MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (03 – 10.02.2019)

I. RUSIA. INF rămâne tema principală.

II. UCRAINA. Traseul euroatlantic a fost introdus în Constituţie.

III. UNIUNEA EUROPEANĂ. Înţelegeri şi….neînţelegeri.

IV. ACORD de integrare a Macedoniei în NATO.

V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 10-17.02.2019.

I. RUSIA. INF rămâne tema principală.

Acordul INF a rămas principala temă de politică externă a Rusiei, după ce SUA au anunţat că renunţă la acest acord având în vedere că Rusia l-a încălcat, dislocând rachetele SSC8. Se pare că strategia rusă are mai multe componente. Mai întâi, este victimizarea, Rusia acuzând SUA de declanşarea unei noi curse a înarmărilor. Apoi, vine ameninţarea, anunţându-se dezvoltarea şi dislocarea de noi rachete. În final, avem „deschiderea spre dialog”, Rusia avansând condiţia sa privind păstrarea INF: renunţarea de către SUA la sistemul anti-rachetă Aegis Ashore de la Deveselu.

După reacţia dură a preşedintelui Vladimir Putin de săptămâna trecută, a urmat, mai întâi, relativizarea diplomatică a problemei: ministrul de externe, Serghei Lavrov a declarat (04.02) că „retragerea SUA din INF nu reprezintă începerea unui război rece”. Fireşte, Rusia nu vrea aşa ceva, unul din scopuri fiind divizarea NATO, „prietenia” cu unii europeni având ca scop tocmai distrugerea coeziunii transatlantice.

Apoi au venit ameninţările: ministrul apărării, Serghei Şoigu, a ordonat (05.02) să se înceapă dezvoltarea a noi sisteme de rachete: „din 02 februarie, SUA şi-au suspendat participarea la INF. În acelaşi timp, SUA lucrează la dezvoltarea unei rachete bazate la sol cu raza mai mare de 500 de km care încalcă tratatul. Preşedintele Putin mi-a dat sarcina să luăm măsuri simetrice”. Rusia va dezvolta două noi sisteme de rachete lansate de la sol până în anul 2021 ca răspuns la ieşirea SUA din INF: un sistem de rachete bazate la sol folosind racheta navală Kalibr şi o rachetă hipersonică cu rază lungă.

Să vedem ce înseamnă declaraţia lui Serghei Şoigu: Rusia este obligată să dezvolte rachete cu rază intermediară ca răspuns la faptul că SUA au ieşit din INF şi că dezvoltă o rachetă care încalcă INF (care, că nu a mai auzit nimeni până acum de o asemenea rachetă?), deci, Rusia, reacţionând simetric, va trece şi ea la dezvoltare unor rachete care încalcă INF. Acesta este un neadevăr: SUA nu au dezvoltat nici o rachetă care să încalce INF, iar Rusia a dislocat, deja, o rachetă bazată la sol, SSC8, provenind din racheta navală Kalibr care încalcă INF şi, foarte probabil, a dezvoltat o rachetă balistică cu rază intermediară (care, cu Avangarde, devine racheta hipersonică de care se tot vorbeşte) pe care urmează să o disloce rapid, până în 2021. Rusia ar putea disloca la uscat şi o racheta supersonică navală Onix (Yakhont). Deci, nu avem o reacţie, ci doar o încălcare de către Rusia a INF care premerge retragerii SUA din acord.

Apoi, a venit ceea ce Rusia vrea cu adevărat: Ministerul rus al Apărării a anunţat (07.02) că SUA ar trebui să distrugă sistemul de lansare MK 41 instalat în România pentru a respecta INF. De asemenea, ar trebui să distrugă dronele de atac pe care le-a dezvoltat. Ataşatul apărării al SUA la Moscova a fost convocat la MAp rus unde i s-a înmânat o notă care cuprindea aceste cereri. Fireşte, nu există nici o legătură între interceptorii de la Deveselu (nu au traiectorie balistică şi nu vizează obiective de la sol) şi INF, iar prezenţa lansatorului universal MK 41 nu înseamnă că SUA aduc rachete de croazieră la Deveselu.

În final, a venit, din nou, diplomaţia: locţiitorul ministrului de externe rus, Serghei Riabkov, a declarat (07.02) că Rusia va lua în considerare propunerile americane privind înlocuirea INF cu un acord care să includă mai multe state: „aşteptăm ca aceste propuneri să fie făcute în mod concret”.            

Obiectivul Rusiei nu este unul clar definit. Mai întâi, Rusia cere renunţarea de către SUA la Aegis Ashore şi revenirea la respectarea INF. Acest fapt este puţin probabil, dar Rusia este consecventă, altfel de ce ar fi declanşat tot acest proces. În situaţia în care nu reuşeşte acest lucru, Rusia este cea care declanşează o cursă a înarmărilor (pe care a început-o deja cu SSC8) cu scopul de a avea un avantaj la masa negocierilor, mai ales că SUA nu au, încă, un răspuns militar. Rusia mizează, în principal, pe frica europenilor faţă de o noua cursă a înarmărilor în Europa[1], mai ales a Germaniei (care se opune dislocării de rachete nucleare în Europa). În situaţia în care nu reuşeşte să divizeze Alianţa, SUA nedislocând rachete (căutând, însă, un răspuns acceptat de europeni: rachete cu încărcătură nucleară redusă pe o rachetă SLBM sau bombe nucleare precise), Rusia va propune negocieri pentru un nou tratat care ar urma să fie semnat şi de China.

Rusia are obiective „hibride”, nedefinite prea clar, doar scopul ei fiind definit, căutând să vadă ce obţine după ce a distrus echilibrul: maxim, o cedarea americană în privinţa scutului, minim, un nou acord, cu posibilitatea includerii Chinei. Fireşte, totul are un preţ, credibilitatea Moscovei scăzând rapid (chiar şi toleranta Germanie este convinsă că Rusia a încălcat INF cu SSC8), dar ce importanţă are, de vreme ce problema Rusiei este mult mai mare: o putere agresivă ca ea, care a revenit pe scena lumii în forţă, are un singur argument, rachetele sale nucleare, iar SUA, odată cu dezvoltarea sistemelor antirachetă, îi pune la îndoială acest argument. De aceea, orice metodă este acceptabilă pentru a încerca blocarea acestei evoluţii, inclusiv încălcarea unui acord care asigura liniştea. Situaţia cea mai periculoasă, cea în care SUA s-ar angaja într-o cursă a înarmărilor căreia Rusia nu îi poate face faţă (economia sa nu poate duce o asemenea povară), este, de fapt, exclusă la Moscova (deşi se plânge, cu scopul de a influenţa opinia publică occidentală), doar Rusia ştie că occidentalii sunt calculaţi şi nu se vor comporta … la fel ca liderii ei.

Moscova încearcă să repete la nivelul armamentului substrategic ceea ce i-a reuşit la nivel strategic (ţine Ucraina în şah şi deţine controlul în Siria) şi probabil că va avea rezultate asemănătoare: succesul obţinut, deşi mare, nu prea merită preţul plătit (sancţiuni, izolare). Strategia rusă de obţinere a unor cedări din partea SUA trebuie analizată şi în contextul reacţiei, respectiv acţiunilor europenilor.

O dovadă că şi ceea ce este „hibrid”, de fapt acţiuni agresive neasumate, nu scapă neplătit sunt evoluţiile din cazul doborârii avionului MH 17. Rusia s-a declarat (08.02) de acord să deschidă discuţii cu Olanda privind doborârea avionului MH 17. Anterior, după ce ancheta olandeză a incriminat forţele armate ruse (Brigada 53 Apărare Antiaeriană Kursk) de doborârea acestuia, Rusia negase cu vehemenţă implicarea sa[2]. Rusia are o problemă şi mai mare decât MH 17: recunoscând doborârea avionului MH 17 de către o rachetă plecată de pe un lansator Buk al Brigăzii 53 AA dislocat în Ucraina, recunoaşte implicit … implicarea trupelor ruse în războiul din Donbas, lucru ştiut de toţi, dar nerecunoscut de ea.  

În plan intern, demiterea a nouă generali din structurile de forţă arată că puterea devine din ce în ce mai preocupată de corupţie, încercând să o aducă sub control. În aceeaşi tendinţă, se înscrie şi arestarea unui parlamentar din Caucazul de Nord, acuzat fiind de comandarea unor crime şi constituirea unui grup de crimă organizată. Dilema Moscovei este că „piramida puterii” se bazează şi pe corupţie, fiind greu de menţinut coeziunea ei din momentul în care începe lupta împotriva corupţiei, dar situaţie economică şi socială impune un asemenea lucru. Ca de obicei, peştele de la cap se strică, dar se curăţă de la coadă.

II. UCRAINA. Traseul euroatlantic introdus în Constituţie.

Parlamentul ucrainean a votat (07.02), în ultimă citire, cu o largă majoritate (334 pentru şi doar 17 împotrivă), amendamentul la Constituţie care confirmă obiectivul strategic al ţării de a deveni membru NATO şi UE. Preşedintele Petro Poroşenko a declarat că acest moment este unul istoric pentru Ucraina şi a apreciat măsura ca fiind încă un pas important spre integrarea în structurile euroatlantice. Poroşenko a adăugat că Rusia a fost capabilă să atace Ucraina deoarece unii politicieni ucraineni au promovat neutralitatea.

Deşi amendamentul în sine este încurajator în privinţa definirii obiectivului, mai ales că a fost votat de o majoritate remarcabilă, multe mai rămân de făcut, problema Ucrainei nefiind aceea dacă vrea, ci dacă poate să se integreze în structurile euro-atlantice, atât ca transformare internă, cât şi din perspectiva asigurării securităţii externe (câte state NATO vor accepta în Alianţă o Ucraina aflată de facto în război cu Rusia?). Actul are şi un caracter demonstrativ, Petro Poroşenko fiind în plină campania electorală.

Dincolo de toate, Ucraina scrie că vrea să meargă spre Vest, chiar în Constituţia sa, iar asta nu sună deloc bine pentru Kremlin (nu spunea V.Putin la Bucureşti că Ucraina nu e o ţară ... şi a tăiat din ea cât a putut?). În prezent, Rusia are o bună ocazie de a interveni în Ucraina pe fondul unei campanii electorale destabilizatoare, populist-naţionalistă (deja, Iulia Timoşenko are poziţii din ce în ce mai stridente).  

Elita ucraineană, aşa cum este ea, a învăţat ceva din conflictul cu Rusia: nu mai este timp de „stat pe gard”, cu politici multivectoriale sau neutralitate, ci joacă totul pe cartea occidentală care asigură nu numai independenţa şi suveranitatea ţării, dar chiar şi supravieţuirea acestei elite post-sovietice, cu mici modificări, pe ici, pe colo, prin punctele neesenţiale. Respingerea planului OSCE de către Petro Poroşenko arătă tocmai aceasta: nici o deviere de la Acordurile de la Minsk, „formatul normand” şi strânsa coordonare cu SUA.

III. UE. Înţelegeri şi neînţelegeri.

FRANŢA/GERMANIA. Proiectul unui nou avion de luptă. 

Franţa şi Germania au anunţat (06.02) semnarea unui contract în valoare de 65 milioane de euro, finanţat în mod egal de ambele ţări, pentru demararea primei etape a programului de realizare a unui avion de luptă de generaţia următoare în următorii doi ani. Optimismul miniştrilor apărării din cele două ţări a fost rezumat în formularea: „acest contract este prima cărămidă a unei clădiri remarcabile”.

Dassault Aviation şi Airbus vor coopera în acest program care urmează să ducă la operaţionalizarea, începând din 2040, a unui avion care să înlocuiască pe Rafale şi Eurofighter, prototipul urmând să apară în 2025. Motorul avionului urmează să fie construit de Safran şi MTU Aero Engines. În domeniul avionicii, respectiv al armamentului vor participa la proiect Thales şi MBDA.

La cererea Franţei, Germania a îndepărtat un obstacol cheie din calea proiectului, anunţănd că va exclude avionul stealth american, F 35, din programul de achiziţionare a unui avion care să înlocuiască avioanele Tornado (avion care trebuie să fie capabil să transporte la ţintă şi bombe nucleare americane).

Succesul avionului depinde de mai mulţi factori, unul fiind participarea mai multor state europene la acest proiect, numai Spania anunţându-şi, deja, participarea. Marea problemă este dacă acest avion chiar va fi unul din generaţia următoare, adică unul stealth şi capabil de „supercruise” (zborul la viteze supersonice pe perioade lungi de timp). Foarte probabil, firmele franco-germane vor putea realiza un motor capabil să asigure „supercruise”, dar tehnologia stealth nu este încă stăpânită de acestea[3]. În alte domenii, franco-germanii sunt, deja, competivi.

Proiectul se vrea nucleul viitoarei cooperări europene în domeniul industriei armamentului, dar totul depinde de interesele militare (un avion performant, de ce nu chiar stealth) şi economice ale celorlalate state europene (cum pot fi prinse în program pentru ca industriile lor de armament să profite). De exemplu, Italia, ca şi alte state europene, este deja prinsă în programul F 35. Cu Marea Britanie având propriul proiect, iar cu alte state europene importante având în plan achiziţionarea lui F 35, proiectul va avea un viitor dificil, dar el era strict necesar dacă nucleul franco-german doreşte să rămână consecvent ideii de a avea o industrie de apărare europeană. Cu atât mai mult, cu cât suntem departe de o UE care chiar să fie o uniune. Exemplul cel mai evident este dat de situaţia apărută în relaţiile franco-italiene.

Într-un gest fără precedent, Franţa şi-a rechemat (07.02) ambasadorul său de la Roma ca răspuns la „repetatele atacuri nejustificate” la adresa Franţei ale politicienilor italieni aflaţi la putere: „Franţa a fost, pe parcursul ultimelor luni, ţinta unor repetate atacuri nejustificate şi a unor declaraţii injurioase. A avea divergenţe este una, a manipula relaţiile în vederea obţinerii unor rezultate electorale[4] este cu totul alta”. Franţa a reacţionat la o serie de insulte din partea politicienilor aflaţi la putere în Italia, cea mai stridentă fiind decizia lui Luigi di Maio, liderul mişcării populiste „5 Stele”, de a se întâlni cu membri ai mişcării „vestelor galbene” (care demonstrează, folosind şi mijloace violente, de luni de zile, în Franţa).

Emmanuel Macron a fost o ţintă permanentă a liderilor politici italieni, fiind identificat de aceştia ca fiind un lider liberal pro-migraţie, de vreme ce s-a opus noii politici italiene, eficiente, dar inumane, de respingere a migranţilor ce vin din Africa. De cealaltă parte, Macron a făcut greşeala de a îi considera pe cei doi lideri politici italieni, populistul Luigi Di Maio şi cel de dreapta, Mario Salvini, ca fiind „insignifianţi”, declarând că va dialoga numai cu persoana desemnată oficial ca prim ministru al Italiei, Giuseppe Conte.

Actul reprezintă punctul maxim al unor tensiuni din ce în ce mai ridicate între Roma şi Paris, arătând cât de divizată este UE, la cel mai înalt nivel, având în vedere că avem de-a face cu puterea a doua, respectiv a treia a Europei (după plecarea Marii Britanii). Ce să vorbim de unitate în UE, dacă chiar cei mari nu numai că nu se înţeleg, dar nu se respectă între ei?

Cum s-a ajuns aici? Există mai multe niveluri ale răspunsului. Mai întâi, cel obiectiv: în timp ce Franţa a fost o piesă esenţială a construcţiei europene şi şi-a jucat cu autoritate, uneori cu egoism, acest rol, Italia, a treia economie europeană a acuzat importanţa politică redusă care i se acordă, cauza fiind fragilitatea economiei sale (deficitul bugetar, datoria externă, fragilitatea băncilor sale) şi instabilitatea sa politică internă (şi reminiscenţă a faptului că sistemul politic italian din perioada războiului rece a fost generat de către SUA pentru a nu permite comuniştilor italieni să vină la putere). În domeniul economic, modul în care Parisul a tratat fuziunile propuse de italieni în domeniul construcţiilor navale este edificator.

Al doilea, este unul apărut după venirea la putere la Roma a populiştilor în alianţă cu extrema dreaptă, cu un program anti-migraţiune şi unul economic „generos”. După ce au fost obligaţi de Bruxelles să îşi pondereze politica economică populistă (fiind forţaţi să revizuiască propunerea de buget, care avea un deficit în afara limitelor eurozonei), liderii de la Roma au identificat ca principal vinovat Parisul, evitând să atace Germania (nu de altceva, dar scenariul „criza Greciei” este la orizont). De asemenea, în problema migraţiei, Franţa a fost identificată ca fiind inamicul, încarnat în persoana „liberalul Macron”, existând şi câteva motive obiective (Franţa a acuzat, dar nu a ajutat) şi altele pur populiste (respingerea migranţilor a adus popularitate unei coaliţii care a venit cu promisiuni mari, dar are realizări mici).

Un al treilea este pură politică electorală: populiştii de la Roma vor să creeze o axă anti-liberală (împotriva nucleului franco-german) cu care să obţină o majoritate în Parlamentul de la Bruxelles pentru a putea să îi influenţeze deciziile, mai ales în problemele care o interesează (migraţia, politica financiară).

Numai în ultimele două se poate vorbi de o vină italiană, a liderilor populişti şi de dreapta, dar nu trebuie uitat primul nivel care durează de decenii. Oricum, politica liderilor italieni, deşi le va aduce rezultate electorale bune la alegerile europene (o adevărată mană cerească pentru două partide aflate în dificultate, atât în implementarea politicilor promise, cât şi la capitolul cooperare) va cere un preţ mare: mai devreme sau mai târziu, chiar datorită politicii pe care o duce, guvernul italian va avea nevoie de ajutorul financiar european şi Franţa, chiar dacă nu are ponderea Germaniei, va fi unul dintre statele care vor hotărî în această problemă.

Pentru o UE ameninţată din toate părţile şi cu probleme multiple, o asemenea ceartă era ultimul lucru care îi mai trebuia. Probabil, ambele capitale îşi vor revizui comportamentul şi vor căuta un compromis, atât Macron, cât şi duetul Di Maio – Salvini având destule probleme acasă pentru a se mai pierde în lupte externe inutile, care nu duc nicăieri.

IV. Acord de integrare a Macedoniei în NATO.

Statele membre NATO au semnat (06.02) cu Macedonia (de Nord!) un acord prin care acest stat devine membru NATO (cel de-al 30-lea). Ministrul de externe macedonean, Nikola Dimitrov, a declarat că este un moment important pentru ţara sa, care „nu va mai fi niciodată de una singură”. Procesul de ratificare ar putea dura circa un an, Macedonia urmând să fie integrată complet în Alianţă în anul 2020.

Secretarul general NATO, Jens Stoltenberg, a declarat că „Alianţa rămâne deschisă pentru statele care vor să adere la valorile ei: democraţie, domnia legii şi respectarea libertăţilor individuale”.

Aşa să fie, mai ales că naţionaliştii macedoneni, care s-au opus schimbării numelui ţării, mai speră ca acordul de aderare a Macedoniei de Nord la NATO să nu fie ratificat de Turcia (care a recunoscuse acest stat cu numele de Macedonia şi nici nu mai respectă unele din valorile menţionate) sau Ungaria (unde s-a refugiat fostul prim ministru macedonean, condamnat în ţara sa, şi care respectă aceleaşi valori în mod selectiv). Probabil, şi aceste două state vor aproba accesul Macedoniei în NATO, de vreme ce Grecia s-a grăbit să fie primul stat care a aprobat, în Parlament, acordul semnat de Macedonia de Nord cu NATO.

Votul din Parlamentul grec reprezintă o victorie a premierului Tsipras, care a rezolvat, astfel, problema Macedonia. Tsipras a mai avut o victorie în această săptămână: a mers în vizită în Turcia şi a avut, împreună cu preşedintele turc, Recep Erdogan, o declaraţie în care cele două ţări se pronunţă pentru soluţionarea pe cale paşnică a tuturor problemelor dintre ele. Un pas important spre reducerea tensiunilor în Balcani a fost realizat de un guvern grec ... radical de stânga.

Integrarea Macedoniei într-un asemenea ritm trădează grija NATO ca să „bată fierul cât e cald”, respectiv ca integrarea acestui stat să se realizeze împotriva eforturilor opoziţiei naţionaliste interne şi cele ale Rusiei (din considerente geopolitice). Nu este ceva normal, dar ce este normal în acest moment în care multiple probleme se acumulează în interiorul şi la graniţele Europei.

NATO va organiza un summit la Londra, în luna decembrie, pentru a primi oficial Macedonia de Nord şi, astfel, încă un stat din Balcanii de Vest, regiune atât de instabilă, a fost prins în organizaţia stabilizatoare. Pentru Macedonia urmează „furcile caudine ale UE”, iar pentru NATO urmează două întrebări mari: ce face cu nucleul instabil rămas în Balcani (Bosnia-Herţegovina, Kosovo şi Serbia) şi ce face cu dorinţa Ucrainei de a se integra în NATO. La prima, răspunsul echivalează cu modul în care va evolua Serbia, iar la cea de-a două depinde atât de Kiev, cât şi de Moscova, care a recurs şi poate recurge din nou la un război pentru a împiedica acest lucru. 

VI. Evoluţii de urmărit în săptămâna 10-17.02.2019.

MAREA BRITANIE. Odiseea Brexit-ului continuă. Liderii europeni au reiterat faptul că vor arăta flexibilitate, dar nu vor accepta renegocierea acordului. UE va accepta, totuşi, modificarea declaraţiei politice anexată acordului. Întrebarea este care vor fi precizările care se vor face în privinţa backstop-ul având multiple consecinţe, mai ales că europenii nu doresc să se conformeze dorinţei conservatorilor adepţi ai unui Brexit dur? Până una alta, Donald Tusk i-a „trimis în iad” pe aceştia, dar problema tot nu este rezolvată. Se vorbeşte, iar, de o amânare a Brexit-ului (măcar de câteva săptămâni), există, iar, speranţe europene privind un nou referendum (trezite de laburiştii britanici) şi se vorbeşte, iar, de un Blind Brexit (deşi Parlamentul britanic respinge, într-un amendament, o asemenea variantă). Drama va continua, cel mai probabil fiind amânarea ieşirii Marii Britanii din UE.   

SIRIA. Liderii Rusiei, Turciei şi Iranului se vor întâlni la Soci pe 14.02. Pe fondul retragerii trupelor americane din Siria, dar şi a neînţelegerilor dintre cele trei puteri învingătoare, un summit era strict necesar. Turcia nu a reuşit să îi elimine pe jihadişti din Idlib, dar vrea o zonă de securitate la frontiera sa cu Siria, pentru a fi sigură că nu va fi ţinta kurzilor sirieni, Rusia şi Iranul nefiind de acord cu ea: de vreme ce americanii se retrag, teritoriul trebuie recuperat pentru Bashar al Assad, nu oferit controlului turc. Summit-ul ar putea să fie un eşec, mai ales pentru Turcia. În plus, dacă nu se oferă o iluzie de elaborare a unei Constituţii, nu vine ajutorul occidental pentru Siria.

UNGARIA. Vizita secretarului de stat american, Mike Pompeo, la Budapesta va avea multiple semnificaţii. Pe de o parte, regimul Orban are câteva puncte comune cu Administraţia Trump (politica antimigraţie, concepţiile populist-naţionaliste), dar exagerările Budapestei, mai ales în promovarea relaţiilor cu Rusia şi China, au devenit o preocupare la Washington, după ce acelaşi lucru preocupase Administraţia Obama, dar într-un cadru mai larg, al apărării statului de drept şi al luptei anti-corupţie.  

EUROPA CENTRALĂ.  Se apropie întâlnirea la nivel înalt dintre Germania şi statele Grupului de la Vişegrad. Va fi un prilej de aducere aminte a punctului de plecare, dar şi de discutare a punctului unde s-a ajuns: investiţiile germane au revigorat economia regiunii, dar regimurile central-europene numai respectarea statului de drept nu au făcut, Grupului de la Vişegrad având poziţii contrare nucleului franco-german în multe probleme. Numai eterogenitatea grupului îl face o forţă politică încă de neglijat la scară europeană.

IRAN. Diferenţele dintre europeni şi Iran cresc, de vreme ce Teheranul insistă cu programul său de rachete balistice, iar mecanismul pus la punct de europeni pentru a ocoli sancţiunile americane nu îl mulţumeşte. În plus, se apropie summit-ul din Polonia, propus de SUA, care, chiar dacă nu va aduce un numitor comun, va genera totuşi o poziţie comună, măcar în unele probleme (programul de rachete balistice iraniene). Pe de altă parte, se apropie şi întâlnirea dintre Benjamin Netanyahu şi Vladimir Putin, principala problemă care se va discuta fiind atacurile aeriene israeliene împotriva ţintelor iraniene în Siria.