MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (03 - 09.02.2020)

Săptămâna a fost marcată de o serie de vizite care reprezintă căutările unor poziţii comune de promovare a unor interese, pe diferite direcţii: Paris – Varşovia, în vederea reformării UE şi a unei politici europene de apărare; Berlin – Viena, privind contribuţia la bugetul UE; Budapesta-Chişinău, într-o strategie vizibilă, deşi nedeclarată. Învestirea unui nou guvern la Pristina redeschide calea spre negocieri între Kosovo şi Serbia, deşi mai rămân destule obstacole.

I. FRANŢA. Promovarea unei politici europene pro domo.

Prin vizita făcută în Polonia, preşedintele francez, Emmanuel Macron, a căutat relansarea relaţiilor bilaterale, cu scopul de a găsi un partener în reformarea UE şi a politicii de apărare europene propuse de Paris. În discursul său privind strategia de descurajare nucleară franceză, Macron a propus europenilor o cale de construire a unui nucleu de apărare europeană în jurul capacităţilor de descurajare nucleară franceze … care rămân, însă, sub controlul suveran al Parisului.

a. Vizita lui Emmanuel Macron la Varşovia. Preşedintele francez a căutat să relanseze relaţiile cu Polonia (03.02), căreia Parisul îi propune un rol mai mare în conjunctura actuală europeană (o UE post-Brexit, cu un naţionalism în creştere şi o scădere a încrederii în viitorul comun european, dar şi cu o Franţă decisă să-şi impună punctul de vedere printr-o mai mare integrare europeană conform viziunii sale, cea a unui stat ajuns puterea militară a UE, nucleară şi convenţională, dar nu şi cea economică şi politică, fapt pe care Emmanuel Macron îl eludează atunci când face aceste propuneri care convin de minune … Franţei).

La Varşovia, Macron a pus accentul pe adâncirea integrării militare a statelor UE, el prezentând o viziune optimistă: „voi fi fericit în ziua în care poporul polonez va gândi că în ziua în care suntem atacaţi, ştim că Europa ne poate proteja, deoarece, în aceea zi, semnificaţia apartenenţei europene va fi indestructibilă”. Deşi conservatorii polonezi sunt mulţumiţi cu o asemenea viziune şi de rolul care ar urma să fie acordat ţării lor, este greu de crezut că Polonia, ca şi alte state din est, va da vrabia americană din mână pe cea franceză de pe gard. De ce ar da ea un clar „We are ready to die for Warsaw” (umbrela nucleară americană pusă la dispoziţia NATO) pe un ipotetic „peut-être, nous mourrons pour Varsovie” (umbrela nucleară franceză care rămâne sub controlul suveran al Parisului)? Macron a apărat iniţiativa sa de deschidere strategică faţă de Rusia, una care îngrijorează mulţi europeni, inclusiv Polonia, prin formula „Franţa nu este nici pro-Rusia, nici anti-Rusia, este pro-europeană”. Pentru europenii din est, cu pericolul rus la uşă (Kremlinul desemnând statele NATO ca fiind adversare), politica de apărare impune mult mai mult decât o asemenea metaforă.  Pe de altă parte, Macron a avut o abordare mai realistă faţă de NATO: „Europa apărării nu este o alternativă la NATO, este un complement indispensabil”.  După ce concepuse apărarea europeană ca o alternativă la NATO, Parisul se repliază pe una complementară, deşi, după experienţa africană, unde a rugat SUA să nu o lase singură, mai are un singur pas până când ajunge la soluţia realistă: apărarea europeană este parte integrantă a NATO, iar apărarea europeană extinsă, în MENA, poate fi făcută în afara NATO, dar nu fără NATO şi SUA.     

Relaţiile dintre Polonia şi Franţa s-au răcit în 2016, după ce conservatorii polonezi, PiS, au renunţat la un contract cu Airbus privind achiziţionarea de elicoptere în valoare de 3,4 miliarde de dolari. Ulterior, între cele două state au acumulat mai multe diferenţe, atât în plan politic, pe măsură ce PiS a încălcat normele statului de drept în procesul de reformare a justiţiei, cât şi privind ameninţările prezente, migraţia, sau viitoare, încălzirea globală. Macron, un fervent integraţionist european (într-un proiect care reflectă interesele naţionale franceze), a combătut guvernele naţionaliste ca cel polonez, criticând reformele în justiţie ale PiS. Preşedintele polonez, Andrzej Duda, şi-a exprimat speranţa că vizita lui Macron va marca un progres în relaţiile franco-poloneze şi a răspuns pozitiv la propunerea franceză de includere a Poloniei în proiectul tancului european: „Astăzi, Franţa este, cu siguranţă, o putere la scară europeană, iar rolul Franţei va creşte după Brexit”. Macron a afirmat că a atins, în discuţiile cu Duda, problema reformei justiţiei în Polonia, cea care a dus la acuzele europene că PiS încalcă normele statului de drept, dar şi-a exprimat doar speranţa că dialogul Varşoviei cu Bruxellesul se va „intensifica”. Practic, Parisul a eludat problema, pasând-o Bruxellesului, fiind interesat mai mult de relansarea relaţiilor bilaterale. Pentru PiS, vizita reprezintă o şansă „să reintre în rând cu lumea”, Polonia urmând să ocupe locul pe care şi-l doreşte, acela de putere europeană de prim rang, dar fără să facă compromisuri majore în privinţa reformei justiţiei. În privinţa bugetului european, cele două state au poziţii asemănătoare, cel puţin în problema subvenţionării agriculturii, dar au poziţii opuse în problema migraţiei[1].

Macron este în căutare de noi alianţe în Europa, pe fondul diferenţelor pe care le are cu Germania privind planurile sale de reformare a UE, prea ambiţioase, cărora Berlinul, mai realist şi mai puternic economic şi politic, se opune. Oricum, Macron a anunţat un summit al „triunghiului de la Weimer” în vederea revigorării acestui format.   Probabil, Polonia va lua ceea ce îi convine din propunerile Parisului: apropierea politică, necondiţionată de schimbări în politica internă; cooperarea în industria de apărare; rolul oferit de Paris la scară europeană, inclusiv în cadrul „triunghiului de la Weimer”. După atâtea tensiuni, două state europene importante caută să se apropie, în pofida abordărilor diferite, dacă nu opuse, în multe aspecte, atât de securitate, cât şi politice. Foarte probabil, vizita nu a dus la rezultate politice deosebite, dar a deschis calea comunicării între cei doi mari europeni, cel din Vest şi cel din Est (care, împreună cu cel mare din Nord, Germania, şi cel mare din Sud, Italia, formează „crucea vertebrală” a Europei) cu şanse ca, în viitor, să se găsească o viziune comună pentru viitorul Europei. Pentru noi, important este să sesizăm această orientare şi, în măsura în care se dezvoltă, să ne adaptăm pentru a ne apăra interesele.

b. Prezentarea strategiei de descurajare nucleare franceze. Într-un mult aşteptat discurs ţinut la Şcoala de Război (07.02), preşedintele Emmanuel Macron a adus unele clarificări privind politica de descurajare nucleară a Franţei. Europenilor care doresc, Macron le-a făcut oferta deschiderii unui „dialog strategic” asupra rolului politicii de descurajare nucleare a Franţei în securitatea continentului, chemând la determinare şi la o creştere a cheltuielilor de apărare europene. Macron a declarat că naţiunile europene care vor, pot participa la jocurile de război de descurajare nucleară ale Franţei. El nu a detaliat în ce va consta această asociere, dar a precizat că ea nu va însemna partajarea capacităţii de descurajare nucleară franceze (decizia de lansare a unui atac nuclear rămânând un drept suveran al Franţei), dar va duce la discuţii despre aceasta şi despre adâncirea „culturii strategice întrunite europene”. Refuzând să plaseze capacitatea de descurajare nucleară franceză sub comanda UE, Macron a dat un răspuns întrebării, cel mai recent pusă de un parlamentar german: de ce Franţa, care vorbeşte atât de mult de apărarea europeană comună, nu plasează armele sale nucleare sub comandă europeană? Deschiderea spre europeni în problema nucleară este în concordanţă cu insistenţa lui Macron ca Europa să-şi consolideze autonomia strategică în faţa amplificării ameninţărilor globale şi încetarea bazării numai pe SUA şi NATO pentru asigurarea apărării Europei: „interesele franceze vitale au acum o dimensiune europeană”. Macron a precizat că Brexitul nu va schimba cu nimic cooperarea în acest domeniu dintre Franţa şi Marea Britanie. Fireşte, strânsa cooperare în acest domeniu sensibil, dictată şi de constrângerile financiare, va continua, de vreme ce ea a fost şi rămâne una între două state suverane, indiferent de apartenenţa lor la UE sau nu, cu menţiunea că Marea Britanie îşi pune armele nucleare la dispoziţia NATO, în vreme ce Franţa nu o face, nefiind parte a Grupului de Planificare Nucleară al NATO, cel care decide politica nucleară a Alianţei privind capacităţile nucleare pe care le are la dispoziţie (cele puse la dispoziţie de către SUA şi Marea Britanie).

Franţa vrea să capitalizeze pe faptul că, după Brexit, a rămas singura putere nucleară din UE (fapt care îngrijorează unii europeni, care constată o „hegemonie militară franceză”) încercând coagularea unui consens defensiv european în jurul capacităţilor sale de descurajare nucleară, care rămân sub controlul său suveran. Prin comparaţie, SUA pun la dispoziţia statelor NATO capacitatea sa de descurajare, acestea aflându-se sub umbrela sa nucleară. Franţa pune în discuţie coeziunea transatlantică, măsura în care SUA s-ar implica într-un război nuclear pentru a apăra europenii aflaţi sub un atac nuclear, deşi Washingtonul nu a arătat nici un moment că ar ezita, URSS, iar, acum, Rusia testând permanent acest angajament (cel mai recent prin încălcarea INF, fapt ce a şi dus la dispariţia acestuia). Numai un răspuns unitar al statelor NATO la dislocarea SSC8 va convinge Rusia că Alianţa are un răspuns real la această nouă provocare, în caz contrar Kremlinul având posibilitatea să ameninţe Europa fără ca SUA să le poată apăra. În acest context, deşi a dat asigurări că recunoaşte rolul SUA şi al NATO în apărarea Europei, mesajul preşedintelui Macron nu este liniştitor: „problema nu este ca europenii să ştie dacă se pot apăra singuri, cu sau fără Washington, dar securitatea noastră derivă, de asemenea, inevitabil, dintr-o capacitate mai mare a europenilor de a acţiona autonom”. El a făcut o predicţie cu care, probabil, multe state NATO europene nu vor fi de acord: „ca să construim Europa de mâine, normele noastre nu trebuie să fie sub control american, infrastructura şi porturile noastre nu trebuie să fie controlate de capitalul Chinei, iar reţele noastre digitale nu trebuie să fie sub presiunea Rusiei”, fie doar pentru faptul că a alăturat la două ameninţări evidente, hegemonia economică a Chinei şi acţiunile agresive ale Rusiei (mult mai mari decât cea menţionată), un element strict necesar Alianţei transatlantice, normele comune cu SUA în domeniul apărării. Pe de altă parte, el a declarat că „Franţa este convinsă că securitatea pe termen lung a Europei se materializează printr-o alianţă puternică cu SUA” (dar „securitatea noastră se materializează, de asemenea, inevitabil, printr-o capacitate mai mare de a acţiona autonom a europenilor”!). 

Macron a cerut europenilor să nu se cramponeze în rolul de spectator într-o lume în care a început o nouă cursă a înarmărilor, ei „urmând să dezvolte o capacitate mai mare de acţiune în faţa dezordinii mondiale”[2]. Apare un element relativ periculos, în condiţiile în care urmează ca NATO să decidă, în contextul încetării INF, asupra răspunsului la dislocarea de către Rusia a rachetelor SSC8.  În condiţiile în care Europa riscă să devină teatrul de confruntare post INF, Macron le-a cerut acestora participarea deplină la viitoarele negocieri asupra controlului armamentelor, asociindu-se la un „dialog strategic” asupra rolului capacităţii de descurajare nucleară franceze. Franţa sugerează ca europenii, raliaţi în jurul unor forţe nucleare franceze rămase sub controlul său suveran, să se constituie parte distinctă între SUA şi Rusia în momentul în care Alianţa se pregăteşte să dea un răspuns la dislocarea SSC8: „să fim clari: dacă o negociere şi un tratat cât mai larg sunt posibile, europenii trebuie să fie parte şi semnatari ai acestui viitor tratat deoarece este vorba de teritoriul nostru care este ameninţat” (s-ar putea referi nu numai la post INF, ci şi la New START!). Poziţia franceză ar putea complica răspunsul Alianţei[3] la dislocarea SSC8, mai ales că şi Germania este îngrijorată de un răspuns prea hard, cochetând cu ideea unui memorandum propus de Kremlin (care ar lăsa Rusia în avantaj, aceasta având, deja, operaţionalizate rachetele ce ameninţă Europa). La urma urmei, Macron le cere europenilor să nu rămână spectatori, deşi această poziţie este confortabilă sub umbrela nucleară americană, oferindu-le doar … un rol de spectatori la exerciţiile de descurajare nucleară franceze. De fapt, Emmanuel Macron doar a înscris doctrina de descurajare nucleară franceză într-un cadrul european, fără însă să o facă una europeană. Deşi poziţia noastră este clară, este important să înţelegem punctul de vedere francez, atât elementele pozitive care pot fi identificate în acesta, cât şi evoluţiile negative pe care le poate genera.  

II. GERMANIA/AUSTRIA. Contributorii europeni neţi mici şi mijloci au o poziţie comună. Vizita cancelarului austriac, Sebastian Kurz, la Berlin.

Întâlnirea lui Sebastian Kurz cu Angela Merkel (03.02) are o importanţă deosebită nu numai pentru cele două state, cât şi la nivel european. Kurz, revenit cinic dintr-o alianţă neonorantă cu extrema dreaptă la normalitatea uneia cu ecologiştii, a remarcat că are cu Berlinul o poziţie comună în privinţa bugetului european, dar şi diferenţe, mai ales asupra migraţiei. Kurz şi Merkel au căzut de acord asupra contribuţiei la bugetul european, dar nu şi în problema migraţiei (precum şi a unei probleme bilaterală, cea a taxelor de tranzit). El a găsit înţelegere din partea Angelei Merkel, cele două ţări refuzând să plătească mai mult la bugetul european. În privinţa proiectului de buget pe termen mediu al UE, Merkel a declarat că cele două state sunt în aceeaşi situaţie, fiind contributorii neţi (Kurz: „suntem în aceeaşi barcă”). În faţa propunerii Comisiei UE, de creştere a contribuţiei la 1,11% din PIB, şi a celei a Parlamentului European, de creştere la 1,3% din PIB,  cele două state vor ca aceasta să rămână la 1% din PIB. După ce Kurz a anunţat că Merkel ar putea să-şi folosească dreptul de veto la întâlnirea din 20.02, aceasta a precizat că „se poate numi veto sau nu, dar avem nevoie de unanimitate în Consiliul European. Aceasta nu s-a realizat încă”. Totuşi, Merkel a indicat că poziţia contributoriilor neţi ar putea fi flexibilă: „nu se poate ajunge doar cu propunerea de 1,00% spre un compromis”. De fapt, poziţia Germaniei va depinde şi de cât din contribuţia sa se va întoarce în landurile sale din est. Acordul dintre cele două state are o dimensiune europeană deoarece reprezintă mult mai mult, un acord între contributorii neţi mari şi cei mijlocii europeni realizat pe filiera germană, Austria erijându-se în reprezentant al interesele contributoriilor neţi mijlocii, cei care se opun ferm creşterii contribuţiei lor la bugetul european. În privinţa migraţiei, Austria se opune redeschiderii operaţiunii Sophia de salvare a migranţilor în Marea Mediterană, dar şi aici, cu timpul, s-ar putea găsi o poziţie comună, Germania urmând să pună în prim plan problema migraţiei pe perioada deţinerii preşedinţiei UE. 

Pentru noi, Austria rămâne pivotul Vestului spre Europa Centrală, cu bune şi cu rele. Ca şi pe vremea imperiului austro-ungar, Viena, nu Budapesta (care nu poate şi nici nu vrea, cel puţin în prezent) este cea prin care trece drumul nostru spre Europa. Însă, la întrunirea europeană din 20.02, Austria şi Germania vor avea o poziţie contrară intereselor noaste, rămânând ca, prin negocieri … tot cu ele, să reuşim să păstrăm acei bani de care avem atâta nevoie pentru a ne dezvolta.

III. UNGARIA. Budapesta promite ajutor regimului Dodon şi propune Kievului o soluţie. Ministrul de externe maghiar, Péter Szijjártó, a vizitat Chişinăul şi Kievul, cu mesaje diferite: la Chişinău, un ajutor necondiţionat pentru integrarea europeană unui regim Dodon pro-rus, care doar simulează reforme proeuropene, iar la Kiev, un set de condiţii pe care Ucraina ar trebui să le urmeze pentru ca Ungaria să nu îi mai blocheze cooperarea cu NATO şi UE.

a. Vizita la Chişinău. Ministrul de externe al RM, Aureliu Ciocoi, şi cel maghiar, Péter Szijjártó, au semnat (04.02) două acorduri de cooperare, unul privind acordarea de către Ungaria a 40 de burse pentru studenţii din RM şi unul privind cooperarea în domeniul instruirii diplomatice şi a schimbului de informaţii. MAE maghiar va detaşa doi diplomaţi pentru a ajuta R.Moldova în domeniul integrării europene. Aceste gesturi simbolice pălesc în faţa sprijinului declarat maghiar pentru „integrarea europeană a RM dusă de actualul guvern” şi a unei posibile vizite a premierului maghiar, Viktor Orban, la Chişinău. S-a vorbit chiar despre o iniţiativă privind încheierea unui parteneriat strategic între cele două state, iar Péter Szijjártó a subliniat că Budapesta „pledează pentru o cooperare cât mai strânsă cu R. Moldova şi va sprijini necondiţionat parcursul european al acesteia” (chiar dacă RM, sub regimul Dodon, doar simulează un parcurs european, având un parcurs … spre Moscova, sau tocmai din această cauză?).

Prezentată ca fiind o amplificare a cooperării dintre Budapesta şi R.Moldova în vederea integrării europene a acesteia, vizita lui Péter Szijjártó la Chişinău reprezintă un sprijin politic dat regimului Dodon în vederea scoaterii acestuia din izolare, în condiţiile în care UE, ca şi SUA şi România, constată că la Chişinău se simulează reforma, doar pentru a se consolida un regim autoritar care orientează ţara spre est, dar pe banii occidentali. Acţiunea reprezintă un element de continuitate în politica Budapestei, care a ajutat orice regim antiromânesc de la Chişinău, dar, dincolo de elementele simbolice şi un ajutor economic redus[4], Budapesta nu mai are puterea pe care a avut-o odată, aceea de a transmite, în calitate de „expert pe RM”, o imagine falsă a regimurilor pro-ruse şi antieuropene de la Chişinău Bruxellesului şi Berlinului deoarece regimul Orban este, el însuşi, discreditat în aceste capitale. În final, politica maghiară în RM este în beneficiul Rusiei, Igor Dodon fiind doar un instrument al Kremlinului aflat la conducerea acestui stat.

Politica Ungariei, amplificată sub regimul Orban, care apare ca fiind una de „încercuire a României”, nu are şanse de reuşită pe termen lung, realităţile fiind cele care o vor înfrânge[5]. Neavând capacitatea de a atinge un nivel ridicat, atât datorită capacităţii limitate a RM şi a Ungariei, precum şi a statutului Budapestei în UE, această politică are un caracter între deranjant („două ţări prietene României care se cam gândesc cum să-i afecteze interesele naţionale”) şi ridicol (având în vedere că un „corigent european”, regimul Orban, acordă ajutor pentru integrarea europeană unui „duplicitar prin definiţie”, regimul Dodon, care numai la aşa ceva nu se gândeşte, ci cum să ducă RM spre Est, înşelând cât mai mult Vestul).

b. Vizita la Kiev. Péter Szijjártó s-a întâlnit (08.02) cu prim ministrul, Dmitro Kuleba. În contextul disputei legate de controversata lege privind reducerea nivelului de educare în limba maternă, Péter Szijjártó a declarat că Ungaria doreşte să îşi îmbunătăţească relaţiile cu Ucraina: „guvernul maghiar este interesat în reînnoirea bunelor relaţii de vecinătate cu Ucraina”. El a anunţat că a făcut „o serie de sugestii” în cadrul întâlnirii avute cu ministrul educaţiei ucrainean în vederea soluţionării problemei, insistând ca Ucraina să le urmeze: „vrem ca maghiarii din Transcarpatia să aibă oportunitatea să îşi păstreze limba maternă”. Răspunsul lui Kuleba a fost că „Ucraina îşi doreşte ca Transcarpatia să devină o poveste de succes mulţumită eforturilor comune ale Ucrainei şi  Ungariei”.

Reacţia maghiară la legea educaţiei, votată de oligarhii naţionalişti ai lui Poroşenko, deşi legitimă, legea introducând restricţii importante[6] privind educaţia minorităţilor în limba maternă, a fost una disproporţionată (avem şi un etalon, reacţia calculată a României), Budapesta mergând până la a bloca, atât cât a putut,  cooperarea Ucrainei cu NATO, dar şi cu UE. În actualul context, când Ucraina trăieşte cu „sabia lui Damocles” a agresiunii ruse deasupra capului, modul în care a acţionat Budapesta arată ca o lovitură aplicată pe la spate Ucrainei de către un fost prieten declarat. Modul de comportament al Budapestei faţă de Ucraina este cel pe care l-a mai aplicat altor state din regiune[7]. Totuşi, imaginea Ungariei în UE a suferit o degradare continuă, şi, odată cu asta, a scăzut şi posibilitatea sa de a creşte presiunea asupra statelor vizate. Însă, în pofida agresivităţii acţiunilor sale diplomatice, Ungaria are argumentul unei politici continue şi coerente duse în sprijinul minorităţilor maghiare din statele vecine, dublată de o capacitatea de ajutorare economică a acestora folosită în mod eficient.

IV. KOSOVO. Învestirea noului guvern.

Guvernul alianţei Vetëvendosje (Autodeterminarea) – LDK (Liga Democratică din Kosovo) avându-l ca prim ministru pe Albin Kurti a trecut (03.02) cu o majoritate de numai şase voturi în Parlamentul de la Pristina[8]. Kurti a declarat, în faţa Parlamentului, că va lupta „împotriva corupţiei şi nepotismului”, atât de răspândite încât au devenit o ameninţare la viitorul economic al ţării, inclusiv al investitorilor externi. Guvernul are în componenţă mai multe persoane cu studii în Occident, ministru de finanţe fiind Besnik Bislimim, profesor de macroeconomie cu studii în Germania. Pentru a echilibra alianţa, Vjosa Osmani-Sadriu, reprezentanta partidului LDK, a fost aleasă preşedinte al Parlamentului, înlocuindu-l pe Glauk Konjufca (Vetëvendosje), care a devenit ministru de externe. Albin Kurti a reiterat (07.02) intenţia sa de a desfiinţa taxele de 100% aplicate produselor din Serbia, el precizând că va face acest lucru numai după ce guvernul său va introduce măsuri de reciprocitate în comerţ, politică şi economie: „vom introduce măsuri de reciprocitate şi apoi vom îndepărta taxele. Este inacceptabil să nu avem simetrie în relaţiile dintre noi”. Kurti a precizat că el va fi cel care va conduce echipa de negociatori cu Serbia. Dar, pentru ca negocierile să reînceapă, el vrea ca Serbia şi Kosovo să stabilească, în prezenţa reprezentanţilor UE, agenda discuţiilor. De asemenea, el a anunţat că guvernul său „va acuza Serbia la Curtea Internaţională de Justiţie pentru crimele făcute de trupele sârbe în războiul din 1998-1999”.  

În sfârşit, Kosovo are guvern. Şi nu vorbim numai de un alt guvern, ci de un nou tip de guvern, unul care elimină de la putere „vechea gardă UCK”, dar condus de un prim ministru care trebuie să arate că poate trece de la idealismul rebelului la pragmatismul liderului. Foarte probabil, presiunile americane au fost cele care au produs acest rezultat (vă conformaţi imperativului momentului şi găsiţi o soluţie de guvernare sau vă lăsăm baltă). Serbia pare că este pregătită pentru negocieri, preşedintele Aleksandar Vučić trimiţând semnalul că ţara sa este gata de dialog, obosită fiind de atâtea conflicte care au zdruncinat-o, singura cerinţa fiind să nu fie umilită (pusă să plătească, în continuare, pentru ceea ce s-a întâmplat demult). Dovada cea mai bună că se întrevede reluarea negocierilor este reacţia ambasadorului rus la Belgrad, care s-a întrebat „de ce atâta urgenţă”, respingând, însă, ideea că Rusiei îi convine situaţia actuală, nesoluţionarea problemei Kosovo fiind favorabilă politicii ruse în Serbia şi, în general, în Balcanii de Vest. Întrebarea este în ce măsură guvernul Vetëvendosje – LDK, respectiv Albin Kurti, va fi capabil să-şi depăşească radicalismul şi să înceapă negocieri cu Belgradul. Anunţatele măsuri de reciprocitate şi acuzarea Serbiei la CJI nu sunt elemente care să favorizeze acest lucru, chiar dacă guvernul s-a angajat să desfiinţeze taxele pe produsele sârbeşti. Chiar asupra lui Kurti planează îndoiala că nu va fi în măsură să depăşească durerile trecutului (a fost închis, timp de doi ani, în închisorile sârbeşti) şi radicalismul. Oricum, după multă vreme, apare şansa ca Pristina şi Belgradul să înceapă dialogul.

V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 10 - 16.02.2020. 

● UCRAINA/TURCIA. După vizita preşedintelui turc, Recep Erdogan, la Kiev, ocazie cu care Ankara a reafirmat sprijinul său pentru Ucraina, este interesant de urmărit atât modul concret în care o va face, dar şi reacţia Moscovei (pe fondul degradării, în ansamblu, a relaţiilor ruso-turce). Vizita s-a încadrat în căutările regionale ale celor două state de a găsi căi de cooperare economică şi politică. Deşi Ankara a declarat mereu că nu recunoaşte anexarea Crimeei de către Rusia, modul în care preşedintele Erdogan a salutat garda de onoare, cu formula de salut ucraineană „Salva Ucraina”, a reprezentat un mesaj neechivoc transmis Kremlinului.  

● BULGARIA. Când totul părea să arate bine, UE închizând ochii la ceea ce se întâmplă (dovadă povestea raportului UE despre un „MCV de succes” făcut cadou unei puteri care nu a făcut un pas spre mai multă dreptate pentru bulgari), iar guvernul Borisov trecând hopul moţiunii de cenzură, după un scandal exemplificator asupra corupţiei (care atacă nevoile de bază ale cetăţeanului, în acest caz, apa), dintr-o dată, au început să iasă la suprafaţă problemele: 1) la cererea procuraturii bulgare, un oligarh de seamă, care a arătat, decenii la rând, că este mai presus de lege, a fost arestat în EAU; 2) procuratura a cerut Curţii Constituţionale posibilitatea anchetării preşedintelui ţării, Rumen Radev, după ce au apărut probe că acesta a făcut o acţiune ilegală (a acordat o casă … viitoarei sale soţii), dar şi o înregistrare în care acesta făcea afirmaţii incriminatoare; 3) în replică, preşedintele Radev a anunţat retragerea „sprijinului politic” acordat guvernului Borisov („un guvern corupt, care duce ţara către dezastru” constată, abia acum, Radev), gest, de altfel, pur formal; 4) şocant, SUA au anunţat interzicerea intrării în SUA a unei persoane acuzate de acte majore de corupţie … un important judecător bulgar! Se pare că, la Sofia, „s-a spart buba”, şi, deşi „omerta” este prea puternică pentru ca să existe evoluţii rapide, se pare că vremea „păstrării aparenţelor” s-a încheiat, fie şi pentru că SUA şi-au pierdut răbdarea cu nivelul mare de corupţie din instituţiile bulgare. UE nu are decât să vadă şi ea aceste realităţi, mai ales că instituţia care va face lumină în Bulgaria va fi … una de-a sa, Procuratura Europeană.

● RUSIA/BELARUS. Întâlnirea Putin - Lukaşenko (07.02) nu a avut rezultate notabile, un semnal în acest sens fiind faptul că Lukaşenko a părăsit Soci fără să mai participe la conferinţa de presă. Ulterior, Dmitri Kozak a anunţat că Rusia va livra petrol Belarusului „la preţul pieţei mondiale”.  Se pare că tensiunile ruso-belaruse au intrat în linie dreaptă.

● MAREA BRITANIE/UE. Cele două părţi şi-au prezentat (03.02) obiectivele şi strategia de negociere a acordului comercial. Boris Johnson a prezentat principiul de bază, „suveranitatea înaintea economiei”, refuzând să beneficieze de avantaje economice din partea UE în schimbul respectării, în continuare, a normelor acesteia,  obiectivul fiind „un acord asemănător celui încheiat de UE cu Canada, iar, dacă nu se poate, unul asemănător celui încheiat cu Australia”.

● SUA/RUSIA. După ce impeachment-ul a eşuat (diviziunea politică internă atingând niveluri fără precedent), un preşedinte Trump triumfător s-ar putea să-şi piardă răbdarea cu politica Rusiei de sprijinire a regimului Maduro din Venezuela, efectele putându-se reflecta asupra ansamblului relaţiilor americano-ruse.

● SIRIA/TURCIA. Trupele turce şi cele ale lui Bashar al Assad s-au înfruntat în Idlib. După ce trupele lui Bashar al Assad au deschis focul asupra posturilor de observare turce din Idlib, ucigând şase soldaţi turci, Turcia a replicat cu foc de artilerie care a dus la moartea a 13 soldaţi sirieni. Preşedintele Erdogan a avertizat Rusia să nu stea în calea răspunsului său militar. Ankara a dat un ultimatum Damascului să se retragă din Idlib până la sfârşitul lunii, iar Rusia a transmis o delegaţie la Ankara în vederea găsirii unei soluţii.

● AZERBAIDJAN. Alegerile parlamentare ar trebui să se desfăşoare conform planului, regimul lui Heidar Aliev urmând să-şi asigure continuitatea printr-o serie de „reforme”. Azerbaidjan a devenit un fel de stat de graniţă, aşa cum era Iugoslavia în timpul războiului rece, între „autocraţiile recunoscute” şi „statele care sunt judecate după standardele democratice”, un „teren neutru”, dovadă fiind şi ultima întâlnire, la Baku, dintre şeful SMG rus, gl. Serghei Gherasimov, şi SACEUR, gl. Tod Wolters.