MAS SpecialRaport săptămânal: Evenimente politico-militare relevante

Raport săptămânal NATO - UE LEVANT Balkanii de Vest Regiunea Mării Negre

MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (05.10-11.10.2020)

Sandu Valentin Mateiu

I. UE/RUSIA. Germania şi Franţa propun sancţiuni europene în cazul Navalnîi. II. SUA/RUSIA. Negocieri neproductive în problema prelungirii acordului New START. III. MAREA BRITANIE/UCRAINA. Parteneriat strategic concretizat într-o nouă flotă militară pentru Ucraina. IV. ARMENIA/AZERBAIDJAN. Războiul din Nagorno-Karabah. V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 12.10-18.10.2020.

Sursă foto: Mediafax

I. UE/RUSIA. Germania şi Franţa propun sancţiuni europene în cazul Navalnîi.

După ce a obţinut confirmarea oficială de la Organizaţia Internaţională pentru Interzicerea Armelor Chimice/OPCW privind folosirea agentului chimic Novichok în cazul otrăvirii opozantului rus Alexei Navalnîi, Germania, alături de Franţa, propune europenilor instituirea de sancţiuni împotriva Rusiei, îndreptate împotriva persoanelor suspectate de a fi implicate în acest caz, prin poziţiile oficiale pe care le deţin şi prin implicarea în programul Novichok (deşi Moscova susţine că nu există un asemenea program!). Însă, aceste sancţiuni nu vor fi şi de natură economică, nefiind afectat gazoductul Nord Stream 2. Plecând de la un incident politic intern rus, cazul Navalnîi, s-a ajuns la un „moment al adevărului” în relaţiile Kremlinului cu Vestul, în primul rând cu Berlinul, chiar dacă acesta şi-a calibrat răspunsul său prin internaţionalizare (OPCW) şi europenizare (Franţa, UE). Berlinul a acuzat Kremlinul de tentativă de crimă la adresa unui opozant politic folosind armament chimic interzis (pe vremuri, un asemenea act era numit „terorism de stat”, dar, acum, Realpolitik diluează exprimarea, nu şi semnificaţia actului). Chiar dacă limitate, sancţiunile vor marca o nouă etapă în relaţiile Rusiei cu Vestul, Kremlinul aflând că, în momentul în care încalcă flagrant normele internaţionale, nu există ezitare din partea Vestului în a îi da un răspuns. Având în vedere limitele lor, Moscova va absorbi, fără prea mari probleme, aceste sancţiuni. Însă, la capitolul încredere (mai corect, neîncredere), acest moment are o semnificaţie deosebită, cu bune („până aici”) şi cu rele (impactul asupra necesarei colaborări atât în problemele în dispută, cât şi cele de interes reciproc). Să remarcăm poziţia principială a României atât în cazul Navalnîi, cât şi în criza din Belarus (retragerea ambasadorului), singura care, chiar dacă va avea şi consecinţe negative (trebuie să fim atenţi la reacţiile pe care le va genera), ne asigură că, pe viitor, nu vom fi singuri în situaţiile în care ne vom confrunta cu situaţii dificile.   

Germania şi Franţa au anunţat (07.10) că vor propune, împreună, sancţiuni europene împotriva Rusie în cazul Navalnîi. Acestea urmează să lovească anumite persoane şi interese specifice. Cele două state au anunţat că vor propune europenilor impunerea de sancţiuni persoanelor responsabile de otrăvirea lui Alexei Navalnîi, după ce OPCW a confirmat prezenţa agentului Novichok, agent chimic interzis de acordurile internaţionale, în eşantioanele prelevate. Miniştrii de externe ai celor două state au transmis într-un comunicat că “Rusia nu a fost dată nici o explicaţie credibilă. În acest context, considerăm că nu există nici o explicaţie plauzibilă decât implicarea şi responsabilitatea Rusei”. Sancţiunile vor fi îndreptate împotriva persoanelor responsabile pentru actul criminal (tentativa de asasinat prin otrăvire) şi încălcarea normelor internaţionale (Convenţia Internaţională pentru Interzicerea Armelor Chimice), în virtutea funcţiilor lor publice şi a implicării în programul Novichok. Se vorbeşte despre prezenţa pe listă a numelor unor oficiali din cadrul GRU (serviciul secret militar rus). Navalnîi sugerase că ar trebui să se ia măsuri împotriva persoanelor apropiate de puterea de la Kremlin (persoane oficiale de rang înalt şi oligarhii). Însă, nu se va ajunge atât de sus pe scara puterii politice, Germania evitând o asemenea escaladare, aşa cum evită să impună sancţiuni economice legate de gazoductul Nord Stream 2. Rusia a negat orice implicare, a refuzat să dea explicaţii, rezistând presiunii occidentale privind iniţierea unei anchete şi a răspuns printr-o campanie de acuze la adresa Vestului, diplomatic (Germania ar fi necooperantă, nerăspunzând cererilor ruse privind acces la probele pe care le are) şi mediatic (cu narative halucinante: Navalnîi s-ar fi otrăvit singur; a fost otrăvit de occidentali; este agent CIA). OPCW a confirmat  prezenţa agentului chimic Novichok în eşantioanele prelevate de la Navalnîi, Germania aşteptând această confirmare internaţională pentru a iniţia procesul de impunere a unor sancţiuni europene împotriva Rusiei. Probabil, aceste sancţiuni vor fi decise la următoarea reuniune a liderilor europeni. Rusia a răspuns doar printr-o declaraţie a reprezentantului său la OPCW, care, uitând de promisiunile sale privind colaborarea Rusie cu OPCW şi eludând problema (analizele OPCW au confirmat prezenţa agentului Novichok), a transferat, din nou, responsabilitatea către Germania, repetând cererea rusă să i se trimită dovezile otrăvirii lui Navalnîi.

Foarte probabil, toţi liderii europeni vor sprijini propunerea Germaniei de a se impune sancţiuni limitate Rusiei, deşi unele state din prima linie ar putea să reproşeze Berlinului că solicită sprijinul politic european pentru aceste măsuri, dar îşi protejează interesele sale economice pe seama intereselor lor de securitate. Oricum, în viitorul apropiat, europenii vor lua aceste măsuri limitate împotriva unor oficiali ruşi. Nu acesta este lucrul cel mai grav pentru conducerea rusă, ci faptul că încrederea Berlinului în Kremlin a scăzut până la cote care nu mai permit o colaborare politico-diplomatică eficientă. Reprezentanţii Kremlinului pot continua să eludeze realitatea, acuzându-i pe europeni de toate relele, de la otrăvirea lui Alexei Navalnîi la  comportamentul arogant, dar asta nu face decât să sublinieze gravitatea situaţiei şi izolarea Kremlinului.

 

II. SUA/RUSIA. Negocieri neproductive în problema prelungirii acordului New START.

Despre întâlnirea de la Helsinki (05.10) dintre reprezentanţii Rusiei şi SUA nu au apărut informaţii relevante, ci doar reacţii ruseşti, la nivel oficial şi în presă. Acestea indică faptul că întâlnirea a fost un eşec, partea americană insistând asupra condiţiilor puse, iar partea rusă neacceptându-le. Declaraţiile lui Serghei Lavrov şi, ulterior, cele ale Kremlinului au arătat nemulţumirea Rusiei faţă de această situaţie, care ar putea conduce la neprelungirea acordului. Presa rusă a transmis un mesaj pesimist, însoţit atât de speranţa că preşedintele Trump, aflat în campanie electorală şi căutând obţinerea unor succese de politică externă, să accepte prelungirea acordului în termenii Rusiei, cât şi de teama că găsirea unei soluţii să fie amânată după alegerile din SUA, când, indiferent de rezultat, poziţia americană va fi mai intransigentă.  

După întâlnirea de la Helsinki între reprezentanţii la negocieri ai celor două state, Serghei Riabkov şi Marshall Billingslea, nu au existat declaraţii oficiale, fapt ce a contrastat cu mediatizarea care a premers întâlnirii. Acesta a fost un semnal că la această a treia întâlnire la nivel politic şi ultima înainte de alegerile prezidenţiale din SUA, negocierile nu au adus rezultatul scontat. Reacţia lui Serghei Lavrov a fost imediată (05.10). Chiar dacă acesta nu s-a referit direct la întâlnire, mesajul său a fost concludent, el acuzând SUA că urmeze să fie singurele responsabile de neprelungirea acordului. Conform acestuia, condiţiile propuse de partea americană în vederea prelungirii New START sunt unilaterale, neţinând cont de interesele Rusiei, şi vor conduce la dispariţia acestui acord. Mesajul lui Lavrov a fost dublat de cel al ambasadorul rus în SUA, Anatoli Antonov, unul dintre cei mai mari experţi ruşi în domeniul problemelor strategice şi nucleare, care a afirmat că aceste condiţii sunt inacceptabile. Ulterior, Kremlinul a transmis (07.10), prin vocea lui Dmitri Peşkov, că nu este loc de optimism în negocierile dintre Rusia şi SUA privind prelungirea acordului New START, dar Rusia îşi doreşte, în continuare, ca negocierile să aibă succes. Acesta nu poate fi exclus, dar şansele sunt reduse, tăcerea reprezentanţilor SUA nefiind un semn de bun augur.

Presa rusă a menţionat una din sursele blocajului ca fiind insistenţa SUA ca viitorul acord să implice şi China, la care Rusia răspunde cu propunerea ca şi Franţa şi Marea Britanie să fie parte a acestuia. Însă, nu aceasta este cauza principală a blocajului, ci celelalte două cereri ale SUA: 1) metode mai detaliate privind controlul îndeplinirii prevederilor acordului New START; 2) angajamentul că părţile vor începe negocieri privind limitarea numărului tuturor încărcăturilor nucleare, nu numai a celor strategice, ci şi a celor sub-strategice şi tactice. SUA îşi justifică aceste condiţii prin proliferarea de către Rusia a armelor nucleare sub-strategice (mai ales după ce Rusia a încălcat INF, dislocând SSC-8) şi tactice, precum şi dislocarea de către Rusia, chiar dacă în număr limitat, respectiv dezvoltarea unor noi tipuri de sisteme de armament, având capacitatea de a transporta încărcături nucleare, dintre care două strategice (unul fiind planorul hipersonic Avangard) şi sub-strategice, precum rachetele hipersonice (inclusiv cele balistice lansate din aer, Kh-47M2 Kinjal). De cealaltă parte, Rusia a căutat să nu discute despre încărcăturile nucleare sub-strategice şi tactice, insistând ca SUA să-şi retragă, mai întâi, bombele nucleare tactice dislocate în Europa (însă, acestea reprezintă baza descurajării nucleare NATO, fiind un pilon esenţial în legătura politico-militară transatlantică). Chiar dacă nu sunt de acord cu abordarea rusă în ansamblul ei, mulţi experţi americani se pronunţă pentru prelungirea acordului New START, având în vedere faptul că acesta limitează numărul încărcăturilor nucleare strategice (atât pe cel total, cât şi pe cel al celor dislocate), acesta a fost respectat de către ambele părţi (Rusia a acceptat inspecţii chiar şi la rachetele balistice purtătoare ale sistemului Avangard) şi este ultimul care a rămas între cele două mari puteri, asigurând stabilitatea strategică (acesta este unul dintre motivele pentru care candidatul prezidenţial Joe Biden se pronunţă pentru prelungirea acestuia).

În acest context, trebuie interpretat şi anunţul rus privind testarea cu succes, într-un poligon din Marea Barenţ, a rachetei Zircon, această fiind lansată (07.10) de pe moderna fregată Admiral Gorşkov. Racheta Zircon este hipersonică, atingând viteze de peste opt ori viteza sunetului, are o rază de acţiune de 1.000 km, dar a fost testată pe o distanţă de 450 km (pe care i-a parcurs în patru minute şi jumătate), putând lovi ţinte navale şi terestre. Racheta Zircon nu poate fi interceptată de nici un sistem de apărare antiaeriană actual, însă, având în vedere caracteristicele balistice ale traiectoriei sale (a atins o altitudine de 28.000m), nu poate fi exclusă posibilitatea interceptării sale de sisteme antibalistice BMD (inclusiv cele de pe nave). Alături şi de alte noi sisteme de armament anunţate de Kremlin, Zircon deschide o nouă eră, de puternică destabilizare a echilibrului strategic, obligând SUA să-şi lanseze propriile programe de înzestrare cu asemenea sisteme de armament. Acesta este contextul inacceptabil pentru SUA, în care acestea impun condiţii Rusiei pentru prelungirea New START, care sunt considerate ca fiind inacceptabile de către aceasta.

 

III. MAREA BRITANIE/UCRAINA. Parteneriat strategic concretizat într-o nouă flotă militară pentru Ucraina.

În cursul vizitei preşedintelui Volodimir Zelenski la Londra, acesta a semnat acordul de parteneriat strategic cu Marea Britanie, care include un acord comercial de liber schimb, necesar Ucrainei, care caută cooperarea cu Vestul, dar important şi pentru Marea Britanie, în contextul Brexitului şi al negocierii unui acord comercial cu UE. Astfel, Marea Britanie continuă politica de susţinere a Ucrainei în faţa agresiunii ruse, în contextul continuării conflictului din Donbass. În domeniul militar, semnarea unui memorandum de înţelegere privind construirea a opt nave purtătoare de rachete, finanţată printr-un împrumut britanic, asigură renaşterea flotei militare ucrainene.

După semnarea acestor acorduri (08.10), prim ministrul britanic, Boris Johnson, a declarat că Marea Britanie este ferm angajată în asigurarea suveranităţii şi integrităţii teritoriale a Ucrainei, precizând că parteneriatul strategic deschide un nou capitol în relaţiile bilaterale, unul care va aduce şi securitate. Elementul imediat vizibil al parteneriatului strategic îl reprezintă semnarea (07.10) unui memorandum de înţelegere în baza căruia britanicii vor construi, pentru forţele navale ale Ucrainei, opt nave purtătoare de rachete, finanţarea fiind asigurată printr-un împrumut britanic de 1,6 miliarde dolari, derulat pe următorii zece ani. Cele opt nave purtătoare de rachete vor fi asemănătoare celor din clasa Vita/Barzan, construite de către Vosper Thornycroft (în prezent, parte a BAE) pentru Qatar. Nava va avea o putere de foc mare, urmând să fie echipată cu 8 rachete antinavă Neptun, de producţie ucraineană. Nava purtătoare de rachete clasa Vita este relativ mare (deplasament: 380t, dimensiuni: 56m x 9m x 25m), cu un echipaj de 35 militari. Poate atinge viteza de 35 de noduri şi o rază de acţiune optimă pentru zona Mării Negre, de 1.800 mile marine (la o viteză de 12 noduri). În configuraţia iniţială, nava are o înzestrare remarcabilă: un tun Oto Melara calibrul 76mm; rachete antiaeriene - un sistem Sadral (cu 6 rachete Mistral); CIWS (sistem de apărare apropiată antirachetă) - un tun Goalkeeper de 30mm; radar de descoperire 3D MRR; radar de conducere a focului STING;  sistem electrono-optic de indicare a ţintei, STING-EO; sistem de cercetare în infraroşu IRSCAN IRST; sistem integrat de conducere a luptei (Combat Data System) SEWACO FD/TACTICOS; sisteme ESM/ECM.

După ce a eşuat în proiectul “flotei ţânţar” formată din nave mici purtătoare de artilerie având o capacitate de luptă limitată (aşa cum a demonstrat-o incidentul din strâmtoarea Kerci), Ucraina a rezolvat o parte a problemei cu navele de patrulare donate de SUA (acestea îndeplinind, în principal, misiuni de patrulare şi poliţie maritimă în ZEE, specifice pazei de coastă), iar, acum, anunţă renaşterea flotei sale militare, cele opt nave purtătoare de rachete urmând să constituie coloana vertebrală a acesteia. Acestea îmbină o platformă navală verificată, senzori performanţi şi sisteme de apărare antiaeriană occidentale cu rachete navă-navă ucrainene, dând, astfel, o şansă industriei sale de armament, dar şi celei navale (după ce primele două nave vor fi construite în Marea Britanie, restul vor fi construite în şantierele navale ucrainene). În construirea noii flote, responsabilii ucraineni au găsit, în colaborare cu britanicii, o soluţie adecvată de răspuns la ameninţarea rusă (Flota Mării Negre, sprijinită de aviaţia şi sistemele de armament/senzori concentrate în Crimeea), într-un contextul strategic specific (apărarea în zonă maritimă din nord-vestul Mării Negre), unde sistemele dislocate la litoral (aviaţia, bateriile de coastă, sistemele de rachete antiaeriene) au o influenţă asupra situaţiei navale la fel de mare ca şi flota, iar navele mici au un rol la fel de important ca şi cele mari (autonomia şi raza de acţiune nefiind factori importanţi în această ecuaţie). Astfel, capacitatea de luptă limitată a navelor mici (performanţele mai reduse ale platformei, ale senzorilor şi ale sistemelor de armament) poate fi compensată prin cooperarea cu sistemele de senzori şi armament de la coastă, precum şi cu aviaţia. Însă, adversarul va avea de înfruntat o forţă ofensivă navală importantă, distribuită pe 8 platforme (8x8 = 64 rachete antinavă Neptun). Fireşte, după ce marinarii ucraineni vor căpăta experienţa necesară în folosirea senzorilor şi armamentului modern occidental (elementul esenţial în cadrul unei flote rămânând oamenii), iar Ucraina va avea fondurile necesare, flota ucraineană poate trece şi la achiziţionarea unor corvete (Ucraina a avut un asemenea program autohton). Aşa cum o arată şi alte state (Grecia, cu clasa Roussen şi lunga experienţă a Suediei, Finlandei, Israelului), navele purtătoarele de rachete asigură, în situaţiile date, soluţia optimă, mai ales dacă au o mare concentrare de armament şi senzori. În condiţiile în care există progresele mari în dezvoltarea senzorilor (radare 2D/3D mici, dar performante, maturizându-se tehnologia PESA şi urmând revoluţia AESA) şi a armamentului antiaerian (rachete şi artilerie antiaeriană CIWS), aceste nave mici îşi pot asigura survabilitatea, în condiţiile în care ele au capacitatea ofensivă (8 rachete navă-navă) a unor corvete/fregate, iar targeting-ul poate fi sprijinit de un sistem C4ISR adecvat, care să includă senzorii de la litoral şi din aer. Într-adevăr, capacitatea de apărare antisubmarin rămâne redusă, dar şi în acest domeniu condiţiile specifice pot contribui la survabilitatea navelor. În final, structura flotei este esenţială: Ucraina (ca şi Rusia, dacă vorbim de Marea Neagră!) a plecat în reconstruirea flotei, raţional, de jos în sus, începând cu nave purtătoare de rachete într-un număr rezonabil de mare, fapt care asigură „distributed lethality”. Deşi rămân multe probleme de rezolvat, exemplul ucrainean este demn de admirat.

 

IV. ARMENIA/AZERBAIJAN. Războiul din Nagorno-Karabah.

Războiul dintre cele două state a continuat cu o intensitate mare, azerii atacând susţinut pe cele două direcţii din nord şi sud şi reuşind cucerirea unor localităţi, mai ales în sud, dar armenii au reuşit să stopeze ofensiva. Azerii au ocupat anumite porţiuni de teren, fără ca aceste câştiguri să fie semnificative, atât ca valoare strategică, cât şi ca mărime. Bombardarea localităţilor din adâncimea teritoriului părţilor reprezintă încă un pas spre escaladare, dar şi un semn că ne apropiem de punctul culminant, în care azerii nu mai au capacitatea de a susţine tempoul actual al ofensivei, deşi nici armeni nu vor putea trece la contraofensivă în vederea recuperării teritoriilor pierdute. La nivel politic, Ilham Aliev este, încă, intransigent, încurajat fiind de un preşedinte (Recep Erdogan) hotărât, în timp ce Erevanul se arată deschis spre compromis, deşi aceasta ar putea fi doar o strategie de încetare a focului şi revenire la masa negocierilor. Grupul de la Minsk caută o soluţie, dar capacitatea sa de mediere a scăzut, după ce partea azeră îi contestă imparţialitatea, preferând implicarea Turciei, cu păstrarea Rusiei (practic, excluderea Vestului, a Franţei, dar şi SUA). Acordul de încetare a focului, semnat la Moscova de miniştrii de externe ai celor două ţări, în urma medierii lui Serghei Lavrov, nu a fost respectat de către nici una din părţi. Probabil, Ilham Aliev a considerat, sfătuit fiind de Ankara, că armata sa mai are capacitatea ofensivă de a cuceri încă o localitate importantă în sud, Hadrot (localitate din Nagorno-Karabah, mai importantă strategic şi politic decât Jabrail, situată în teritoriul azer din jurul Nagorno-Krabah). Totuşi, având în vedere că acordul de încetare a focului a fost semnat în urma intervenţiei directe a preşedintelui Vladimir Putin, care a avut convorbiri cu preşedintele Ilham Aliev şi prim ministrul Nicol Paşinian, Baku nu poate continua prea mult cu această poziţie, deşi se va ascunde în spatele acuzelor la adresa Erevanului. Aşa că, ambele părţi îşi aruncă în luptă forţele, ştiind că, mai devreme sau mai târziu, vor trebui să accepte încetarea focului, important fiind ce teritoriu vor avea sub control în acel moment. Oricât de mult ar fi ajutat politic şi militar de Turcia, Ilham Aliev ştie care este raportul de forţe în Caucaz, aşa că nu va risca să piardă relaţiile bune pe care le are cu Rusia, respectiv să îl confrunte pe Vladimir Putin. Aşa că, foarte probabil, mai devreme sau mai târziu, se va implementa această încetare a focului, în forma actuală sau una modificată. Interesant este să vedem cum Baku va căuta să aducă Turcia în ecuaţie, deşi nici un membru al Grupului de la Minsk nu doreşte acest lucru, nici Rusia, care nu vrea intruziunea celuilalt mare intervenţionist al zilei (Turcia) în „sfera sa de influenţă”, nici Vestul (mai ales Franţa, dar şi SUA), îngrijorate de agresivitatea Ankarei, care mai destabilizează o regiune, contribuind la reizbucnirea conflictului. Armenii din Nagorno-Karabah au pierderi destul de mari în oameni şi tehnică (ajutorul turc acordat azerilor eliminând avantajul calitativ pe care aceştia îl aveau), fiindu-le din ce în ce mai greu să facă faţă situaţiei, dar au rezerva Armeniei. Azerii au pierderi mult mai mari, mai ales în oameni, dar Baku nu le comunică (sunt „date confidenţiale”), Aliev sperând, încă, să obţină o victorie destul de mare pentru a le putea justifica, însă nici el nu mai are multe rezerve pe care să le arunce în luptă. Astfel, momentul încetării focului nu are cum să întârzie prea mult, presiunea asupra lui Aliev crescând, atât cea generată de situaţia militară, cu impact politic intern, cât şi cea externă, din partea Rusiei şi a Vestului (anulând încurajările turce). Lipsa de informaţii despre situaţia reală a forţelor combatante nu permite o predicţie precisă, acest raport de forţe, reflectat în situaţia de pe front, fiind elementul de bază în luarea viitoarelor decizii politice. 

Acordul de încetare a focului semnat la Moscova, după zece ore de negocieri. „Comunicatul miniştrilor de externe ai Federaţiei Ruse, Republicii Azerbaidjan şi Republicii Armenia” are următorul conţinut: „Ca răspuns la apelul preşedintelui Federaţiei Ruse, V.Putin, şi în conformitate cu înţelegerile dintre preşedintele Federaţiei Ruse, V.Putin, preşedintele Republicii Azerbaidjan, I.Aliev şi prim ministrul Republicii Armenia, N.Paşinian, părţile au convenit asupra următorilor paşi: 1) se anunţă o încetare a focului începând din 10 octombrie 2020, orele 12.00, în scopuri umanitare, în vederea schimbului prizonierilor de război şi a altor persoane reţinute, precum şi a recuperării trupurilor morţilor, prin medierea şi în conformitate cu regulile Crucii Roşii Internaţionale; 2) parametrii concreţi ai regimului de încetare a focului vor fi stabiliţi suplimentar; 3) Republica Azerbaidjan şi Republica Armenia, prin medierea copreşedinţilor Grupului de la Minsk OSCE, fundamentată pe principiile de bază ale soluţionării, încep negocieri substanţiale cu scopul de a realiza o soluţionare paşnică cât mai curând posibil. Conform unei declaraţii ulterioare a lui Serghei Lavrov, părţile au confirmat invariabilitatea formatului procesului de negocieri.

Să remarcăm următoarele: 1) evidenţierea rolului lui Vladimir Putin în obţinerea acestui acord; 2) faptul că acesta are un caracter temporar, doar cu obiective umanitare imediate; 3) elementele de bază (parametrii) ale încetării focului urmează să fie stabiliţi suplimentar, în urma unor negocieri ulterioare; 4) formatul de soluţionare rămâne Grupul de la Minsk (Rusia, Franţa, SUA), neincluzând Turcia între mediatori. Deşi, până în acest moment, nu s-a încetat focul, acest prim acord reprezentă o etapă importantă, deschizând calea spre un viitor armistiţiu şi o începerea a negocierilor.

În acest moment, situaţia de pe front este fluidă, luptele continuând, mai ales în sud, unde azerii încearcă cucerirea localităţii Hadrut, importantă atât strategic, cât şi politic, fiind prima localitate mare din Nagorno-Karabah asupra căreia ar prelua controlul. Până acum, în urma unei săptămâni de lupte, azerii au reuşit, în nord, să cucerească doar câteva localităţi (Taliş şi, foarte probabil, Mataghis). În sud, teritoriul cucerit este mai mare, aceasta fiind, în mare parte, teritoriu azer din jurul Nagorno-Karabah (cucerit de armeni în urmă cu trei decenii, în vederea consolidării dispozitivului de apărare). Cea mai importantă localitate cucerită este Jabrail, centru raional. Baku nu pare mulţumit de situaţia actuală (încă nu au ocupat poziţii strategice din Nagorno-Karabah) şi continuă ofensiva având ca obiectiv principal cucerirea localităţii Hadrut. 

Trecerea la bombardarea localităţilor din adâncimea teritoriului adversarului a dus la un număr important de victime civile şi pierderi materiale, dar a influenţat doar într-o măsură nesemnificativă evoluţiile de pe linia frontului, cele care vor decide rezultatul acestui război, respectiv momentul în care se va ajunge la o încetare a focului şi condiţiile în care se va face acest lucru. Oricum, aceasta reprezintă o escaladare importantă a conflictului, mărind îngrijorarea comunităţii internaţionale. Implicarea militară a Turciei este din ce în ce mai evidentă, preşedintele Aliev recunoscând că azerii folosesc drone turceşti, iar imagini din satelit au arătat două avioane F-16 la Ganja pe 03 octombrie.

Rusia a intervenit decisiv, dar Baku nu vrea, încă, să se ajungă la o încetare a focului. SUA şi Franţa, alături de Rusia, cheamă Baku la masa negocierilor, Erevanul acceptând, deja, acest lucru. Încurajat de dezechilibrul reprezentat de intervenţia politică şi militară a Turciei, Baku vrea nu numai să recupereze cât mai multe teritorii,  pentru a avea o poziţie solidă la viitoarele negocieri, dar şi schimbarea mediatorilor, urmând ca numai Rusia, alături de Turcia, să joace acest rol, în timp ce Franţa (care s-ar fi auto-exclus, acuzând implicarea militară a Turciei, mai ales aducerea jihadiştilor sirieni), dar şi SUA, ar urma să fie excluse. Interesant, Rusia se pronunţă pentru păstrarea formatului de negocieri, mai ales după ce Erevanul, confruntat cu situaţia actuală dificilă, a acceptat ideea dislocării trupelor de menţinere a păcii ruse, Kremlinul ştiind că este „mai rău fără rău (cel cu principii, occidentali)” şi cu o Ankara încurajând Baku să meargă „până la capăt” cu acest război. Acesta este efectul global al conflictului din Caucaz, o reconfigurare a taberelor, Vestul (SUA, Franţa, dar şi alte state), pronunţându-se, alături de Rusia (dar nu din aceleaşi motive) pentru soluţionarea paşnică a conflictului, în timp ce Turcia se opune, dorind ca Baku să îi învingă militar pe armenii din Nagorno-Karabah. Probabil, dacă Baku ascultă, în continuare, de Ankara, şi nu acceptă pacea, Rusia va fi din ce în ce mai înclinată să ajute Armenia (regimul democratic al lui Paşinian urmând să plătească preţul prin acceptarea unei influenţe ruse mai mari). Tocmai această reconfigurare dictată de deciziile Ankarei reprezintă un element de îngrijorare, dincolo de tragedia acestui conflict sângeros.  

 

V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 12.10.2020-18. 10.2020.

● BELARUS/RUSIA. Lukaşenko îşi consolidează poziţia, chiar dacă demonstraţiile opoziţiei îi destabilizează, în continuare, regimul. Svetlana Tihanovskaia, lidera exilată a opoziţiei, s-a întâlnit cu Angela Merkel, europenii jucând această carte fragilă, în lipsa unei alternative. În replică la instituirea sancţiunilor europene, Lukaşenko a cerut Poloniei şi Lituaniei, cele mai active state europene în această criză, să-şi retragă ambasadorii de la Minsk. El primit replica Bruxellesului, dar „exodul” ambasadorilor europeni de la Minsk a început. Lukaşenko s-a întâlnit (10.10) cu fostul contracandidat, Viktor Babariko, aflat în arest (fostul director al Belgazprombank, un indiciu asupra relaţiei acestuia cu Moscova), dar şi cu alţi reprezentanţi ai opoziţiei, membri ai Consiliului de Coordonare, aflaţi în arest. Deşi conţinutul convorbirilor a rămas secret, declaraţia lui Lukaşenko este edificatoare: „o constituţie nu poate fi scrisă în stradă”. Avem iniţierea unui proces de stabilizare politică, care să implice elaborarea unei noi constituţii, unul controlat strict de dictator şi supravegheat de Moscova, excluzând reprezentanţii opoziţiei refugiaţi în Vest? Probabil că da, dovadă fiind şi faptul că Rusia, în baza acordurilor bilaterale cu Belarus, a anunţat urmărirea „inculpatei” Svetlana Tihanovskaia. Vestul nu poate să răspundă acestor manevre decât prin încurajarea beloruşilor în lupta lor democratică, dictatorul, chiar dacă ajutat de Moscova, fiind obligat să supună noua constituţie votului naţiunii beloruse. Chiar dacă situaţia din Belarus pare să evolueze în direcţia dorită, Kremlinul nu are motive de satisfacţie, având destule dovezi (Kârgâzstan, Belarus, Azerbaidjan) că politica sa de sprijinire a regimurilor dictatoriale din „sfera de influenţă”, doar pentru că acestea sunt similare modelului putinist, este sortită eşecului, aceste regimuri generând instabilitate politică internă şi externă. Însă, supravieţuirea regimului putinist şi controlul statelor din „sfera de influenţă” primează, acestea părând a fi principalele obiective de politică internă şi externă ale Kremlinului. 

 

● NATO/TURCIA. Vizita secretarului general, Jens Stoltenberg, la Ankara şi Atena. Aceasta a arătat fragilitatea dialogului turco-grec, dar şi distanţarea Turciei de Alianţă Astfel, după ce Stoltenberg a avertizat asupra continuării procesului de operaţionalizare a rachetelor ruseşti S-400, Ankara pregăteşte testarea acestora. Stoltenberg a lăudat acordul militar de deconflictualizare dintre Grecia şi Turcia, având dreptate asupra rolului acestuia în creşterea stabilităţii, dar acesta este doar unul militar, neajungând la nivelul politic. Aşa cum au arătat-o dificultăţile apărute în iniţierea dialogului politic greco-turc (fiind de ajuns redeschiderea unei staţiuni turistice din Ciprul de Nord pentru ca Cipru să reacţioneze, acuzând Turcia, iar Grecia să se solidarizeze cu Cipru), drumul spre negocieri fructuoase este lung şi greu. Europenii urmează să discute situaţia în decembrie, iar Ankara, deşi menţine retorica, ia măsuri de relaxare. Aşa se explică retragerea navei de prospecţiuni turce din ZEE a Ciprului. Însă, ca într-un incendiu, când se stinge un focar, se deschide altul, acum, Nagorno-Karabah, mulţi europeni acuzând Ankara pentru rolul jucat de aceasta în conflict. Că situaţia devine din ce în ce mai periculoasă stă dovadă faptul că dialogul a devenit unul al surzilor: în timp ce Stoltenberg făcea un apel către Turcia pentru a îşi folosi influenţa în vederea aplanării conflictului din Nagorno-Karabah, ministrul de externe turc, aflat alături, vorbea despre sprijinul Turciei către Azerbaidjan în vederea recuperării teritoriilor sale.

● R.MOLDOVA. În plină campanie electorală, Tiraspolul a arestat cetăţeni moldoveni, printre care şi un poliţist, acuzându-i de spionaj. Probabil, este o provocare, dar, chiar şi dacă este un caz documentat de spionaj (ambele părţi fiind obligate să obţină informaţii, fiind, în acelaşi timp, părţi adverse, dar şi împreună, chiar dacă zona de securitate este mai mult o supapă cu sens unic, din Transnistria spre restul R.Moldova), de ce se face această arestare acum? Igor Dodon joacă, în continuare, dublu, cu şi împotriva Tiraspolului, având nevoie de voturile de acolo. Situaţia sa va deveni dificilă dacă se dovedeşte că informaţiile apărute, că s-ar fi întâlnit cu Vlad Plahotniuc, se adeveresc. Nu în R.Moldova i se va complica situaţia, aici este posibil orice, ci la Moscova, Kremlinul neacceptând ca omul său să continue cooperarea cu Vlad Plahotniuc. Campania electorală din R.Moldova va continua să fie plină de surprize, cu un Igor Dodon decis să fie preşedinte al R.Moldova, deşi el însuşi este omul altcuiva.