MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL. (03 - 09.12.2018)

I RUSIA-SUA-INF. Un ultimatum de 60 zile

II RUSIA-UCRAINA. Rusia nu a cedat, dar nici nu a escaladat tensiunile.

III UNIUNEA EUROPEANĂ. Evenimente bune şi rele în cadrul „nucleului european”.

IV REPUBLICA MOLDOVA. Moscova mută cu mâna lui Igor Dodon.

V Evoluţii de urmărit în această săptămână.

I. RUSIA

 Acordul Intermediate Nuclear Forces. Deşi incidentul din strâmtoarea Kerci părea problema care va domina agenda, realitatea a fost că acesta s-a estompat deoarece Rusia nu a atacat, iar Vestul calculează o reacţie limitată doar la incident, nu şi la o escaladare, puţin probabilă, a conflictului. Problema centrală a fost viitorul INF, după anularea întâlnirii celor doi preşedinţi.

SUA au fost cele care au dat tonul, într-un crescendo bine regizat pentru o administraţie atât de supusă capriciilor preşedintelui şi presiunii interne. SUA au început prin a prezenta o sinteză declasificată de intelligence, apoi a fost întâlnirea NATO la nivel de miniştri de externe care şi-a declarat solidaritatea cu poziţia SUA, încheind cu ultimatumul american dat Rusiei ca în termen de 60 de zile să se conformeze acordului sau SUA vor renunţa la acesta.

SUA au explicat cum Rusia a încălcat INF: a testat racheta SSC8/ Novator 9M729 (varianta terestră a rachetei navale Kalibr) la raze mai mari de 500 km de pe un lansator fix (permis de INF pentru o rachetă navală), iar apoi, de pe un lansator mobil, dar la raze mai mici de 500 km (care nu intră sub incidenţa INF). A urmat operaţionalizarea unor unităţi, câteva batalioane, cu această rachetă care poate fi lansată de pe o platformă mobilă terestră şi are raze de acţiune mai mari de 500 km, încălcând INF. La această „maskirovka” se reduce respectarea de către Rusia a INF.

SUA au obţinut, la şedinţa miniştrilor de externe NATO de la Burxelles (04.12) sprijinul pentru o poziţie comună faţă de Rusia: aceasta trebuie să respecte tratatul şi să dea explicaţiile necesare legate de SSC8. Europenii, în frunte cu Germania, au obţinut de la SUA o perioadă în care diplomaţia mai poate face ceva. Secretarul de stat al SUA, Mike Pompeo, a anunţat că Rusia are 60 de zile pentru a salva INF, oferind explicaţii şi renunţând la batalioanele de rachete SSC8 deja operaţionalizate. 

Rusia a respins, chiar prin peşedintele Vladimir Putin ultimatumul (05.12), dar şi acuzaţiile care i se aduc privind încălcarea INF. Acesta a anunţat că Rusia va reacţiona la viitoarea ieşire a SUA din INF, urmând să dezvolte şi să disloce rachete cu rază intermediară de acţiune. V. Putin a avertizat asupra consecinţelor şi a acuzat SUA de prăbuşirea INF: „acum, partenerii noştri americani consideră că situaţia s-a schimbat atât de mult încât SUA îşi doresc o asemenea armă (racheta cu rază intermediară interzisă de INF). Suntem noi responsabili de asta? Care este răspunsul nostru? Este simplu: în acest caz, vom face la fel”. Lavrov a fost şi mai pesimist (07.12), făcând legătura şi cu acordul de dezarmare nucleară strategică: „avem impresia că se pregăteşte terenul pentru ca şi New START să fie de asemenea distrus”. Resemnare sau doar o ultimă încercare de a obţine ceva?

Rusia a efectuat şi o testare a unui interceptor[1], în ideea deja lansată că va pregăti apărarea antirachetă adecvată obiectivelor sale şi împotriva rachetelor care vor apărea după renunţarea de către SUA la INF.

În final, pe plan diplomatic, se mai caută încă o soluţie. Rusia are nevoie măcar de deschiderea unor negocieri înainte de ieşirea SUA din INF pentru a putea face jocul pe care l-a pregătit din momentul în care a dezvoltat SSC8, încălcând INF. Dar momentul nu este prielnic, „prietenului” Trump fiindu-i imposibil de a arăta cea mai mică deschidere spre concesii…fiind sub presiunea trecutului care se răzbună, ancheta Mueller luând întorsătura pe care o doresc democraţii. Sunt şanse mici ca ceva să se mai întâmple în aceste 60 de zile, dar mai sunt, încă.

II. RUSIA-UCRAINA. În relaţiile cu Ucraina, Rusia nu a cedat, dar nici nu a escaladat. Militarii ucraineni urmează să fie judecaţi pentru trecerea ilegală a graniţei. Rusia nu a răspuns cererilor occidentale, inclusiv unui NATO ferm, de a îi elibera pe aceştia, dar, pe de altă parte, a deschis strâmtoarea Kerci circulaţiei navelor care se îndreaptă spre porturile ucrainene. Rusia pregăteşte un răspuns, cu efect pe termen lung, pentru restricţiile impuse accesului cetăţenilor săi în Ucraina: grăbeşte procesul de acordare a cetăţeniei ruse către etnicii ruşi din această ţară, deşi Ucraina nu acceptă dubla cetăţenie. 

Ucrainenii au amplificat pregătirile de apărare, dar acestea sunt doar exerciţii destinate atât pregătirii pentru o situaţie excepţională care nu a venit încă, cât şi pentru consumul intern. SUA au efectuat zboruri ale avioanelor de cercetare radioelectronică, inclusiv în cadrul „Cer deschis” pentru a evalua situaţia militară din teren şi a îşi arăta sprijinul pentru Ucraina.

Rusia a luat unele măsuri militare, dar acestea nu sunt indicatori ai unei ofensive militare iminente împotriva Kievului: ample exerciţii de apărare antiaeriană au avut loc în CSU Sud şi Vest, conform doctrinei ruse de respingere a unui atac NATO care ar începe cu un atac aerian de proporţii.

Un avion A 50[2] a fost semnalizat la Saki, iar la Djenkoe au aterizat patru avioane de transport mari, IL 76. De asemenea, au existat indicii că aviaţia strategică a efectuat exerciţii limitate. Este posibil ca Rusia să facă o demonstraţie de forţă a aviaţiei strategice în Marea Neagră, aceasta fiind de aşteptat în contextul global şi regional, mai ales că SUA trimit o navă în regiune.

Periculos poate fi dacă cele patru avioane IL 76 au transportat la Djenkoe trupe aeropurtate, chiar dacă ar fi doar o demonstraţie. Probabil, nu este vorba decât de sisteme Panţir care asigură protecţia apropiată a sistemelor S 400 deja dislocate acolo. Pe mare, unul din submarinele Kilo II este în patrulare în zonă, iar o nouă navă de patrulare este aproape operaţionalizată.

De fapt, Rusia nici nu are nevoie de dislocări suplimentare, având capacitatea ca, numai cu forţele din Crimeea să poată conduce cu uşurinţă o ofensivă terestră, respectiv una navală, cu sprijinul aerian adecvat.

În rest, totul a continuat în nota obişnuită: Cehia a acuzat Rusia de atacuri cibernetice, iar Marea Britanie a avertizat-o că are capacitatea să se apere împotriva acţiunilor sale subversive. Cel mai grav, ancheta din SUA chiar începe să găsească o legătură între Rusia şi campania electorală a lui D.Trump.

Înainte de toate, însă, Rusia are acum de dat examenul INF, pe care vrea să îl păstreze chiar dacă l-a încălcat. Vom avea două luni de declaraţii, de ameninţare sau conciliatoare, dar şi de tatonări diplomatice, deşi e greu de crezut că se mai poate face ceva.

III. UNIUNEA EUROPEANĂ. În „nucleul european”, două evenimente au marcat săptămâna: unul cald - în Germania, tranziţia liderului va fi una lină, şi unul rece - în Franţa, manifestaţiile împotriva preşedintelui Emmanuel Macron au atins pragul critic, punând sub semnul întrebării stabilitatea politică.

Partidul de guvernământ din Germania, CDU, şi-a ales (07.12) ca preşedinte pe Annegret Kramp-Karrenbauer, o protejată a actualului cancelar, Angela Merkel. Astfel, A. Kramp-Karrenbauer va deveni propunerea CDU pentru poziţia de cancelar după ce Angela Merkel se va retrage. A.Kramp-Karrenbauer, adeptă a continuării orientării actuale a partidului, la centru, l-a învins cu un scor strâns, 517 la 482, pe Friedrich Merz, care ar fi îndreptat partidul mai spre dreapta, pentru a face faţă ameninţării AfD. Partea proastă este că, sub actuala conducere, CDU va păstra o orientare care nu îi va aduce voturi, putând pierde către AfD electoratul său mai conservator. Partea bună este că poziţia Angelei Merkel ca şi cancelar al Germaniei nu va fi ameninţată din partea partidului său, ea rămânând un lider naţional şi european cu sprijin, care poate să acţioneze cu toată greutatea funcţiei sale, până când va părăsi această poziţie. Iar asta este o veste bună pentru Europa.

 Franţa este zguduită de manifestaţiile „vestelor galbene”, dar mişcarea în sine şi-a atins limitele în acest week-end, atât ca amploare, cât şi ca reprezentativitate. Asta nu înseamnă că impactul politic s-ar reduce, din contră, de abia de acum înainte se văd efectele politice ale revoltei.

O mişcare născută dintr-o revoltă spontană, reacţie la creşterea preţurilor la carburant, taxat suplimentar din considerente de protejare a climei, „vestele galbene” au acţionat hotărât, dar violent (cel mai grav, week-endul trecut), pentru a obţine ridicarea acestor taxe. Mişcarea a luat amploare rapid, revendicările extinzându-se, în principal în domeniul social, cel al creşterii costului vieţii şi a lipsei de măsuri sociale, mai ales pentru păturile defavorizate ale populaţiei.

Deşi în spatele mişcării nu s-a aflat nici un partid, nici un sindicat sau altă organizaţie socială, ea a transmis mesajul general de respingere a reformelor lui Emmanuel Macron. Populaţia a acordat şi acordă sprijin mişcării (din ce în ce mai redus, datorită manifestării violente a membrilor acesteia), fiind un semnal că o mare parte a societăţii este împotriva reformelor, dacă nu în ansamblul lor, cel puţin a ritmului impus. Unui preşedinte ambiţios, hotărât să reformeze Franţa pentru a o face competitivă („ca să împărţim plăcinta, trebuie, mai întâi, să o avem”), francezii răspund „să fim atenţi cum o împărţim pe cea pe care o avem, înainte să dăm mai mult unora, în speranţa că vor face plăcinta mai mare”.

Preşedintele şi guvernul său au mers după formula zăhărelului şi a biciului. Mai întâi au renunţat temporar la taxe, apoi definitiv. Pe de altă parte, au consolidat mecanismul de răspuns la violenţe. I-a fost de folos faptul că, prin excesul de violenţă, „vestele galbene” au pierdut din sprijinul iniţial al populaţiei.

Dar problema rămâne: Franţa nu poate suporta ritmul impus de preşedinte, reamintind că până la dezastrele climatice, imediate sunt cele sociale. De luni, puterea va căuta soluţii şi un dialog, nu atât cu „vestele galbene”, cât cu societatea, pentru a găsi drumul optim. Impactul politic începe să se vadă în modul de abordare atât de către putere, cât şi de către opoziţie, a situaţiei economico-sociale din Franţa.

Cu atâtea probleme acasă, E.Macron va fi mai puţin preocupat de marile reforme europene pe care le avansa cu aceeaşi ambiţie.   

IV. R.MOLDOVA.

Nu vizitele irelevante ale lui Igor Dodon, chiar şi întâlnirea acestuia cu V.Putin, sunt evenimentul şoc din RM, ci un misterios[3] document pe către reprezentanţii oficiali ai acestui stat l-ar fi transmis, pe cale diplomatică, către alte state. Documentul ar fi semnat de către Igor Dodon şi ar propune reunificarea Transnistriei cu RM, de fapt o federaţie de două state, Transnistria fiind cvasiindependentă, dar RM pierzând capacitatea de a avea o politică internă şi externă proprie prin prezenţa în Parlament şi ministere a reprezentanţilor Tiraspolului.

De fapt, Moscova mută cu mâna lui Igor Dodon. Nu avem altceva decât un nou plan Kozak, prin care partea, Transnistria (de fapt, Rusia), controlează întregul RM. În plus faţă de planul Kozak, unde prezenţa în continuare a trupelor ruse era trecută într-o anexă secretă, acum, aceeaşi prezenţă ilegală a unor trupe străine pe teritoriul RM este prevăzută, vag, dar de nerespins, prin formularea „garanţii tehnice şi politice”.

Înaintarea documentului reprezintă începutul unei noi ofensive diplomatice ruse de controlare a RM, de această dată, prin „instrumentul” I.Dodon.

Multe întrebări apar, dar una evidentă este cum de puterea „pro-moldovenească”, mai ieri „pro-europeană”, de la Chişinău permite acest lucru, ştiindu-se că RM este o republică parlamentară, iar propunerea preşedintelui I.Dodon trebuie validată de Parlament înainte să fie distribuită, oficial, de către reprezentanţii RM, doar este în joc viitorul întregii ţări? 

VI. Evoluţii de urmărit în această săptămână.

● Brexit-ul va fi supus la vot în Parlamentul Britanic. Începutul dezbaterilor nu a fost de bun augur pentru premierul Teresa May, aceasta fiind supusă criticilor pentru proiectul de acord la care a ajuns cu UE. Mai mult, se flutură şi un aşa-zis plan B. Argumentul acesteia rămâne, însă, în picioare – „nu avem altceva mai bun”, dar sunt şanse reduse să convingă majoritatea parlamentară. Să fie frica de Blind Brexit singurul argument pentru a vota un acord privind Brexit ?

● Preţul petrolului ar urma să crească după ce statele OPEC au ajuns la un acord între ele, respectiv cu Rusia. Arabia Saudită nu a dat curs cererii stridente a SUA de a nu avansa o reducere semnificativă, dar ecuaţia nu este încă rezolvată. Qatar părăseşte OPEC, iar de la a promite până a implementa e ceva drum. De aceea, nu creşterea preţului este incertitudinea, ci cu cât va creşte.

● Israel a început să preseze Hezbollahul. Începând o operaţie de distrugere a tunelurilor construite de Hezbollah, Israelul a inaugurat, de fapt, campania din Liban. Presat de încă un dosar penal, premierul Benjamin Netanyahu, a ales varianta escaladării lente a unui conflict ce pare inevitabil, de vreme ce Hezbollah este ameninţarea cea mai mare, în prezent, la adresa Israelului. Urmează la mutare Hezbollah & Iran.

● Serbia ameninţă, dar, oare, va ataca? După ce comisarul european O. Hahn a eşuat în misiunea sa de „deblocare a comerţului regional”, Pristina respingând apelurile UE, dar şi ale SUA de renunţare la taxele comerciale impuse, de facto, asupra sârbilor din Kosovo, atenţia s-a mutat spre votul final asupra formării armatei kosovare, promovat la Pristina. În această problemă, kosovarii au primit sprijinul declarat al SUA. Primul ministru sârb a sugerat chiar o intervenţie armată a Serbiei în nordul Kosovo. Probabil, Rusia încurajează (nu este, oare, Kosovo locul unde Vestul a încălcat dreptul internaţional, invocat împotriva Rusiei în cazul Crimeei?). Serbia nu are decât să accepte votul de la Pristina sau să piardă tot ceea ce a obţinut până acum la negocieri. Mai la îndemână este protestul paşnic al sârbilor de la nord de Ibar. Escaladarea va veni, să vedem cum. Iar soluţia de pace nu se mai vede, pentru moment. 

● Armenia organizează alegeri parlamentare, câştigătorul urmând să fie, foarte probabil, alianţa de partide din jurul lui Nikol Pashinian. Riscul asumat de acesta pare să dea rezultate, urmând să obţină majoritatea de care are nevoie pentru a începe implementarea reformelor necesare pentru redresarea ţării. Rusia a tolerat până acum evoluţiile din Armenia, dar pericolul unei economii deschise îi periclitează controlul economic şi energetic pe care îl deţine aici (s-au deschis deja cercetări în problema preţului gazului vândut de Gazprom în Armenia). Nu de altceva, dar Armenia este singurul stat din lume care poate avea probleme de securitate, dacă Rusia ar ameninţa că îşi retrage trupele (fireşte, fapt puţin probabil)!