MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (04 – 10.11.2019)

I. NATO. Declaraţii alarmante ale preşedintelui francez Emmanuel Macron.

Într-un interviu acordat (07.11) revistei „The Economist”, preşedintele francez, Emmanuel Macron, şi-a exprimat îndoiala faţă de valabilitatea formulei de bază a NATO „un atac împotriva unuia este un atac împotriva tuturor”, afirmând că „în acest moment ne confruntăm cu moartea cerebrală (brain death) a NATO”. Întrebat dacă mai crede în Articolul V, el a răspuns „nu ştiu”, deşi a adăugat că SUA rămân un aliat. Macron a afirmat că există o lipsă de coordonare strategică între aliaţii europeni şi SUA, respectiv Turcia. El a adăugat că SUA dă semne că „ar întoarce spatele” europenilor, exemplificând prin decizia preşedintelui Trump de retragere a trupelor americane din Siria fără consultarea aliaţilor săi. Macron a făcut aceste afirmaţii în contextul invocării rolul geopolitic al unei „Europe suverane”, lăudând iniţiativele de integrare a apărării europene, respectiv a industriei de apărare europeană.

Reacţiile germane şi americane l-au contrazis pe Macron. Cancelarul german Angela Merkel a declarat că acesta a exagerat: „preşedintele francez a găsit cuvinte drastice pentru a îşi exprima opiniile. Eu nu văd aşa starea de cooperare din NATO”. Secretarul general NATO, Jens Stoltenberg, a precizat că, în trecut, NATO a depăşit diferenţele interne. Secretarul de stat american, Mike Pompeo, a reamintit că NATO rămâne cea mai importantă alianţă din istorie, reiterând, însă, cererea de creştere a contribuţiei europenilor în cadrul NATO.

Pentru a înţelege gravitatea declaraţiei preşedintelui Macron, dar şi măsura în care aceasta reflectă realităţii sau doar opiniile sale, trebuie să analizăm separat declaraţia în sine de poziţia celui care a făcut-o. Mai întâi, unde este NATO? Răspunsul este că nu avem nimic nou sub soare. NATO are probleme, dar acestea nu îi ameninţă existenţa: membrii Alianţei, inclusiv Franţa, cred în Articolul V. Chiar Kremlinul ştie că, dacă ar face eroarea să încerce coeziunea NATO, ar primi un răspuns decisiv şi imediat[i]. Se ştie care sunt problemele NATO. Prima, este reticenţa declarată a preşedintelui Trump faţă de Alianţă, pe care o vede ca fiind depăşită[ii]. Poziţia acestuia nu s-a materializat în nici o decizie negativă la adresa Alianţei, ci doar în presiuni crescute la adresa europenilor de a îşi mări contribuţia pentru apărare la 2% din PIB. Din contră, SUA au amplificat contribuţiile militare concrete, dislocând trupe, avioane şi nave pentru apărarea Europei şi descurajarea Rusiei.

O a doua problemă este Turcia preşedintelui Erdogan. Practic, aceasta este doar formal în NATO, dar este şi va rămâne în NATO! Această problema este mai gravă, Turcia preşedintelui Erdogan nemaiavând, spre deosebire de Turcia kemalistă, valori comune cu celelalte state membre NATO, de aici adversitatea sa faţă de Vest, respectiv prietenia cu Moscova. Însă, Turcia a avut mereu un statut aparte în NATO, nefiind o democraţie funcţională (armata a ţinut democraţia pe baionete până când a fost subordonată de regimul islamist autoritar actual) şi fiind singurul stat NATO care a executat, în aria de responsabilitate a NATO, atacuri pe teritoriul altor state (Cipru, Irak şi Siria).

Poziţia preşedintelui Macron reprezintă, de fapt, … a treia problemă a NATO, mai mică, dar permanentă. Cu o poziţie specială, retrasă din planificarea strategică militară şi din unele structuri ale Alianţei între 1966 şi 2009, Parisul a ezitat mereu între a profita de alianţa cu SUA, chiar şi în afara zonei de responsabilitate NATO, şi a accepta un anumit grad de subordonare a politicii sale faţă de cea a SUA, în cadrul NATO. Văzând în ieşirea Marii Britanii din UE o oportunitate, Parisul a relansat planurilor sale de promovare a unei politici de apărare şi securitate europene decuplate de SUA. Macron promovează ideea că Europa trebuie să se constituie ca o forţă geopolitică între SUA şi Rusia. Această idee este mai periculoasă pentru relaţiile transatlantice decât ostilitatea faţă de UE şi reticenţa faţă de NATO a preşedintelui Trump. Iniţiativele franceze în domeniul apărării europene sunt utile numai în măsura în care ele rămân realiste, iar Parisul nu încearcă să mobilizeze statelor europene în jurul planurilor sale cu asemenea aprecieri privind NATO şi SUA. De altfel, chiar Jens Stoltenberg a readus Parisul la realitate, afirmând că „UE nu poate apăra Europa”.

Chiar Germania, principalul partener european al Franţei, este cea care temperează planurile lui Macron, Angela Merkel fiind alături de Macron atunci când este cazul (cooperarea în domeniul industriei de apărare) şi contrazicându-l atunci când depăşeşte măsura (cum a fost în acest caz). Germania este cea care păstrează echilibrul între UE şi NATO, respectiv între Franţa şi SUA. Altfel, ministrul apărării german, Annegret Kramp-Karrenbauer, a anunţat (07.11) că Germania va creşte, până în 2031, cheltuielile sale militare la 2% din PIB, aşa cum cer SUA.

Fireşte, Rusia şi-a exprimat satisfacţia, purtătoarea de cuvânt MAE, Maria Zaharova, declarând: „aceste cuvinte de aur ... sunt exact definiţia stării actuale a NATO”. Probabil, în toate cancelariile europene, replica a fost doar „vrabia mălai visează”, îngrijorarea fiind alta: pe lângă Erdogan şi „ieşirile” lui Trump, acum avem şi „bonapartismele” lui Macron. Doar atât, nu şi neîncrederea în Articolul V.  Pe de altă parte, interviul lui Macron conţine unele avertismente privind viitorul Europei care nu trebuie neglijate, dar una este identificarea problemei şi alta este soluţia propusă de el, cam prea pro domo. Când vorbeşte în numele Europei, „La Grande Nation” trebuie să se consulte, măcar, cu „Leistung Nation”, dacă nu cu toţi europenii.

II. REPUBLICA MOLDOVA. Tensiunii în alianţa de guvernare.

În urma asumării (08.11), în faţa Parlamentului, de către prim ministrul Maia Sandu a răspunderii ministeriale a guvernului său privind proiectul de modificare a Legii privind Procuratura, respectiv a modul de desemnare a candidaţilor la funcţia de procuror general, deputaţii PSRM au anunţat depunerea unei moţiuni de cenzură.

Conform proiectului de lege, prim-ministrul va preselecta cel puţin doi candidaţi la funcţia de Procuror General şi va transmite lista şi dosarele acestora Consiliului Superior al Procurorilor. În vederea verificării integrităţii candidaţilor, autorităţile responsabile vor oferi acces la toate informaţiile pe care le deţin. Maia Sandu a declarat că „lupta pentru Procurorul General este ultima redută, este linia roşie, iar ingerinţele politice rău intenţionate ne pot costa mult”. Maia Sandu a prezentat argumentul juridic pentru această asumarea legii: „Comisia de la Veneţia consideră că este motivat ca guvernul să vrea să participe la procesul de selecţie a procurorului general”.

Imediat după discursul Maiei Sandu, socialistul Vasile Bolea a prezentat proiectul moţiunii de cenzură împotriva Guvernului, pe care l-a depus la Parlament. El a declarat că „guvernul a schimbat regulile în timpul jocului, a ignorat Constituţia şi opinia Comisiei de la Veneţia şi, cel mai important, a ignorat părerea partenerilor de coaliţie şi internaţionali de susţinerea cărora a avut parte până acum”.

Potrivit Constituţiei, guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Parlamentului asupra unui proiect de lege. Dacă, în decurs de 72 de ore din momentul angajării răspunderii guvernamentale, cel puţin un sfert din deputaţi nu depun o moţiune de cenzură sau dacă moţiunea de cenzură este respinsă, proiectul de lege se consideră adoptat.

Ce s-a întâmplat, de fapt? De bună credinţă, Maia Sandu a aşteptat ca Parlamentul să desemneze, într-un proces de selecţie corect şi transparent, o listă cu candidaţi pentru cruciala funcţie de procuror general. Totul părea că decurge normal, până în momentul în care s-a constatat că procesul a fost măsluit de un reprezentant al comisiei, strecurat acolo de veterana socialistă, Zenaida Grecianîi. Având în vedere importanţa crucială a procurorului general în demararea unei reforme reale a justiţiei, Maia Sandu a reacţionat adecvat, asumându-şi răspunderea guvernamentală. Igor Dodon şi PSRM au desfăşurat un adevărat tur de forţă pentru a o convinge pe Maia Sandu să renunţe, miza fiind uriaşă: numirea unui procuror general integru şi capabil. Conform proiectului de lege, lui Igor Dodon nu îi rămâne decât să aleagă dintre cei doi candidaţi integrii aleşi de guvern, o adevărată tragedie pentru un preşedinte care îşi doreşte controlarea justiţiei printr-un procuror general loial.

Ameninţările din partea PSRM au curs gârlă, inclusiv prin încercarea de influenţare a partenerilor occidentali, dar Maia Sandu a rămas pe poziţii, înţelegând că acesta este punctul din care RM poate pleca pe un drum nou sau guvernul său rămâne doar un simplu instrument pentru Igor Dodon pe calea acestuia spre acapararea completă a puterii. Ea a declarat că demiterea guvernului său de către PSRM reprezintă un pas spre „capturare statutului”. Tensiunile dintre ACUM şi PSRM au crescut după ce reprezentantul PSRM a câştigat Primăria Chişinăului. Reprezentantul ACUM, Adrian Năstase, a identificat cauza înfrângerii sale ca fiind „compromisurile făcute”. 

Reforma justiţiei, respectiv numirea procurorului general, reprezintă punctul culminant al tensiunilor din cadrul coaliţiei ACUM – PSRM, acestea nefiind unite decât de alungarea de la putere a lui Vlad Plahotniuc. În timp ce ACUM vrea reforma statului pentru ca RM să înceapă un real proces de democratizare şi dezvoltare, Igor Dodon nu vrea decât preluarea controlului asupra instituţiilor statului în vederea construirii unui regim antidemocratic şi pro-rus care să reorienteze ţara în sfera de influenţă a Rusiei (şi asta pe banii Occidentului!). De aceea, consecvent, el a obţinut controlul asupra Curţii Constituţionale, iar, acum, dorea un procuror general „al său”. Exact atunci când, printr-o „şmecherie bolşevică moldovenească”, părea că a reuşit, Maia Sandu „s-a prins” şi a reacţionat adecvat.

Vom fi „72 de ore” interesante, în care ameninţările PSRM la adresa Maiei Sandu şi a ministrului de justiţie, Olesea Stamate, se vor amplifica, inclusiv prin pârârea lor la reprezentanţii occidentali (aşa este acum moda, să fii învins de oamenii Moscovei care se folosesc chiar de către partenerii tăi occidentali), dar sunt şanse reduse ca aceştia să fie manipulaţi (ambasadorul SUA şi reprezentantul UE s-au întâlnit cu Maia Sandu încă din primele momente ale crizei).

Cel mai probabil, Maia Sandu nu va ceda, iar Igor Dodon şi PSRM vor căuta o cale prin care să blocheze această evoluţie, căderea guvernului fiind, însă ultima, deoarece Igor Dodon nu vrea ca această guvernare eficientă, chiar dacă o critică, să pice, de vreme ce îi pavează calea spre câştigarea alegerilor prezidenţiale de anul viitor. El nu este pregătit să se confrunte cu instabilitatea politică care ar apărea prin căderea guvernului, mai ales că ar reintra în joc PDM.  

Ceea ce era de aşteptat este aproape să se întâmple. Guvernul sprijinit de alianţa conjuncturală dintre ACUM şi PSRM este ameninţat să dispară chiar de către PSRM. Precaritatea alianţei era evidentă, încă de la început, tensiunile amplificându-se continuu. Întrebarea nu este dacă alianţa ACUM – PSRM se va destrăma, ci doar când.

III. UNGARIA. Vizita la Budapesta a lui Recep Erdogan

Vizita preşedintelui turc Recep Erdogan (07.11) la Budapesta s-a desfăşurat sub cele mai bune auspicii, cu mica excepţie a unor demonstraţii de protest anti-Erdogan, care au fost dezavuate, însă, de premierul Victor Orban. S-a apreciat că relaţiile turco-maghiare sunt excelente pe toate planurile. Au fost semnate mai multe memorandumuri de înţelegere privind cooperarea în domeniul educaţiei, culturii, transportului şi cooperării diplomatice. De asemenea, a avut loc cea de-a patra întrunire la nivel înalt a Consiliului Strategic Suprem (stabilit în 2013), în cadrul căruia s-au discutat aspecte politice şi de securitate, migraţia, schimburile comerciale, educaţia şi relaţiile culturale[iii].

Victor Orban a declarat că Turcia şi Ungaria sunt parteneri strategici în probleme de securitate, inclusiv cea a migraţiei. El a afirmat că politica externă a Ungariei pleacă de la premisa că fluxul migrator spre Europa nu poate fi stopat fără implicarea Turciei: „Ungaria apreciază faptul că acţiunile Turciei au stopat 350 000 de emigranţi să se îndrepte spre UE în acest an. Dacă Turcia nu ar fi făcut acest lucru, aceşti emigranţi s-ar fi adunat la graniţa de sud a Ungariei”. Însă, Orban a adăugat că Ungaria este capabilă să îşi protejeze frontierele. El a menţionat că Ungaria se va implica, în măsura capacităţilor sale, în programele de reconstrucţie din „vecinătatea Turciei”, inclusiv din „zona de securitate” (referire la zona de ocupaţie turcă din nord-estul Siriei). Victor Orban a reiterat faptul că geopolitica Ungariei este definită de triunghiul Istanbul – Moscova – Berlin, remarcând că atât preşedintele rus, Vladimir Putin, cât şi ministrul de externe german, Heiko Maas[iv], au vizitat recent Budapesta: „aceasta este politica externă pe care vrem să o urmăm şi colaborăm strâns cu aceste ţări determinante pentru Ungaria”.

În problema incursiunii militare în nordul Siriei, Victor Orban a declarat că Ungaria arată Turciei respectul cuvenit: „dacă cineva din Ungaria nu arată acest respect, este de datoria mea, ca prim ministru, să cer scuze Turciei”. El şi-a justificat poziţia prin faptul că Ungaria vrea să evite mase de emigranţi la frontiera sa sudică: „trebuie să sprijinim eforturile turce de stabilire a unei „zone de securitate” în vecinătatea sa în care repatriază emigranţi”[v]. Referindu-se la cei circa patru milioane de emigranţi din Turcia, Recep Erdogan a declarat că este necesară o „zonă de securitate” în care aceştia să fie transferaţi, menţionând o discuţie avută cu secretarul general ONU privind o conferinţă a donatorilor. Erdogan a apreciat sprijinul acordat Turciei de către Ungaria în lupta împotriva terorismului, în calitatea sa de partener strategic şi aliat NATO, menţionând că „singurul mod de luptă împotriva terorismului este ca aliaţii NATO să refuze să mai discute cu teroriştii” (referire la poziţia majorităţii statelor NATO faţă de kurzii sirieni pe care Ankara îi consideră terorişti). Erdogan a afirmat că Turcia nu a primit din partea UE suma promisă pentru ajutorarea refugiaţilor sirieni şi că, dacă nu va fi găsită o soluţie, „porţile vor fi deschise şi este evident în ce direcţie se vor îndrepta aceştia”.

Recep Erdogan a apreciat sprijinul acordat de Ungaria pentru integrarea Turciei în UE (deşi proiectul este stopat), adăugând că Turcia va menţine, în continuare, relaţii bune cu statele membre ale Grupului de la Vişegrad. Victor Orban a remarcat şi cooperarea militară bună dintre cele două state, ca membri ai NATO, precum şi cooperarea în proiecte comune umanitare în Africa.

Economic, s-a remarcat faptul că s-a ajuns la schimburi comerciale bilaterale de 3,2 miliarde euro, estimându-se că acestea urmează să crească la 6 miliarde euro. S-a menţionat cooperarea energetică, conducta de gaz TurkStream, care aduce în Europa Centrală, prin Turcia, gazul rusesc, urmând să se finalizeze în 2021. În acest context, s-a remarcat şi faptul că Ungaria a făcut cea mai mare investiţie externă prin firma MOL, care a achiziţionat părţi într-un câmp de gaz din Azerbaidjan la pachet cu o conductă de gaz spre Turcia.

Dincolo de gogoriţa cu „geopolitica triunghiului” şi folosirea problemei migraţiei pentru a îşi justifica politica externă, Victor Orban încearcă să extragă maximum de avantaje economice din relaţia cu Recep Erdogan, acordându-i acestuia sprijin politic într-un moment delicat pentru Ankara. În timp ce Ankara a trecut „liniile roşii” în relaţiile cu UE şi cu SUA, considerând că îşi poate asuma costurile, Budapesta se apropie din ce în ce mai mult de ele, sperând să nu fie penalizată prin folosirea unei strategii de motivare a politici sale de cooperare cu regimuri autoritare. Argumentul forte al cooperării este faptul că cele două regimuri au o bază politică şi economică solidă, iar orientarea autoritară le oferă o viziune comună. Pericolul politic comun de care încearcă să se ferească cele două state prin această cooperare este izolarea, în interiorul UE pentru Ungaria, respectiv în interiorul NATO pentru Turcia. Culegând roadele unei politici economice interne sănătoase, Budapesta încearcă să-şi extindă cooperarea spre spaţii extraeuropene, uitând că tocmai baza politică şi socială creată de integrare în UE a favorizat această dezvoltare economică, iar regimul autoritar Orban loveşte tocmai în această bază. Budapesta va începe să aibă o idee despre aceasta în momentul în care UE va începe anchetarea modului în care s-au folosit banii destinaţi subvenţionării agriculturii, precum şi condiţionarea fondurilor europene alocate de respectarea normelor statului de drept.  

IV.SERBIA. Avertismente SUA privind achiziţionare de sisteme de apărare antiaeriană ruse.

SUA au trimis un semnal de avertizare Serbiei în privinţa achiziţionării de armament rusesc modern prin trimiterea la Belgrad a lui Thomas Zarzecki, principalul responsabil american cu aplicarea sancţiunilor împotriva firmelor de armament ruseşti şi a celor care cooperează cu acestea.

Surse din presa sârbă au anunţat (06.11) vizita lui Thomas Zarzecki la Belgrad şi scopul acesteia. Vizita ar fi fost planificată imediat după ce Serbia a anunţat achiziţionarea sistemelor de apărare antiaeriană ”Pantsir S”. Ambasada SUA din Belgrad a confirmat (08.11) că „în spiritul cooperării bilaterale, Tomas Zarzecki din cadrul Biroul de Securitate Internaţională şi Neproliferare, va efectua o scurtă vizită planificată în Serbia”.

Vizita lui Thomas Zarzecki, directorul Task Force 231, la Belgrad, reprezintă cel mai negativ semnal pe care Belgradul îl primeşte din parte SUA pentru amplificarea cooperării sale militare cu Rusia, respectiv achiziţionarea de armament rusesc. Aceast departament este însărcinat cu aplicarea sancţiunilor asupra firmelor ruse din domeniul securităţii, inclusiv cel al industriei de apărare şi a partenerilor externi care colaborează cu aceste firme. Baza legală a sancţiunilor o reprezintă legea CAATSA (The Countering America's Adversaries Through Sanctions Act), care asigură mecanismul de sancţionare a persoanelor, firmelor şi statelor care se angajează în „schimburi semnificative” cu sectoarele militare şi de intelligence ale Rusiei. Sancţiunile pot lua diverse forme, de la neacordarea vizelor la sancţiuni economice şi blocarea cooperării militare. CAATSA conţine o listă cu firmele din industria de apărare rusă cu care se interzice cooperarea. Serbia a cooperat cu multe dintre aceste companii, care i-au procurat echipament militar. Astfel, firma KBP a proiectat sistemul ”Pantsir S” cumpărat de Serbia, firma MIG construieşte avioanele MIG 29, Serbia primind mai multe aparate modernizate de acest tip, iar compania „Russian Helicopter" produce elicopterele Mi-17 şi Mi-35, care au fost sau urmează să fie achiziţionate de Serbia.

De fapt, îngrijorările SUA au atins apogeul luna trecută, când Rusia a dislocat sisteme de apărare antiaeriană S-400 în Serbia. Acestea au fost însoţite de sisteme Pantsir S, despre care, ulterior, Serbia a anunţat că le va achiziţiona. Deşi, oficial, NATO a anunţat că respectă decizia Belgradului, Bruxellesul şi Washingtonul au fost alarmate de întorsătura pe care au luat-o lucrurile: de la câteva mici „cadouri” de echipament, Rusia a exploatat cooperare militară cu Serbia pentru a îşi atinge obiectivele sale, punând Alianţa într-o situaţie extrem de periculoasă, prin dislocarea de sisteme de apărare antieriană cu rază lungă S 400 chiar în mijlocul spaţiului său aerian de pe flacul sud-estic. 

După ce a primit mai multe avertismente pe canale diplomatice, Belgradul a încercat să minimizeze atât cooperarea cu Rusia, cât şi consecinţele acestor sancţiuni, chiar o motivare a recentei înarmări, menţionând o „cursă a înarmărilor în Balcani”. Preşedintele Vucici a vorbit despre faptul că Serbia nu are bani ca să cumpere sistemul S 400, despre faptul că statele nu pot fi pedepsite, dar şi despre puterea Serbiei de a rezista la sancţiuni, amintindu-se de anii 90.

Probabil, în această fază, SUA vor transmite doar un avertisment Belgradului, dar dacă acesta va persevera, foarte probabil, vor urma sancţiuni serioase. Jucând la două capete şi orbit de diferendul cu Pristina, Belgradul a intrat, din ce în ce mai mult, într-un joc care este, în final, contrar propriilor sale interese naţionale. Foarte probabil, Belgradul va căuta, acum, să găsească o cale prin care să iasă din această situaţie, dar nu va fi uşor, după ce a crezut că poate face atâtea fără să dea socoteală. În fond, Belgradul a amplificat, fără să rezolve, o problemă, recunoaşterea Kosovo şi soarta sârbilor de acolo, într-una şi mai mare, tensiuni cu NATO şi SUA. Marea problemă a Serbiei, însă, va deveni capacitatea sa de a îşi menţine decizii suverane în faţa presiunilor Rusiei. 

V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 11 – 17.11. 2019.

R.MOLDOVA. Decizia PSRM de a merge până la capăt cu moţiunea de cenzură sau căutarea unui compromis, în condiţiile în care Maia Sandu nu va ceda în problema alegerii unui procuror general integru şi competent, va marca soarta alianţei PSRM – ACUM.

SPANIA. Alegerile parlamentare, menite să genereze o coaliţie de guvernare, nu îşi vor îndeplini această menire, socialiştii urmând să nu obţină majoritatea dorită. Ascensiunea extremei drepte şi reculul centrului politic sunt elemente la fel de îngrijorătoare. Toate acestea, pe fondul crizei catalane. 

UCRAINA. După o mică întrerupere, a fost reluat procesul de retragere de la linia de contact a trupelor. Deşi reiterează că este gata să participe la o întâlnire în formant normand, Moscova tergiversează fixarea datei întâlnirii, dar şi a scopului (vorbim acum de disponibilitatea pentru o întâlnire de urgenţă, nu una la care să înceapă procesul de soluţionare).  Moscova aşteaptă de la Kiev mai multe cedări.

IRAN. Teheranul îi şantajează pe europeni prin reînceperea graduală a programului nuclear. Dacă preşedintele Trump a arătat că nu este pregătit să recurgă la mijloace militare, o asemenea evoluţie va trezi, mai devreme sau mai târziu, o reacţie din partea Israelului. Situaţia Iranului este cu atât mai gravă cu cât acţiunile sale, de la diplomaţie la provocări, nu au dat rezultatul scontat, sancţiunile economice rămânând în vigoare, cu efecte economice vizibile. În plus, Teheranul se confruntă în Irak şi Liban cu contestarea de către populaţie a forţelor politice pe care le sprijină (în Irak, chiar de către şiiţi).