MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL ((03 - 09.08.2020)

I. SUA. Exerciţiu aero-naval american în Marea Neagră.

SUA au efectuat un exerciţiu aero-naval în Marea Neagră, un element nou în cadrul prezenţei militare americane în această regiune, răspunzând, astfel, Rusiei, care revendică superioritatea navală şi aeriană. La nivel tactic, acest exerciţiu este un răspuns la interceptarea, de către aviaţia rusă, a avioanelor de cercetare radio-electronică americane, precum şi la un simularea de către aviaţia rusă a unui atac aerian asupra unei nave americane. Exerciţiul demonstrează prezenţa militară americană în regiunea Mării Negre, dar şi o absenţă, cea a aliaţilor săi din regiune, care nu pot, nu vor sau nu pot şi nu vor să asigure protecţia aeriană navelor şi avioanelor de cercetare americane în zona Mării Negre. 

SUA au desfăşurat (03.08) un exerciţiu aero-naval în Marea Neagră, alături de distrugătorul USS Porter/DDG 78 (cu sistem Aegis optimizat pentru apărarea antirachetă BMD) participând patru avioane de vânătoare F-16 din cadrul Aripii de Vânătoare 31, dislocată la baza Aviano din Italia. Au mai participat un avion de cercetarea radioelectronică şi luptă antisubmarină P-8A Poseidon din cadrul Escadrilei VP-47, un UAV de tip MQ-9 Reaper din cadrul Grupului 52 dislocat la baza Miroslawiec din Polonia şi un avion de realimentare în aer KC-135 din cadrul Aripii 100 bazată la Mildenhall, în Marea Britanie. SUA au transmis că exerciţiul a avut loc în apele internaţionale din Marea Neagră şi a avut ca scop antrenarea forţelor americane pentru a opera integrat şi a comunica în cadrul unei operaţiuni aero-navale. Comandantul Flotei a 6-a, viceamiralul Gene Black, a declarat că „integrarea cu Forţele Aeriene SUA din Europa în cadrul acestor misiuni de pregătire ne permit desfăşurarea realistă şi relevantă a pregătirii în vederea întăririi hotărârii de a acţiona pe mare în regiunea Mării Negre”. Unităţile participante au desfăşurat exerciţii tactice, incluzând manevre şi comunicaţii: „obiectivul a fost exercitarea comenzii şi controlului într-un cadru de pregătire alături de Forţele Aeriene SUA. Acest fapt ne permite să perfecţionăm capacitatea întrunită de a răspunde rapid şi eficient la orice ameninţare în acest mediu maritim complex”. Distrugătorul USS Porter şi avionul de cercetare P-8A Poseidon participaseră, anterior, la exerciţiul „Sea Breeze 2020” (ocazie cu care un avion P-8A Poseidon a fost escortat, în cadrul unei ieşiri, de către avioanele de vânătoare Su-27 ucrainene).

Foarte probabil, exerciţiul american s-a desfăşurat în regiunea de vest a Mării Negre, având în vedere că distrugătorul USS Porter a părăsit Marea Neagră în aceeaşi zi (03.08). Anterior, două genuri de evenimente au avut loc în Marea Neagră, implicând avioane, respectiv nave americane şi avioane ruseşti: interceptarea sistematică a avioanelor de cercetare americane de către avioanele de vânătoare ruseşti Su-27/Su-30 decolate din Crimeea şi un atac aerian de amploare simulat de către aviaţia rusă din Crimeea împotriva unei ţinte navale în estul Mării Negre, în aceeaşi perioadă în care USS Porter naviga în acel raion maritim. În cadrul primului gen de evenimente, a fost o serie continuă, mai ales pe perioada desfăşurării exerciţiului „Sea Breeze 2020”, interceptările continuând şi după desfăşurarea exerciţiului american (04.08), avioane ruseşti Su-27 interceptând (05.08, 07.08) două avioane de cercetare americane, RC-135 Rivet Joint şi P-8A Poseidon. Anterior exerciţiului american, au avut loc un număr mare de interceptări ale avioanelor de cercetarea americane de către avioanele ruseşti de vânătoare Su-27/Su-30 decolate din Crimeea. În total, în ultima perioadă, într-un interval de 16 zile, au avut loc opt asemenea evenimente (şi pe fondul desfăşurării exerciţiului „Sea Breeze 2020”, dar şi a celui aero-naval rusesc): 23.07, 24.07, 27.07, 30.07, 31.07, 04.08, 05.08 şi 07.08. Potrivit unor informaţii, al doilea eveniment a avut loc pe 28.07, în estul Mării Negre, implicând 10 avioane de vânătoare şi vânătoare-bombardament ruseşti decolate din Crimeea, de la bazele aeriene Saki şi Belbek, care au simulat un atac asupra unei ţinte navale într-un raion maritim în care se afla şi distrugătorul USS Porter. Ştiindu-se că forţele ruse folosesc navele şi avioanele NATO în scenariile tactice pe care le elaborează, se poate face ipoteza că scenariul a implicat un atac fictiv asupra acestui distrugător american. În cadrul exerciţiului, a participat şi un avion rusesc A-50U (RF-50610) AWACS/NATO[i]. Un asemenea exerciţiu şi-a propus, probabil, demonstrarea capacităţii de lovire, prin saturarea apărării antiaeriene a distrugătorului, în condiţiile în care acesta nu avea apărarea antiaeriană asigurată şi din aer. 

Foarte probabil, Pentagonul şi-a propus să demonstreze, la nivel tactic, capacitatea forţelor sale aero-navale de răspunde la interceptarea avioanelor sale de cercetare de către avioanele ruseşti, respectiv de a asigura, din aer, apărarea antiaeriană a distrugătorului american. La nivel operativ-strategic, SUA au contestat cu succes pretenţia Rusiei de a avea supremaţia aero-navală în zona Mării Negre. Forţele ruse nu au avut nici o reacţie pe perioada desfăşurării exerciţiul american, fiind, probabil, surprinse, de capacitatea americană de a concentra, rapid şi direct (deşi SUA au posibilitatea de a folosi bazele aeriene ale aliaţilor săi NATO din regiune) platforme aeriene diverse, provenind din teatre diferite (Polonia, Marea Britanie, Italia). O primă reacţie rusă a fost dislocarea (04.08) unui avion AWACS, A-50U (indicativ RF-50610), de la Ivanovo la Saki, în Crimeea. De obicei, o asemenea dislocare anunţa zborurile spre litoralul nostru ale bombardierelor strategice Tu-22M3M (cu escorta de avioane de vânătoare Su-27/Su-30 ridicate din Crimeea), dar faptul că nu a fost o asemenea acţiune poate indica că acest A-50U va exersa, împreună cu avioanele Su-27/Su-30 dislocate în Crimeea, conducerea luptelor aeriene în zona Mării Negre.

Exerciţiul aero-naval american din Marea Neagră, eveniment fără precedent, ar putea să se repete, SUA fiind decise să nu permită Rusiei clamarea unei superiorităţi aeriene şi navale în Marea Neagră, care să îi pună în dificultate pe aliaţii săi NATO şi pe partenerii săi (Ucraina, Georgia) din regiune. Fireşte, SUA aşteaptă şi de la aceştia să îşi creeze capacităţile aeriene şi navale care să le permită cooperarea necesară asigurării descurajării. Pentru moment, însă, să vedem reacţia Rusiei, respectiv a Comandamentul Strategic Întrunit Sud şi a Flotei Mării Negre, care nu va întârzia să apară, continuarea interceptărilor fiind doar o partea a acestei reacţii. De cealaltă parte, avioanele AWACS, dar şi avioane de cercetare electronică NATO sunt foarte active, şi pe fondul începerii (04.08), în Marea Baltică, a exerciţiului naval rus „Океанский щит-2020” („Scutul Oceanului-2020”).

II. BELARUS. Lukaşenko reales, dar cu preţul destabilizării. 

Situaţia din Belarus se precipită, realegerea dictatorului Lukaşenko fiind o certitudine, însoţită fiind, însă, de o foarte probabilă destabilizare a situaţiei politice, în condiţiile în care implicarea Moscovei este vizibilă, fapt demonstrat de Lukaşenko prin arestarea a 33 de mercenari Wagner. Arestarea şi inculparea acestora a tensionat relaţiile dintre cele două state, Moscova cerând eliberarea acestora şi ameninţându-l pe Lukaşenko. În pofida eforturilor opoziţiei, contracandidata Svetlana Tihanovskaia (singura rămasă în cursă, după ce Lukaşenko i-a arestat sau alungat în exil pe contracandidaţi săi) nu reprezintă o ameninţare pentru acesta. Dictatorul este ameninţat nu de voinţa electoratului belorus, pe care l-a îngenuncheat în decenii de dictatură, ci de Kremlin, care nu mai tolerează un dictator care „şi-a luat-o în cap”, uitând care îi este rolul, acela de a integra Belarusul în Rusia, şi a decis „să îi arate pisica”. Lukaşenko, având controlul ferm al forţele de ordine şi de securitate, a reacţionat la încercarea Moscovei de a destabiliza situaţia folosind mercenarii Wagner şi a arestat 33 dintre cei 200 care ar fi intrat în Belarus. Acum, el îi foloseşte pe aceştia ca ostateci pentru a şantaja Kremlinul, ameninţându-l nu numai cu judecarea acestora, dar şi cu expulzarea unora dintre aceştia în Ucraina. Kremlinul încearcă să gestioneze situaţia printr-o combinaţie de dialog şi ameninţare în faţa unui Lukaşenko care este decis să îşi apere pielea. Aşa cum era de aşteptat, următoarea criză din „vecinătatea apropiată” a Rusiei este în plină desfăşurare, rezultatul cel mai probabil fiind un Lukaşenko victorios, dar şi mai fragil în faţa unei Moscove care vrea o dictatură în Belarus, dar este decisă să schimbe fără destabilizări (să nu pice şi dictatura!) pe Lukaşenko. Vestul este spectator, fiind eliminat ca influenţă politică în Belarus de către acest dictator neo-sovietic, dar se află în situaţia în care, din considerente geopolitice, trebuie să îl tolereze pe Lukaşenko pentru ca Belarusul să nu fie înghiţit de Rusia.   

Vladimir Putin şi Alexander Lukaşenko au avut o convorbire telefonică (07.08), în scopul detensionării situaţiei (sau aparenţei unei asemenea detensionări) în cursul căreia ambele părţi şi-au exprimat încrederea că situaţia celor 33 de cetăţeni ruşi arestaţi în Belarus va fi soluţionată. Lukaşenko a transmis că s-a ajuns la un acord privind „investigarea în detaliu a cazului pentru a găsi explicaţiile reale ale acestei situaţii, găsirea celor responsabili şi pedepsirea lor”. Putin şi-a exprimat speranţa că alegerile din 09.08 se vor desfăşura „într-o atmosfera calmă”. Fireşte, s-a vorbit despre „relaţiile frăţeşti”  dintre cele două state, deşi Lukaşenko acuzase explicit (06.08) existenţa unui „război hibrid” dus împotriva Belarusului şi de faptul că ţara trebuie să se aştepte la „jocuri murdare, din toate părţile”. Arestarea mercenarilor a tensionat serios relaţiile dintre cele două state, adăugându-se diferenţelor cronice, politice (Lukaşenko „a dus cu zăhărelul” o Moscovă grăbită să accelereze integrarea dintre cele două state) şi economice (Moscova a mărit preţul la petrolul şi gazele care asigură Belarusului supravieţuirea economică, iar Minskul a replicat prin mărirea taxelor la tranzitul acestora, dar şi printr-un joc geopolitic, căutând alternative pentru importul acestor resurse).

După ce Lukaşenko a ordonat guvernului său invitarea procurorilor din Rusia şi Ucraina pentru a investiga cazul celor 33 de mercenari ruşi, Moscova l-a avertizat pe acesta (05.08) prin Dmitri Medvedev, şeful Consiliului de Securitate, care a declarat că arestarea celor 33 poate avea consecinţe grave pentru relaţiile ruso-belaruse, Lukaşenko replicând (06.08) că „nu e nevoie să ne speriaţi cu aceste consecinţe. Suntem conştienţi de toate repercusiunile”. Cei 33 cetăţeni ruşi arestaţi (29.07), suspectaţi că aparţin organizaţiei de mercenari Wagner (formaţie paramilitară rusă condusă de Yevgeni Prigojin, „chelnerul lui Putin”, unul din instrumentele folosite de Moscova în agresiunile hibride din Ucraina, Siria, Libia şi din alte state), au fost acuzaţi de pregătirea de tulburări publice, în vederea destabilizării situaţiei politice din Belarus, în contextul alegerilor prezidenţiale din 09.08. Aceştia au paşapoarte ruseşti, dar unii dintre ei au şi paşapoarte ucrainene, fapt ce creează pericolul ca ei să fie transferaţi Ucrainei, după ce Minskul a anunţat începerea unei anchete care să implice atât procuratura rusă, cât şi pe cea ucraineană. Procuratura ucraineană anunţase (31.07) că va căuta să obţină extrădarea a 28 de mercenari Wagner care au luptat alături de separatiştii din Donbass, nouă dintre aceştia fiind cetăţeni ucraineni. Moscova insistă că toţi cei arestaţi sunt cetăţeni ruşi şi că aceştia zburau spre Instanbul, urmând să se îndrepte spre o terţă ţară. Lukaşenko a replicat, tranşant, că „aceasta este o minciună”. 

Lukaşenko s-a adresat naţiunii (04.08) în cadrul discursului anual, anunţând intenţia de a schimba constituţia (fără să dea detalii) şi de a creşte salariile (dublarea lor în următorii cinci ani). El a afirmat că Belarusul este supus unor acţiuni de destabilizare organizate din exterior. Lukaşenko  a menţionat preţul economic plătit de ţara sa, 615 milioane $, pentru măsurile Rusiei de creştere a preţului la petrol. Lukaşenko a făcut vinovată Rusia de deteriorarea relaţiilor dintre cele două state, anunţând că guvernul său va construi relaţii strategice cu Vestul, inclusiv cu SUA, şi cu China (care, deja, a acordat împrumuturi generoase Minskului şi a făcut din Belarus o bază a expansiunii sale în Europa). Oricum, el a spus că „Rusia va fi întotdeauna un aliat apropiat, indiferent cine se află la putere”. Lukaşenko a exploatat situaţia, erijându-se în singura soluţie stabilă politic pentru ţară. El a sugerat că cei arestaţi conspirau pentru organizarea unei „revoluţii colorate”, reiterând hotărârea de a nu permite nici un fel de proteste antiguvernamentale de tip „Maidan” (referire la căderea lui Ianukovici în Ucraina).

În plan militar, MAp rus a anunţat că exerciţiile militare de amploare care se desfăşoară în Regiunea Militară Vest, la frontiera cu Belarus, de aproape o săptămână, au fost planificate anterior, dar şi că nu va disloca trupe în Belarus. Însă, au fost observate dislocări ale unor unităţi, inclusiv din cadrul Diviziei Tancuri 4 de Gardă „Kantimirovskaia”, în Naro-Fominsk. MAp belarus a anunţat începerea, din 11.08, a unor exerciţii militare care se vor desfăşura în regiunile de la frontiera cu Rusia. Au apărut informaţii despre dislocări de trupe beloruse către frontiera cu Rusia (dispozitivul militar belarus este orientat spre Vest) şi sunt planuri de mobilizare a rezerviştilor cu vârsta de până la 35 de ani. S-a anunţat că toate aceste exerciţii erau planificate, neavând nimic cu situaţia actuală, deşi este de domeniul evidenţei că ele sunt demonstraţii de forţă militare ruse cu scopul intimidării politice, respectiv răspunsul belarus că dictatorul este pregătit să reziste. 

În plan intern, puterea a anulat mitingurile contracandidatei şi a efectuat arestări în rândul echipei acesteia. Lukaşenko a acuzat opoziţia că este formată din „agenţi străini plătiţi” care vor să întoarcă ţara în haos. După ce a eliminat sistematic orice urmă de opoziţie, arestându-şi contracandidaţii sau obligându-i să plece în exil, Lukaşenko s-a trezit cu surpriza Svetlana Tihanovskaia, soţia unuia dintre contracandidaţi, care a coagulat rezistenţa populară faţă de regimul său (nu putem vorbi de opoziţie în Belarus, după ce a avut loc o reprimare exemplară). Oricât de eroică, candidatura Tihanovskaiei este doar un simbol, iar capacitatea opoziţiei de a declanşa mişcări de protest este redusă. Vestul şi-a făcut datoria să transmită mesajul de rigoare. Franţa, Germania şi Polonia i-au cerut (07.08) preşedintelui Lukaşenko să asigure alegeri „libere şi corecte”. UE, prin Josep Borrell, i-a transmis (07.08) lui Lukaşenko să asigure „libertăţile fundamentale de expresie şi adunările paşnice, precum şi garantarea drepturilor politice pentru contracandidaţii săi”.  

Deşi, uneori, acoperită de ridicolul „preşedintelui de CAP ajuns ultimul dictator din Europa”, dictatura lui Lukaşenko este un exemplu crud de dictatură sălbatică neo-sovietică. Lukaşenko a oferit o soluţie la incertitudinile anilor 90, dictatura sa dând siguranţă nomeclaturii sovietice şi o stabilitate în stagnare masei de „homo sovieticus”. Lukaşenko şi-a eliminat fizic opozanţii politici, fiind un exemplu pentru alţi dictatori. Unul dintre călăi, refugiat acum în Vest, a dezvăluit cum gropile erau săpate înainte de răpirea opozanţilor politici ai lui Lukaşenko de către trupele de miliţie ale statului Belarus, executarea lor fiind decisă la cel mai înalt nivel. Lukaşenko şi-a consolidat dictatura fiind atent la întărirea aparatului represiv, pe care şi l-a fidelizat, dar pe care l-a şi epurat, atunci când a considerat că există pericolul penetrării lui (de către Rusia). Lukaşenko a strâns relaţiile cu Rusia, profitând economic şi securitar (fiind membru OTSC, Belarusul este sub pavăza militară a Moscovei), dar nu şi-a onorat promisiunea de a aprofunda integrarea ţării în cadrul „Uniunii Rusia-Belarus”. În faţa presiunilor Moscovei, Lukaşenko a început jocuri geopolitice cu Vestul şi cu China. S-a ajuns în situaţia în care Moscova apără dictatura, dar vrea schimbarea dictatorului (sau cedarea lui în faţa cererilor de integrare), iar Vestul vrea să sprijine dictatorul în faţa presiunilor Moscovei, pentru ca Belarus să nu dispară de pe hartă, dar nu poate accepta dictatura, care contravine şi celor mai elementare norme politice democratice. Problema lui Lukaşenko este că modelul economic neo-sovietic din Belarus nu funcţionează dacă nu este subvenţionat de petrolul şi gazele ieftine din Rusia, iar Vestul nu este o alternativă, neoferind o pomană aşa cum a fost cea rusească. Periodic, Minskul a căutat împrumuturi externe, oferite iniţial de Rusia, apoi de China. În final, situaţia economică s-a degradat, electoratul belarus nemaiputând fi manipulat cu promisiuni fără acoperire, iar criza coronavirus a amplificat criza economică şi cea socială, mai ales că puterea a acţionat cu un diletantism exemplar.  Lukaşenko va câştiga alegerile, având ţara sub control, dar situaţia internă economică, socială şi politică, se va degrada, iar Moscova nu îl va ierta pentru sfidarea făţişă, prin jocurile pe care el le face cu Vestul, dar şi cu China. Vestul are o marjă de manevră redusă, urmând să găsească o soluţie care să salveze acest stat, şi abia, mai apoi, să asigure un răspuns la aspiraţiile democratice beloruse.

Având în vedere şi caracterul naţional diluat al beloruşilor (mult mai afectat de rusificare şi sovietizare decât cel al ucrainenilor), cât şi a hotărârii Moscovei de a recupera măcar acest stat post-sovietic (paradoxal, fragilizat pentru asta chiar de către Lukaşenko, prin stagnare internă şi izolare externă), criza care se profilează în Belarus poate fi mai gravă decât cea din Ucraina, chiar dacă Lukaşenko ar putea să scape de această dată, jucând hotărât cărţile pe care le are împotriva Moscovei. Este interesant de urmărit jocul cinic dintre Lukaşenko şi Putin, având o coregrafie elaborată, împachetat în „gesturi frăţeşti”, în timp ce ameninţarea cu mercenari (dar şi cu judecarea acestora) şi cea cu invazia militară este cât se poate de reală. Pentru moment, dacă Lukaşenko păstrează controlul asupra situaţiei, s-ar putea să se găsească o soluţie cu aparenţa de a fi una amiabilă. Cuţitele se vor scoate ulterior, iar Lukaşenko ştie asta (răspunsului dat lui Medvedev: „suntem conştienţi de toate repercusiunile”). În tot acest joc, unde este poporul belorus şi interesele sale elementare? Nicăieri. Asta este problema cu dictaturile, de orice natură ar fi ele (chiar şi cele ale cleptocraţiei şi imposturii): există manipulatori şi manipulaţi, dar, în nici o tabără, oameni care să-şi trăiască normal, cu demnitate, viaţa.

III. R.MOLDOVA. Igor Dodon, din nou, în vizită la Moscova.

O nouă vizită a lui Igor Dodon, desfăşurată în condiţii cam ciudate, ridică noi întrebări privind ce va ceda acesta Moscovei în schimbul sprijinului pentru realegerea sa ca preşedinte (şi prin implicarea electoratului din Transnistria). Dodon vorbeşte, din nou, de un împrumut din partea Rusiei, apărând pericolul ca Moscova să pună condiţii care vor afecta interesele fundamentale ale RM. Însă, despre ceea ce este mai periculos nu a vorbit: ce pregăteşte Kremlinul, cu complicitatea lui Igor Dodon, pentru Republica Moldova? 

Oficial, în cadrul vizitei de lucru la Moscova, Igor Dodon s-a întâlnit (05.08) cu Dmitri Kozak, reprezentant special al Rusiei pentru relaţii economice cu R.Moldova, dar şi pentru problema transnistreană, cu care a discutat despre reluarea negocierilor pentru acordarea unui creditul rus în valoare de 200 milioane de euro. Igor Dodon a declarat că: „am abordat subiectul privind reluarea negocierilor pentru acordarea creditului rus în mărime de 200 milioane de euro pentru susţinerea agenţilor economici şi a populaţiei RM în această perioadă dificilă. Am convenit ca, în zilele următoare, să se desfăşoare prima rundă de negocieri dintre reprezentanţii celor două guverne”. De asemenea, s-a convenit organizarea, în octombrie, la Chişinău, a unei noi şedinţe a Comisiei Interguvernamentale moldo-ruse pentru colaborare comercial-economică, în cadrul căreia „urmează să fie semnate mai multe acorduri bilaterale importante”. S-a discutat problema acordării autorizaţiilor pentru tranzitarea mărfurilor moldoveneşti pe teritoriul Ucrainei, pentru a fi exportate în Rusia. Rusia ar urma să acorde un ajutor gratuit, câteva zeci de mii de tone de motorină, pentru susţinerea fermierilor din RM afectaţi de secetă.

Vizita lui Igor Dodon a fost una ciudată. Acesta nu a anunţat-o, aşa cum a făcut anterior, lăudându-se cu vizitele în Rusia, opinia publică fiind informată de Renato Usatîi (o altă „creaţie” a Rusiei, rival al lui Dodon, în prezent, dat în urmărire de MAI al Rusiei). Abia mai apoi, a venit confirmarea oficială de la Igor Dodon, care era, deja, în zbor spre Moscova. Igor Dodon nu a fost primit de Vladimir Putin, o asemenea întâlnire fiind importantă pentru el, în contextul apropierii alegerilor prezidenţiale. Interesant, au apărut informaţii că şi liderul transnistrean, Vadim Krasnoselski, s-ar fi aflat la Moscova în această perioadă. Având în vedere că scopul declarat al vizitei pare să fie unul inventat (guvernele celor două state putând începe negocierile fără vizita la Moscova a unui şef de stat care s-a întâlnit doar cu un reprezentant de rangul doi, chiar dacă acesta este „ucenicul vrăjitor” care a creat memorandumul cu care Kremlinul vrea să îngenuncheze R.Moldova) apare întrebarea care a fost scopul real al vizitei. Având în vedere că Igor Dodon are nevoie de sprijinul Moscovei pentru a câştiga alegerile prezidenţiale (chiar dacă acesta nu şi-a anunţat, încă, candidatura), întrebarea este ce a dat, la schimb, Igor Dodon? Modul în care s-a desfăşurat vizita, pare să fie o chemare la ordin a lui Igor Dodon şi instruirea de către responsabilul de caz, Dmitri Kozak, ce trebuie să facă „omul Moscovei de la conducerea R.Moldova” în perioada următoare. Mai întâi, să le enumerăm pe cele declarate: 1) reluarea negocierilor privind un împrumut de 200 milioane euro. Dodon insistă cu acest împrumut, chiar şi după ce Curtea Constituţională a anulat acordul la care guvernul Dodon şi Kremlinul ajunseseră, dar întrebarea rămâne: ce dă Igor Dodon din suveranitatea politică şi economică a RM pentru aceşti bani, care vin, de această dată, pentru ajutorarea populaţiei şi firmelor din RM (nu a celor ruseşti?), de fapt, pentru câştigarea alegerilor de către Dodon; 2) Dodon trebuie să rezolve problema tranzitului prin Ucraina a mărfurilor moldoveneşti (adică, prioritar, a celor…transnitrene); 3) un pic de pomană electorală, cu motorina dată gratuit unor fermieri; 4) promisiunea de întrunire a comisiei interguvernamentale şi semnarea unor acorduri importante (care?). Mai important este, însă, ceea ce nu s-a anunţat oficial, ştiind că în perioadele de vulnerabilitate ale RM, cum este cea de acum, cu un Igor Dodon devotat Kremlinului având un control semnificativ asupra structurilor de putere din RM, Kremlinul extrage cedări importante. Prezenţa liderului transnistrean la Moscova, după ce Dodon se întâlnise cu acesta la Chişinău, sugerează că au fost discutate probleme economice (folosirea de către transnistreni a băncilor din RM, chiar dacă nu îndeplinesc condiţiile, apărând pericolul spălării de bani) şi, mai ales, politice. Probabil, Rusia i-a promis lui Dodon că îi va trimite pe transnistreni să voteze pentru el, dar care este preţul plătit de acesta pe seama RM? Aceasta va fi principala problemă în RM în această perioadă: ce dă Rusiei Igor Dodon din interesele fundamentale ale RM, independenţă, suveranitate (politică şi economică) şi integritate teritorială?

La Chişinău, europenii şi-au pierdut răbdarea cu regimul şi au cerut ca justiţia din RM, transformată din „justiţia lui Plahotniuc” în „justiţia lui Dodon”, fără să fie, însă, reformată, să acţioneze în cazul „furtului miliardului” (tergiversarea procesului a ajuns un spectacol juridic lamentabil). La „îndrăzneala” reprezentantului UE la Chişinău, Peter Michalko, de a cere acest lucru, reprezentanţii Partidului Şhor (Şhor fiind principalul instrument în organizarea furtului) au organizat demonstraţii în sprijinul „independenţei justiţiei” din RM! Reacţia ambasadorilor unor state europene, care s-au solidarizat cu Michalko, a pus în dificultate puterea. În următoarea perioadă, tendinţele ce trebuie urmărite în RM sunt: 1) ce planuri mai născoceşte Kremlinul, Dmitri Kozak fiind inventiv pe seama bietei RM? 2) ce mai cedează din interesele fundamentale ale RM, la ordinul Moscovei, Igor Dodon? 3) cât de negativ reacţionează UE în faţa neîndeplinirii de către regimul Dodon a angajamentelor de reformă pe care şi le-a asumat? Interesant de urmărit este nu ce face Dodon, el este executant, ci Kremlinul, mai ales prin Dmitri Kozak, dar şi Partidul Democrat din Moldova, democraţii neputând merge cu Dodon până la capăt în corabia care îl duce pe acesta la Moscova, iar RM….nicăieri.      

IV. GRECIA/EGIPT/TURCIA. Acordul de partajare a ZEE dintre Grecia şi Egipt nemulţumeşte Turcia. 

Decizia Greciei de a semna un acord de delimitare a Zonei Economice Exclusive (ZEE) cu Egiptul a afectat fragila înţelegere stabilită între cele două părţi, sub mediere germană, de începere a negocierilor. Turcia a anunţat reluarea prospecţiunilor în zona din sudul insulei greceşti Kastellorizo, considerând că Grecia şi-a încălcat promisiunea, deşi acordul greco-egiptean nu reprezintă decât un răspuns, cu o susţinere legală argumentată (baza este UNCLOS) la cel semnat de Turcia cu guvernul de la Tripoli. Tensiunile, stopate pentru o perioadă, vor creşte din nou, putând escalada, fără, însă, ca şansele începerii negocierilor să dispară cu totul.  

Preşedintele turc, Recep Erdogan a declarat (07.08) că Turcia a reluat activitatea de prospectare în estul Mării Mediterane după ce Grecia „nu şi-a ţinut promisiunea privind aceste activităţi”. Erdogan a anunţat că „nu ne simţim obligaţi să dialogăm cu cei care nu au drepturi în zonele (noastre) de jurisdicţie maritimă”, indicând că negocierile greco-turce, care urmau să înceapă, nu vor mai avea loc. El a anunţat că nava de prospecţiuni turcească Barbaros Hayreddin Pasa va fi trimisă în zona maritimă în dispută pentru a începe prospecţiunile. Reacţia lui Erdogan apare după ce Grecia şi Egiptul au semnat un acord de partajare a Zonei Economice Exclusive/ZEE care, din perspectiva greacă, neutralizează efectele memorandumului semnat de Turcia cu guvernul recunoscut internaţional de la Tripoli. Erdogan a afirmat că acordul dintre Grecia şi Egipt nu are valoare şi că Turcia va susţine „decisiv” memorandumul cu Libia. El a menţionat, cu referire la medierea germană, că Angela Merkel îi spusese că „îi vom facilita eforturile (de negociere) dacă vom stopa activitatea de prospectare (în zona în dispută) pentru 3-4 săptămâni”. MAE turc a anunţat că zona maritimă partajată de Grecia şi Egipt se află în zona platoului continental turc (în consecinţă, apele respective aparţin ZEE turce). MAE grec a transmis că „Turcia provoacă crize şi acest lucru este evidenţiat de comunicatele turce legate de semnarea acordului dintre Grecia şi Egipt privind delimitarea ZEE”.

Grecia şi Egiptul (06.08) au semnat un acord de departajare (implicând şi recunoaştere reciprocă) a ZEE din estul Mării Mediterane. Acordul a fost semnat, la Cairo, de către ministrul de externe grec, Nikos Dendias, şi omologul său egiptean, Sameh Shoukri. Shoukri a declarat că „acordul permite celor două ţări să avanseze pe calea maximizării utilizării resurselor din aceste ZEE având promiţătoare rezerve de petrol şi gaze”. Diplomaţi greci au apreciat că acest acord face nul memorandumul încheiat între Turcia şi guvernul de la Tripoli. Dendias a declarat că „acordul cu Egiptul este în concordanţă cu cadrul legal internaţional” (referire la Convenţia ONU asupra dreptului mării/UNCLOS, care permite o zonă de 200 mile marine în jurul unei insule. Grecia are, la extremitatea sa estică, insulele Rodos, Karpatos, Creta şi, mai ales, micuţa insulă Kastellorizo, fapt care îi permite, în concordanţă cu UNCLOS, să revendice o ZEE extinsă, în detrimentul Turciei, lucru consfinţit în acordul cu Egiptul. Turcia, care nu este semnatară UNCLOS, se prevalează de prevederea care se referă la platoul continental, ZEE pe care o revendică, formalizată în acordul cu guvernul de la Tripoli, fiind revendicată în baza argumentului că aceasta ar aparţine platoului continental turc, ignorându-se ZEE greacă aferentă insulelor Rodos, Karpatos, Creta şi Kastellorizo).

Turcia a transmis, prin NAVTEX, că “navele de luptă turce vor efectua trageri în apele Mării Mediterane din dreptul coastei Antaliei (zona în dispută, unde urmează să aibă loc prospecţiuni, de la sud de insula Kastellorizo) în zilele de 10-11.08.2020”. Potrivit unor informaţii, navele militare turce din zonă au fost alertate, fiind observată o navă purtătoare de rachete turcă navigând în proximitatea insulei Kastellorizo.

Grecia şi-a anunţat (08.09) disponibilitatea de a începe negocierile, aşa cum era programat, cerând Turciei să renunţe la ameninţări şi să vină la masa negocierilor. Însă, primul ministru grec, Kiriakos Miţotakis, a declarat (07.08) că Grecia nu va mai accepta abordarea NATO de până acum: “cred că în NATO a devenit clar faptul că această abordare de neimplicare (“hands-off approach”) nu mai este acceptabilă pentru noi”. Grecia va juca cartea diplomatică, cel puţin până când Turcia va face pasul decisiv, acela de a începe prospecţiunile în zona din sudul insulei Kastellorizo.  Din acel moment, tensiunile se vor apropia de apogeu, iar mediatorii vor trebui să se grăbească dacă vor ca situaţia să nu degenereze. Dar, poate, acesta este planul ambelor părţi, dincolo de demonstraţiile de forţă turce şi abordările greceşti, pentru moment, diplomatice.

V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 10 - 16.08.2020.

● LIBAN. Explozia unei încărcături uitate a distrus portul Beirut şi a repus în discuţie falimentul politic al clasei politice şi al statului. Explozia uriaşă a unei încărcături de azotat amoniu uitată într-un depozit din portul Beirut a distrus mare parte din port, afectând şi cartiere rezidenţiale limitrofe. Dezastrul a generat, imediat, reacţia populaţiei, aceasta fiind revoltată, de mult, împotriva incapacităţii sistemului politic corupt şi feudal din Liban. Vizita preşedintelui francez, Emmanuel Macron, a pus paie pe foc, arătând o ţară neguvernată, unde populaţia s-a săturat de cronismul clanurilor de politicieni, care au falimentat statul (oficialilor le este frică să apară în faţa populaţiei, în timp ce unii libanezi îi cereau lui Macron ca Franţa să reia controlul asupra Libanului!). Demonstraţiile au luat o turnură violentă, manifestanţii luând cu asalt clădirile guvernamentale, iar forţele de ordine reacţionând. Chiar şi în situaţia în care statul este falimentar, este puţin probabil ca reţelele politice feudale să renunţe la exploatarea resurselor statului, inclusiv Hezbollahul, care, acum, când a ajuns să domine militar şi politic Libanul, constată că nu este capabil să guverneze acest stat, în vreme ce banii sponsorului, Iranul, au încetat să mai vină.

● SERBIA. Achiziţii de sisteme de apărare antiaeriană din China. Serbia a achiziţionat, din China, sistemul de rachete antiaeriene cu rază medie de acţiune, din noua generaţie, FK-3 (varianta mai puţin performantă, pentru export, a sistemului HQ-22, un sistem care îşi are originea în sistemele ruseşti S300/S400) cu rază de acţiune de 100 km. Alături de achiziţionarea celor şase drone de luptă/UCAV de tip CH-92A cu rachete dirijate prin laser, această achiziţie demonstrează cooperarea intensificată a Serbiei cu China. Belgradul continuă desfăşurarea programelor de înzestrare cu armament chinezesc şi rusesc (MiG-29, Panzir-S). Dacă, militar, avem dovada unor programe eficiente, în plan politic acestea nu au relevanţă: pentru o naţiune cu probleme economice, necesitatea unor asemenea programe de înzestrare este îndoielnică, mai ales că Serbia este înconjurată de state NATO, care nu atacă şi nu sunt atacate, iar Kosovo şi Bosnia-Herţegovina sunt sub protecţia militară a NATO. Oricum, este de admirat cum statele vecine nouă desfăşoară eficient programe de înzestrare militare, urmând să operaţionalizeze sisteme de armament moderne (Ungaria, tancurile Leoprad-2; Bulgaria, avioanele F16V; Ucraina, navele de patrulare Mark VI).