fără nici un fel de ambiguităţi. Rusia consideră că este necesar să se reînceapă, fără întârziere, discuţii serioase care să asigure stabilitatea strategică şi securitatea. Suntem gata să ne angajăm în aceste eforturi”. 

Poate pentru a îşi susţine acest punct de vedere, stabilitate prin fermitate, preşedintele rus a trimis bombardierele strategice spre zona de control aerian americano-canadiană, acestea fiind interceptate de avioanele  F22 şi F18 ale acestor ţări.   

O asemenea reacţie a Kremlinului era firească după încetarea INF. Pe de o parte, să ameninţe că va răspunde la acţiunile SUA, pe de alta, să cheme la negocieri serioase pentru „asigurarea stabilităţii strategice şi a securităţii”.

Trebuie făcute, însă, câteva precizări. Rusia are, deja, dezvoltate rachetele de croazieră şi balistice despre care spune că le va dezvolta. Mai mult, le are, deja, operaţionalizate pe cele de croazieră (patru batalioane SSC8). Păstrarea de către Kremlin a narativului este necesară (doar nu ar recunoaşte, acum, ceea ce nu a recunoscut atunci când putea salva INF), dar asta nu contribuie cu nimic la creşterea încrederii, element strict necesar pentru succesul viitoarelor negocierilor.

În privinţa „asigurării stabilităţii strategice şi a securităţii”, Rusia este cea care a încălcat status quo-ul. Aparent, SUA „au început”, ieşind din ABM şi dezvoltând sisteme antibalistice (deşi timpul le-a dat dreptate, atât în privinţa ameninţărilor venite din partea Coreei de Nord şi a Iranului, cât şi a comportamentului Rusiei, chiar în cazul INF). Rusia s-a temut că sistemele antibalistice vor evolua până la nivelul la care rachetele sale balistice strategice vor putea fi interceptate. Acest fapt a dus la dezvoltarea noilor sisteme de armament, hipersonice, de la Avangarde (planorul hipersonic dispus pe o rachetă balistică) la cele lansate din aer (Kinzhal, de fapt, un Iskander lansat din aer) şi cele amplasate pe nave (Zircon, încă în dezvoltare), precum şi racheta de croazieră cu propulsie nucleară, Burevestnik. Dar acestea sunt în stadiu de dezvoltare (exceptând Kinzhal, dislocat în grabă, pentru a ameninţa scutul de la Deveselu) şi nu prezintă garanţia că vor fi sisteme fiabile, care ar putea fi operaţionalizate. Exemplul cel mai elocvent este racheta cu propulsie nucleară Burevestnik. Un test al acesteia a produs cea mai recentă tragedie (08.08), cinci morţi şi pericolul de contaminare nucleară în zona din proximitatea poligonului de încercări de la Nyonoksa, deşi Kremlinul nu recunoaşte, încă, acest fapt. La nivel teatru european, Rusia, a răspuns superiorităţii convenţionale a NATO prin dislocarea SSC8, care încalcă INF, distrugând echilibrul strategic la nivelul acestui teatru[i].

Şi ajungem la apelul pentru discuţii sincere şi serioase pentru „asigurarea stabilităţii strategice şi a securităţii”. Se teme Rusia că SUA vor renunţa şi la New START, de vreme ce acestea vor să aibă un acord global (toate armele nucleare, nu numai cele strategice) şi extins (şi China)? Şi cum va rezolva o asemenea situaţie, de vreme ce nu a respectat ceea ce era de respectat (INF) şi ameninţă cu tot felul de arme pe care nu are capacitatea de a le operaţionaliza? Furtul startului, aşa cum a făcut-o în cazul INF, nu este un element care să genereze încredere. Nici prietenia arătată de preşedintele Trump nu reprezintă un avantaj, de vreme ce acesta se conformează, în final, experţilor, iar unul dintre cei mai duri este chiar John Bolton, consilierul pentru securitate naţională al preşedintelui. În final, ceea ce pare un joc de şah în care Kremlinul şi-ar fi pregătit mutările, este, mai degrabă, o „ruletă rusească” în care nimeni nu ştie, cu certitudine, ce paşi sunt de urmat. În aceasta constă pericolul, Rusia fiind o putere economică mică şi sclerozată politic, lansată într-o competiţie pentru supremaţia în domeniul armamentului nuclear pe care nu o poate câştiga, dar nici nu îşi poate permite să o piardă.

Că sistemul este sclerozat, stă dovadă duritatea cu care Kremlinul acţionează, după ce a decis că nu trebuie să nu mai existe opoziţie în Rusia. Liderii opoziţiei au fost arestaţi, Navalnîi a primit chiar un avertisment special (otrăvit sau doar intoxicat, important este că semnalul a fost transmis) demonstranţii sunt arestaţi în masă ... şi tot s-au găsit câteva mii de oameni care să iasă pe străzile Moscovei (10.08). Pe termen scurt, Moscova va reuşi să reprime demonstraţiile, dar cu ce cost? Povestea că demonstranţii opozanţi sunt creaţia Vestului (eternul duşman extern inventat) nu mai convinge, chiar dacă Ambasada SUA a fost atenţionată ... doar pentru o hartă. Şi nu SUA, ci chiar europenii care chemau la conlucrare cu Rusia, Germania şi Franţa, au reacţionat cel mai vehement la reprimarea manifestanţilor.

Kremlinul ştie că acel contract social făcut cu poporul rus de către Putin (supunere în spaţiul politic şi tăcere în spaţiul public în schimbul asigurării unui minim nivel de trai) nu prea mai funcţionează, partea care nu l-a onorat fiind Kremlinul. Sistemul politic, concentrând puterea în mâinile unei singure persoane, Putin, reprezentând interesele unei clici cekist-oligarhice şi având ca liant corupţia nu se poate reforma fără a pune în pericol stabilitatea statului (şi destinul clicii!), iar de aici rezultă blocajul, dar şi teama puterii. Vladimir Putin a uitat ce le promitea ruşilor la investirea sa: prorâv (saltul înainte)!

Tocmai acest stat a declanşat o cursă a înarmărilor pe care nu o poate câştiga deoarece economic şi tehnologic este înapoiat, dar va face orice ca să nu o piardă. Acest orice este pericolul care ne paşte pe toţi.  

 

II. UCRAINA. Convorbire telefonică Zelenski - Putin.

Preşedintele Volodimir Zelenski a avut, la cererea sa, o convorbire telefonică (07.08) cu Valdimir Putin, în care i-a cerut acestuia să intervină pentru a opri luptele din estul Ucrainei. Evenimentul a avut loc după ce patru soldaţi ucraineni au fost ucişi în Donbass de către separatiştii pro-ruşi. Aceasta a fost cea de-a doua convorbire telefonică dintre cei doi de la alegerea ca preşedinte a lui Zelenski, în luna aprilie. 

Volodimir Zelenski a declarat că „l-am chemat imediat la telefon şi i-am spus că asta nu ne aduce mai aproape de restabilirea păcii” şi i-a solicitat lui Putin să le ceară separatiştilor să „înceteze să ne ucidă oamenii”. Putin i-ar fi promis ceva în acest sens, dar detaliile urmează să fie prezentate. Evenimentul declanşator a fost uciderea a patru soldaţi ucraineni (06.08), cel mai mare număr de victime de la anunţarea unui armistiţiu, în urmă cu trei săptămâni. De cealaltă parte, Kremlinul a transmis că cei doi preşedinţi au discutat perspectivele cooperării în cadrul formatului normand şi că au căzut de acord să intensifice negocierile privind schimbul de prizonieri.

Zelenski a avut, de asemenea, o convorbire telefonică, cu preşedintele francez, Emmanuel Macron, acesta fiind de acord cu convocarea unei noi reuniuni în format normand.

Convorbirea reprezintă un pas important în procesul de relansare a negocierilor ruso-ucrainene privind încheierea conflictului din Donbass. Abordarea este diferită, aşa cum se vede şi din modul în care a fost relatată convorbirea: abordării emoţionale a novicelui Zelenski, Putin i-a replicat prin „încadrarea” acestuia în formatul diplomatic gândit de Moscova pentru a îşi impune soluţia de încheiere a conflictului (care trebuie să fie una de control a Ucrainei, altfel de ce atâta război şi tensiuni?).

Probabil, Rusia nu se va grăbi să participe la o nouă întâlnire în format normand, având răbdarea necesară până când situaţia lui Zelenski se va complica, acesta fiind acum, încă, pe valul de simpatie care ţine naţiunea ucraineană unită în jurul lui. Până şi abordarea emoţională, francă a novicelui Zelenski încurcă, tactic, Kremlinul: acesta nu poate fi prezentat ca fiind liderul războinic naţionalist care asupreşte biata populaţie rusofonă din Donbass (şi care, firesc, trebuie să se apere de aceşti fascişti de la Kiev[ii] cu ajutorul Moscovei).

Zelenski face primii paşi, timizi şi contradictorii, atât în plan intern, cât şi extern. Vizita în Turcia şi invitaţia lansată investitorilor de acolo să vină în Ucraina, anunţând şi intenţia de privatizare a terenurilor agricole, este conformă cu acţiunile care se conturează în plan intern. El pregăteşte planuri de reformă (inclusiv un nou acord cu FMI) şi a făcut schimbări în rândul armatei şi a altor insituţii, deşi rămâne de văzut dacă cei numiţi vor fi lideri competenţi în slujba Ucrainei sau doar nişte persoane loiale preşedintelui, dar incompetente şi incapabile de reformă.

Principalul eveniment în plan extern va fi întâlnirea cu preşedintele Trump, semnalele trimise de acesta fiind pozitive (Zelenski este un lider bun care îi va propune un acord lui Putin şi va restabili pacea).

Zelenski îşi va începe, cu adevărat, „domnia” (având controlul aproape complet asupra puterii) după 29.08, data la care se întruneşte Rada. Din acel moment, el va numi prim ministrul şi membrii guvernului, precum şi procurorul general. Din acel moment, el va arăta dacă poate să schimbe ceva sau este doar încă o speranţă eşuată a Ucrainei.  Oricum, reforma presupune schimbări, schimbările aduc, pe termen scurt, instabilitate, iar Kremlinul exact asta aşteaptă.

 

III. BOSNIA ŞI HERŢEGOVINA (BH). Guvern format la ...10 luni după alegeri.

Cei trei lideri din BH, sârb, musulman şi croat, au căzut de acord (05.08) în privinţa formării unui nou guvern. Acordul de compromis a fost mediat de către Misiunea UE în BH, găsindu-se o formulă de compromis privind principalul element de blocaj, viitorul integrării în NATO a BH. Acordul permite formarea guvernului central, la 10 luni de la alegerile parlamentare!

Acordul asigură condiţiile formării unui guvern la nivelul statului BH, dar perioada de timp pentru formarea acestuia este redusă la 30 de zile. Actorul principal, Milorad Dodik, reprezentantul sârb în preşedinţia tripartidă şi lider al partidului SNSD, aflat la putere în Srpska, a ameninţat făţiş: „cred că acesta este un moment important care ne permite să avansăm”. Dar, dacă acordul nu va fi implementat în perioada menţionată, „asta va însemna că Bosnia se află într-o gravă criză constituţională şi politică şi că suveranitatea sa va fi pusă în discuţie. Dacă acordul semnat nu va fi implementat în următoarele 30 de zile, SNSD va bloca activitatea tuturor instituţiilor  şi nimeni nu va fi capabil să se opună, nici europenii, nici alte instituţii internaţionale”.

Puterea lui Dodik constă în capacitatea sa de a bloca orice decizie importantă la nivelul statului BH. Dodik a abuzat de ea, aşa cum au făcut şi liderii celorlalte grupuri etnico-religioase, croaţii şi musulmanii, deşi el se remarcă prin faptul că a făcut din aceasta o artă care l-a transformat în omul cheie din BH. Formarea guvernului BH a fost blocată de liderii musulmanilor şi croaţilor, care au insistat ca prim ministrul, ce va fi desemnat de SNSD, să se angajeze că va continua pe calea integrării BH în NATO. Refuzând să accepte acest traseu, respectiv blocajul apărut, SNSD a răspuns prin blocarea activităţii parlamentul BH.

Mărul discordiei îl reprezintă poziţia faţă de NATO. În timp ce croaţii şi musulmanii se pronunţă pentru integrarea BH în NATO, sârbii se opun, fiind sprijiniţi de Rusia în această atitudine cu rădăcini în istoria recentă (NATO a fost cea care i-a bombardat în timpul războiului civil, obligându-i să accepte Acordul de la Dayton).   Formula de compromis din acord prevede că „se vor promova relaţiile cu NATO fără să se prejudicieze o viitoare decizie privind aderarea BH (la această organizaţie)”. Dodik, ca majoritatea populaţie sârbe, este împotriva NATO, pronunţându-se pentru relaţii bune cu Rusia. De altfel, Dodik a ameninţat în mod repetat cu secesiunea Srpska din cadrul statului BH.

Suntem pe drumul spre o soluţie sau spre o criză politică de amploare? Cel mai probabil, se va găsi o soluţie şi BH va avea un guvern cu un premier SNSD ce va accepta continuarea cooperării cu NATO, între anumite limite. Dodik şi SNSD au nevoie de menţinerea la putere în Srpska, iar acţiunile lor la nivelul statului BH trebuie privite mai degrabă prin această prismă, necesitatea de a obţine cât mai multe pentru Srpska, nu prin jocurile geopolitice pe care le face Dodik, ameninţând cu blocarea instituţiilor BH sau cu secesiunea. Numai în situaţia în care sponsorul, Rusia, ar avea nevoie de o criză în BH, vom avea o asemenea situaţie. Dar, în această situaţie, sponsorul trebuie să contribuie nu numai cu mesaje politice, ci cu bani, iar bani nu prea mai sunt la Moscova.

Aşa cum a arătat această perioadă de 10 luni, BH poate funcţiona şi fără un guvern, sau, mai degrabă, poate exista formal, fără a avea structuri guvernamentale funcţionale. Viitorul BH preconizat de Vest, evoluţia prin stabilizare şi integrare în NATO şi UE, bazat pe ipoteza că o creştere economică va determina o democratizare care, în final, va asigura trecerea de la dominarea scenei politice de către partidele naţionaliste la un stat normal, este departe de a se verifica.

Nici varianta opusă, secesiunea Srpska, nu este probabilă, chiar dacă Dodik atrage, făcând această ameninţare, atenţia Bruxellesului şi nu numai. Asta pentru că, oricât de mult îşi exagerează capacitatea de a şantaja, Dodik nu este actorul cheie, ci Belgradul. Acolo se va decide orientarea geopolitică a Serbiei, acolo se va decide şi poziţia sârbilor, în ansamblu, în Balcani, inclusiv soarta Srpska. Ori, acolo, grijile sunt altele: pe fondul impertinenţei Priştinei, vin semnale de nemulţumire şi blazare.[iii]

Poate mai periculos decât asta este faptul că cel care şi-a asumat rezolvarea situaţiei, Vestul, având şi o parte din responsabilitatea generării situaţiei actuale, nu mai este interesat şi prezent, cât ar trebui să fie, în regiune.   

 

IV. TURCIA-SUA. Acord privind zona de securitate în Siria.

Turcia şi SUA au ajuns (07.08) la un acord privind formarea unui centru operaţional comun pentru controlul zonei de securitate din nordul Siriei. Cele două state au căzut de acord în privinţa stabilirii unui centru operaţional comun care va coordona şi gestiona zona de securitate din nordul Siriei. Mişcarea reduce probabilitatea unei operaţii militare turce la est de Eufrat.

Au fost date puţine detalii privind acest acord la care s-a ajuns după trei zile de discuţii intense între delegaţii militare din cele două state, încheind o perioadă de blocaj ce dura de luni de zile, obiectul disputei fiind lăţimea zonei de securitate (cât va fi adâncimea ei pe teritoriul sirian), şi, mai ales, cine va avea autoritatea supremă asupra forţelor care vor patrula în această zonă de securitate. Zona de securitate se va întinde pe o lungime de 400 km a frontierei dintre Turcia şi Siria, separând forţele kurde, aliate cu SUA în lupta împotriva ISIS, de frontiera turcă. 

Preşedintele Erdogan a declarat că SUA au progresat în direcţia bună,  procesul de stabilire a zonei de securitate urmând să înceapă prin deschiderea acestui centru operaţional comun: „ceea ce contează cu adevărat este ca acest pas să fie făcut la est de Eufrat”. Nu s-a precizat care a fost soluţia finală aleasă dintre cele două propuse de partea turcă, respectiv americană sau ce soluţie de compromis a fost găsită. Turcia a insistat mereu să fie cea care are autoritatea finală în zona de securitate, SUA opunându-se.

Anterior, am avut numai ameninţări. Turcia ameninţase cu o operaţie militară la est de Eufrat, răspunsul kurzilor fiind că aceasta va duce la începerea unui „mare război”. Pentagonul avertizase asupra pericolului ca ISIS să reapară în nord-estul Siriei, kurzii nefiind capabili să le facă faţă fără ajutorul SUA[iv].

Acordul reprezintă un mare succes, fie şi numai pentru că evită declanşarea unui nou conflict între Turcia şi kurzii sirieni. SUA au găsit o soluţie de compromis, într-un moment dificil în relaţiile turco-americane, după criza F35/S400. Foarte probabil, Turcia a obţinut doar o parte din ceea ce a dorit, autoritatea finală asupra zonei de securitate urmând să fie acordată comandantului centrului operaţional comun, nu unilateral Turciei. Pe de altă parte, SUA, şi ele aflate într-un moment dificil în Siria (Casa Albă cere retragerea, iar Pentagonul se opune) au cedat acceptând, probabil, varianta turcă asupra zonei de securitate.

Cel mai important lucru este că s-a găsit o soluţie, criza relaţiilor turco-americane neadâncindu-se printr-un conflict turco-kurd, cu SUA aliaţi ai kurzilor sirieni. Dar avem doar un început în procesul de păstrare la un nivel rezonabil a relaţiilor dintre doi aliaţi NATO. 

Având în vedere incoerenţele din politica americană în Siria, sunt de aşteptat să apară şi alte probleme. În timp ce preşedintele Trump a anunţat retragerea, Pentagonul, forţat de realităţile tactice, a cerut temporizarea acesteia. Nici un aliat european nu a răspuns cererii americane de preluare a responsabilităţii în nord-estul Siriei, aşa că trupele SUA, chiar dacă în număr mai redus, rămân acolo. La nivel strategic, avem expresia diferenţei dintre abordarea Administraţiei Trump, care vrea retragerea trupelor şi abordarea tradiţională a SUA de a-şi asuma politica de stabilizare a unor zone strategice.

Cât priveşte Ankara, s-a încheiat doar un episod în relaţiile sale tensionate cu Vestul, respectiv cu SUA. Viitorul rămâne la fel de sumbru, chiar dacă s-a trecut peste un hop (dacă s-a trecut, pentru că rămâne de văzut dacă soluţia găsită va putea fi implementată, cele două părţi având poziţii diferite în mai toate detaliile ce ţin de stabilirea şi funcţionarea zonei de securitate).

 

V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 12 – 18.08.2019.

MAREA NEAGRĂ. USS Porter, distrugătorul american cu sistem Aegis BMD, a intrat în Marea Neagră. Urmează să vedem reacţia Kremlinului, mai ales că, probabil, nava americană nu va ezita să intre prin multiplele zone închise pentru exerciţii militare de către Rusia.

ITALIA. Mateo Salvini a decis că este timpul să renunţe la alianţa de guvernare cu populiştii de la „Cinque Stele”. O dispută relativ minoră, privind o legătură feroviară cu Franţa, a fost pretextul pentru ruperea, de facto, a coaliţiei. Liga lui Mateo Salvini urmează să decidă căderea guvernului Conti prin moţiune de cenzură, având ca scop provocarea de alegeri anticipate. Există, însă, pericolul ca „Cinque Stele” să facă o majoritate cu centru-stânga, dar aceasta este redus. Oricum, Mateo Salvini a lansat atacuri la adresa unei asemenea alianţe. Salvini vrea să exploateze faptul că Liga sa a urcat la peste 40% în sondaje, în detrimentul populiştilor de la „Cinque Stele”. El a fost propulsat de măsurile dure anti-migraţie pe care le-a luat. Acestea, chiar dacă nu plac unui Bruxelles corect politic, plac majorităţii italienilor confruntaţi cu realitatea migraţiei ilegale. La Roma avem încă un episod în telenovela cu final cunoscut: criza financiară italiană care va zgudui zona Euro, respectiv UE.

IRAN. În final, vom avea doar misiunea navală comună americano-britanică la care, probabil, se vor adăuga alţi anglo-saxoni. Iranienii forţează, în continuare, mai ales că timpul curge în defavoarea lor, situaţia economică fiind încă suportabilă nu atât datorită aliaţilor săi, cât ... SUA, care nu au instituit un embargou total asupra exportului de petrol iranian (derogările către anumite state mai funcţionează). Rusia vrea să înceapă manevre navale comune cu Iranul în Golf, iar Teheranul nu mai pridideşte cu ameninţări, de la nerespectarea unor limite ale acordului de denuclearizare, până la inaugurarea unor sisteme performante de apărare antiaeriană. În realitate, Teheranul ştie că preşedintele Trump se va abţine de la un răspuns militar puternic la adresa sa şi supralicitează. Problema sa este că nu obţine nimic. 

Europenii nu intră în joc, preferând o diplomaţie echivocă care înfurie Casa Albă. Îngrijorător în privinţa unităţii transatlantice, preşedintele Trump a reacţionat la eforturile franceze de găsire a unei soluţii în privinţa continuării acordului de denuclearizare cu Iranul, admonestându-l pe preşedintele Macron. Germania fusese, la rândul ei, mustrată de ambasadorul SUA la Berlin, fiind acuzată că nu se ridică la înălţimea responsabilităţilor sale internaţionale, prin refuzul de a participa la misiunea navală iniţiată de SUA în Golf. Aceasta este doar o parte din adevăr, Germania chiar ezitând să se angajeze în acţiuni militare. Cealaltă parte de adevăr este că, în acest caz, Germania nu se află, politic, de acord cu SUA pe care le acuză că au generat situaţia actuală prin ieşirea din acordul de denuclearizare cu Iranul. Pe fondul acestor neînţelegeri, nu ne rămâne decât să vedem cum vor decurge lucrurile până la reuniunea G7 din Franţa, unde subiectul principal va fi Iranul.

SUA – GERMANIA - POLONIA. Semnalele transmise de SUA privind dislocarea militarilor săi din Germania în Polonia, ca un fel de pedeapsă pentru neangajarea Berlinului în efortul comun de apărare, sunt îngrijorătoare. Deşi avansarea dispozitivului militar american spre est este benefică, prezenţa americană în Polonia consolidând NATO (dar şi îngrijorând Rusia, care va reacţiona adecvat), efectuarea acesteia pe seama deteriorării relaţiilor politico-militare americano-germane este un fapt negativ. Totul se va lămuri în timpul vizitei preşedintelui Trump în Polonia. Probabil că vom avea o dislocare prin rotaţie din Germania în Polonia, Pentagonul arătând că ştie să niveleze asperităţile politico-militare apărute prin abordarea făţişă a unor realităţi politico-militare de către Administraţia Trump. Şi pentru Germania este un semnal de alarmă, politica „cu trupe americane, dar nu cu SUA (în multe probleme politico-militare, inclusiv bugetul alocat apărării)” având limite din ce în ce mai vizibile. 



[i] Pentru Rusia, rachetele cu rază intermediară, cele ce picau sub incidenţa INF, rămân o problemă a teatrului european. În Asia, SUA vor disloca asemenea rachete doar pentru a contracara rachetele chinezeşti ce intră în această categorie, în nici un caz pentru a ameninţa Rusia. De aceea, ameninţarea rusă că va disloca rachete cu rază intermediară de acţiune în partea sa asiatică, dacă SUA vor disloca asemenea rachete în Asia, este mai mult un element de curtoazie la adresa Chinei, nefiind o opţiune strategică realistă. De fapt, Rusia ar fi avantajată pe termen lung, dacă China ar fi prinsă într-un nou INF. Dar aşa ceva nu se va întâmpla, Bejingul evitând să fie prins de către SUA într-un asemenea acord care i-ar neutraliza o parte semnificativă din sistemul A2AD pus la punct pentru a ţine la distanţă flota SUA şi rachetele cu care poate lovi ... Rusia.  

[ii] Chiar prin originea evreiască a lui Zelenski, electoratul ucrainean a demolat teoria Kremlinului despre faşciştii ucraineni care poartă un război necruţător împotriva minorităţilor.

[iii] Precum neinspirata declaraţie a şefului SMG sârb privind faptul că este convins că Rusia se va afla alături în încercările la care va fi supusă Serbia în Kosovo. Cum, în afara unei crize militare, fără nici un rezultat pentru Serbia decât un blocaj în relaţiile cu NATO şi UE? Până la urmă, care sunt interesele naţionale ale Serbiei, dincolo de orgoliul rănit: să întoarcă pagina Kosovo, însă găsindu-le serbilor de acolo un statut cât mai favorabil.

[iv] Retragerea parţială a forţelor SUA a apărut tocmai în momentul în care ISIS îşi regenerează forţa combativă.