MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (02 – 08.09.2019)

I. AFGANISTAN. Escaladarea atacurile talibane asupra străinilor.

Două tragedii consecutive, care ne-au afectat direct, readuc în atenţie „războiul uitat” în care suntem implicaţi. Negocierile purtate în grabă de SUA cu talibanii au generat situaţia în care aceştia forţează obţinerea unor rezultate care nu reflectă raportul real de forţe din teren. Atacurile asupra străinilor din capitala Kabul reprezintă una din armele cu care talibanii vor să obţină cedări la masa negocierilor. Însă, ţine de liderii SUA să decidă ritmul şi condiţiile retragerii, deoarece o retragere pripită îi va încuraja pe talibani să îşi mărească cererile. Efectul pe teren al acestei situaţii va fi escaladarea atacurilor talibanilor asupra militarilor şi civililor din statele membre ale Coaliţiei. Responsabilii din teatru de operaţii cunosc acest risc şi vor reacţiona adecvat, dar nu pot reduce prea mult pericolul având în vedere războiul de guerilă folosind tehnici şi tactici teroriste dus de talibani.

Un vehicul încărcat cu explozibil a explodat (02.09) în Green Village, zona din Kabul în care îşi au sediul numeroase organizaţii internaţionale, provocând moartea a 16 persoane, între care un român, şi rănind mai mult de 100 de civili, străini, între care un roman, şi afgani. Al doilea atac a avut loc în Kabul (05.09), în proximitatea cartierului general al forţelor Coaliţiei, fiind ucişi doi soldaţi ai Coaliţiei (un român şi un american) şi 10 civili afgani, iar răniţi, 42 de civili afgani. Talibanii au revendicat ambele atacuri.

Cele două atacuri se înscriu într-o escaladare legată, foarte probabil, de negocierile dintre SUA şi talibani: aceştia, simţind că este momentul potrivit, respectiv că Administraţia Trump a decis să se retragă, folosesc aceste atacuri asupra membrilor Coaliţiei, civili şi militari, pentru a obliga SUA la concesii, mai ales că au obţinut, deja, unele: eliminarea puterii legale de la Kabul de la actualele negocieri, iar, în proiectul de acord, o retragere rapidă a unei părţi importante a contingentului american şi închiderea unor baze. Ce se întâmplă?

Situaţia de pe teren nu este atât de gravă pe cât vor talibanii să pară, dar nici nu este una mai bună decât acum ... 18 ani, când SUA au intrat în Afganistan: talibanii controlează cam aceeaşi proporţie din teritoriu, dar acum ei nu domină zona unde tadjicii, uzbecii şi hazara sunt majoritari şi nici oraşele, fiind stăpâni în zona rurală cu populaţie majoritar paştună. Talibanii nu mai au forţe armate „regulate”, ci doar unele de guerilă. Deşi avem o situaţie dificilă, este încă bine, având în vedere că forţele terestre ale Coaliţiei nu mai sunt implicate în lupte, dar pregătind şi sprijinind armata afgană, care continuă lupta cu talibanii. Sprijinul Coaliţiei este, însă, strict necesar armatei afgane.  

Aparent, nimic nou sub soare, avem metoda pe care SUA au aplicat-o cu decenii în urmă în Vietnam: vă pregătim să luptaţi şi vă sprijinim. Există, totuşi, o mare diferenţă: aici există un nucleu constituit care, de la nivel populaţie până la lideri, este ostil talibanilor, format din tadjici, uzbeci şi hazara. În plus, o parte din populaţia paştună este de partea puterii de la Kabul. Dar, dacă SUA se retrag pripit, apare pericolul ca războiul civil să se amplifice. Pentru că asta am avut în Afganistan, înainte de atacul SUA, dar şi după, un război civil între minoritatea tadjică, uzbekă şi hazara şi talibanii paştuni, deşi au apărut două diferenţe. Prima este că o parte din triburile paştune sprijină puterea de la Kabul, iar a doua că Pakistanul, puterea care i-a creat pe talibani şi i-a sprijinit constant, ar putea, deşi nu este sigur, să reducă ajutorul acordat talibanilor, presiunea SUA fiind uriaşă. Este meritul Administraţiei Trump că a spus lucrurilor pe nume şi a condiţionat ajutorul financiar şi militar acordat Pakistanului de stoparea sprijinul pe care acesta îl acordă talibanilor. Este greu de crezut, însă, că Pakistanul va reduce foarte mult acest ajutor, atât pentru că liderii pakistanezi consideră că au nevoie de spaţiu strategic în faţa Indiei, cât şi pentru că, dacă Pakistanul nu îi controlează pe paştunii din Afganistan, îi poate pierde pe proprii săi paştunii: „linia Durand“, frontiera dintre Afganistan şi Pakistan, figurează mai mult pe hartă şi nu este deloc clar că puterea de la Kabul ar recunoaşte-o.  

În concluzie, avem o situaţie de blocaj: puterea de la Kabul nu poate câştiga acest război, dar nici nu îl poate pierde atâta vreme cât este ajutată de Coaliţie, în primul rând, de SUA. Talibanii, la rândul lor, nu pot câştiga acest război, dar nici nu îl pot pierde, atâta vreme cât sunt sprijiniţi de către Pakistan. Atunci, ce a apărut nou? Alegerile americane din 2020 şi dorinţa preşedintelui Trump de a îşi onora promisiunea că va retrage trupele din Afganistan. Nu atât relansarea negocierilor, cât graba SUA de a se retrage i-a încurajat pe talibani să execute aceste atacuri teroriste, care, raportate la ansamblul războiului din Afganistan, nu reprezintă o lovitură serioasă, dar pentru opinia publică din SUA şi din statele membre ale Coaliţiei au o semnificaţie deosebită (talibanii au învăţat bine lecţia vietnameză: ofensiva Tet, deşi eşuată militar, a avut un impact politic decisiv în SUA).

SUA îşi consultă aliaţii, dovadă vizita la Bruxelles a lui Mike Pompeo, şi calculează consecinţele, dovadă condiţiile puse, deja, talibanilor (neadăpostirea teroriştilor, dar şi deschiderea de negocieri cu puterea de la Kabul), precum şi recentele declaraţii ale ministrului apărării american: vor negocia un acord bun pentru SUA, dar şi pentru viitorul poporului afgan[1]. Să sperăm că graba preşedintelui Trump va fi temperată de liderii militari din teren, care ştiu cel mai bine care este situaţia şi cum poate ea evolua. Ultimele veşti nu ne permiteau să desluşim clar direcţia în care evoluează lucrurile: la ultima întâlnire dintre reprezentanţi americani şi talibani (06.09) a participat şi liderul militar din teatru, semn că s-a trecut la negocierea elementelor concrete (contingente retrase, termene, baze închise), iar negociatorul politic american a afirmat că s-au făcut progrese. Pe de altă parte, preşedintele afgan şi-a amânat, în ultimul moment, vizita pe care urma să o facă în SUA.

Cert este faptul că SUA se vor retrage, mai devreme sau mai târziu. Ceea ce contează, atât pentru Kabul, cât şi pentru noi, este ritmul în care o fac, pentru a nu se crea impresia unei degringolade, iar talibanii, încurajaţi de succes, să amplifice atacurile, inclusiv cele asupra forţelor Coaliţiei. Fireşte, ei vor lovi cu toată forţa acolo unde vor sesiza slăbiciuni de natură militară sau politică. Pe de altă parte, un acord ar putea încheia acest război şi oamenii noştri s-ar întoarce, în sfârşit, acasă.

Lucrurile s-au lămurit astăzi (08.09), când preşedintele Trump a anunţat că a sistat negocierile de pace cu talibanii tocmai pentru că aceştia au executat acel atac terorist în care a murit şi un soldat american. Astfel, pentru moment, talibanii au obţinut exact efectul opus celui dorit, asta deoarece nu au identificat corect centrul de greutate al adversarului: nu există o Americă demoralizată care ar fi decis să se retragă în grabă, ci doar preşedintele Trump, din considerente electorale. Şi aşa cum s-a gândit la un acord de pace rapid ... aşa s-a şi răzgândit. Dar decizia este, probabil, de moment. SUA vor relua, probabil, negocierile, dar, într-un alt ritm şi cu o altă strategie. Să sperăm că acestea vor fi încununate de succes, în joc fiind şi vieţile militarilor şi civililor noştri de acolo.

II. MAREA BRITANIE. Strategia lui Boris Johnson a dus la un nou blocaj.

Boris Johnson a eşuat în strategia sa de a scoate Marea Britanie din UE la 31.10, fie şi fără acord, nereuşind să împiedice Parlament să voteze o lege care îl obligă să evite Blind Brexitul. De asemenea, el nu a obţinut votul Parlamentului pentru organizarea de alegeri anticipate. În condiţiile în care Boris Johnson nu a negociat nimic cu UE, neprezentând nici o alternativă la backstop, situaţia a ajuns la un blocaj, nu numai în privinţa Brexitului, dar şi în privinţa situaţiei politice interne, cu un premier în conflict cu Parlamentul. În acest proces, Boris Johnson a decimat şi Partidul Conservator, dând afară din partid pe cei care au votat legea anti Blind Brexit.

Camera Comunelor din Parlamentul britanic a votat (04.09) legea care obligă guvernul să nu scoată Marea Britanie din UE fără un acord. Lege care a trecut fără probleme, în pofida ameninţării premierului că îi va exclude din partid pe conservatorii care o vor vota. Ulterior, el chiar i-a exclus pe aceştia, Partidul Conservator devenind, practic, minoritar în Parlament.  De asemenea, Parlamentul a votat împotriva organizării de alegeri anticipate, dorite de premier.

Întreaga strategie a lui Boris Johnson s-a dovedit a fi un bluf menit să scoată Marea Britanie pe 31.10 din UE, fie şi fără nici un acord, dacă europenii nu cedau în eliminarea backstopului (el nu a avansat nici o propunere ca alternativă la backstop, dovadă că are în vedere forţarea situaţiei cu un Blind Brexit). Mai responsabil, având în vedere consecinţele pentru ţară, Parlamentul i-a stat, însă, în cale. Apoi, Boris Johnson a acţionat arbitrar, excluzând din partid pe cei care au votat o lege, de altfel, rezonabilă, reflectând responsabilitate şi neultimativă (nu are decât să ceară UE un nou termen, dacă nu găseşte o soluţie. Fireşte, ar trebui să şi o caute, lucru pe care nu l-a făcut).

Ultima carte încercată de premier a fost forţarea de alegeri anticipate, în încercarea de a obliga alegătorii britanici să aleagă între două rele, Boris Johnson la pachet cu Blind Brexit sau Jeremy Corbyn la pachet cu limitările sale (un radical de stânga) şi neclaritatea pe care acesta ar aduce-o acesta. Pentru aceasta, premierul avea nevoie şi de voturile opoziţiei, alegerile anticipate putând fi convocate doar cu două treimi din totalul de voturi. Spre onoarea sa, recunoscând, practic, că ar putea pierde alegerile (deşi, până acum, le-a cerut în mod repetat) şi ar putea, astfel, să îi dea câştig de cauză premierului şi Blind Brexitului acestuia, Jeremy Corbyn nu a picat în capcana întinsă de Boris Johnson şi opoziţia a votat împotrivă.    

Ce face acum Boris Johnson? A început un fel de turneu electoral! Iar cetăţenii i-au spus, în plină stradă, să înceteze acest joc, întrebându-l de ce nu este la Bruxelles ca să negocieze. Totuşi, el are un atu important: majoritatea britanicilor au votat pentru Brexit, iar acum Boris Johnson prezintă situaţia ca pe o negare, de către Parlament, a dorinţei lor. Oricum, cetăţenii ştiu că ei nu au votat pentru Blind Brexit!

Fireşte, Boris Johnson poate cere de la UE o nouă amânare (deşi Franţa a anunţat că o asemenea amânare nu se va acorda automat!), poate prezenta o alternativă la backstop şi negocia un acord cu UE sau poate demisiona. Pentru moment, el nu pare dispus să accepte nici una din variante, existând informaţii că vrea, cu orice preţ, să scoată Marea Britanie din UE pe 31.10. Cum ? Nimeni nu ştie, nici măcar Boris Johnson. Şi aşa, avem, în curând, Parlamentul dizolvat la cererea premierului, nu avem alegeri anticipate, şi au apărut probleme şi la guvern: un ministru a demisionat, deja, şi nici ceilalţi nu se simt prea stăpâni pe situaţie. Şi totuşi, se vorbeşte despre faptul că pe 17.10, Boris Johnson va căuta să obţină un nou acord cu UE, nu o nouă amânare. Şi dacă nu reuşeşte? Deja, Boris Johnson a foat avertizat că, dacă nu respectă legea votată de Parlament,...va apărea în faţa unui tribunal, urmând, foarte probabil, să fie condamnat. Oricum, Boris Johnson şi consilierii săi numai de imaginaţie nu duc lipsă.

Ieşirea din UE a luat o întorsătură proastă pentru Marea Britanie. Nu numai că există perspectiva unei ieşiri dificile, care va afecta relaţia politică cu UE, dar avem o criză politică internă, nu una superficială, ci una care zguduie democraţia britanică, privind relaţia dintre guvern şi parlament, dar şi unul dintre cele mai importante partide britanice, Partidul Conservator. Astfel, alegerile viitoare ar putea aduce surprize mari. Nu este exclus să se producă o reconfigurare a scenei politice britanice.

Cuvântul instabilitate internă a fost rar auzit la Londra, dar aici s-a ajuns cu dorinţa unui grup relativ restrâns care a dorit Brexitul cu orice preţ intern şi extern, aducându-l la putere pe Boris Johnson, care este mai periculos decât un premier incapabil (acesta este suplinit, măcar temporar, de inerţie: ţara merge mai departe, asemeni „călăreţului fără cap”), fiind un excentric care vede totul ca pe un joc, iar politica nu poate deveni un joc decât dacă ţara plăteşte un preţ politic, economic şi social mare.  

III. R.MOLDOVA. Vizitele lui Igor Dodon la Moscova şi Bruxelles.

Igor Dodon a efectuat, într-o succesiune rapidă trei vizite: mai întâi, una la Moscova, unde s-a întâlnit cu Dmitri Kozak şi Alexei Miller, subiectul principal fiind, conform acestuia, problema gazului. Apoi, a efectuat o vizită la Bruxelles, unde s-a întâlnit cu secretarul general al NATO, dar şi cu doi oficiali europeni de rangul doi. În final, Igor Dodon s-a întors în Rusia, unde s-a întâlnit cu Vladimir Putin.  

La întâlnirea cu Vladimir Putin (07.09), Igor Dodon, conform propriilor spuse, a discutat aspecte ale dialogului strategic dintre cele două ţări, acordându-se o atenţie deosebită soluţionării problemei livrării gazelor către RM şi ajungându-se la o înţelegere de principiu asupra preţului acestora[2].

Au fost examinate mai multe probleme legate de politica internă şi externă a RM. Dodon a subliniat caracterul istoric al evenimentelor care s-au produs la începutul lunii iunie şi a adresat mulţumiri părţii ruse pentru susţinerea acordată în procesul de transfer paşnic al puterii. A fost menţionat faptul că existenţa „consensului forţelor politice externe în raport cu RM oferă şanse mari pentru dezvoltarea ţării, precum şi pentru realizarea unei politici externe echilibrate, în baza menţinerii şi consolidării statutului constituţional de neutralitate permanentă“. Dodon i-a comunicat lui Putin despre „activizarea contactelor cu oficiali de rang înalt din partea celor mai importanţi parteneri externi ai RM (Rusia, UE şi SUA), despre rezultatele recentelor întrevederi de la Bruxelles cu conducerea UE şi NATO, precum şi despre discursul pe care îl va rosti la cea de-a 74-a Adunare Generală a ONU”. Referitor la reglementarea problemei transnistrene, Dodon a menţionat „necesitatea conjugării eforturilor tuturor participanţilor la procesul de negocieri în formatul 5+2, cu scopul identificării unui model politic eficient, cu respectarea suveranităţii şi integrităţii teritoriale a Republicii Moldova în hotarele recunoscute la nivel internaţional“.

Să traducem ce a transmis Dodon: 1) Rusia face o ofertă de reducere a preţului la gaz. Fireşte, scopul este de îi sprijini pe socialiştii săi la alegeri; 2) Dodon trebuie să pună pe tapet problema consensului marilor jucători în RM, Rusia, UE şi SUA, ca pe un element permanent, care ar gira acţiunile sale (de fapt, ale Moscovei, prin el); 3) NATO trebuie să stea departe de RM; 4) discursul lui Dodon la ONU va fi unul care nu va deranja Moscova; 5) planul Kozak va fi strecurat, prin „politica paşilor mărunţi”, în cadrul 5+2.

Ce constatăm este un îngrijorător joc al lui Dodon, căruia nu i se mai opune, cel puţin vizibil, nimeni. Astfel, un agent rus dovedit, se erijează în promotorul unei politici echilibrate între Est şi Vest, deşi el face totul pentru a duce ţara spre Rusia, iar guvernul RM spune că ţara merge spre ... Vest. Practic, la Chişinău avem două discursuri, fiecare din părţi făcându-se că nu o aude pe cealaltă. Care este vocea falsă? Dacă Vestul insistă pe elemente principiale, de la democraţie şi respectarea acordurilor semnate (Acordul de Asociere cu UE este esenţial), la o soluţionare principială a problemei transnistrene, ACUM este cel care are dreptate, dar dacă Vestul acceptă jocul lui Dodon şi cedează sistematic, în cunoştinţă de cauză, RM controlului rusesc (prin acceptarea politicii lui Dodon, apoi prin acceptarea unui plan Kozak), atunci Dodon are dreptate.

Exemplificator este cazul NATO. Dodon a mers special la secretarul general NATO ca să îi ceară ca Alianţa să îi recunoască neutralitatea, de parcă NATO ar vrea să integreze RM. De fapt, Dodon a propus, foarte probabil, originala soluţie care linişteşte Kremlinul: NATO stă departe, politic şi militar, de RM, dar planul de parteneriat RM – NATO se implementează original, adică lipsit de conţinut în punctele esenţiale, pentru că important este ca ajutorul financiar militar al SUA şi al altor state membre NATO (fireşte, condiţionat de implementarea acestui plan) să continue, altfel cum supravieţuieşte Armata Naţională a RM, că Rusia nu va finanţa decât pe separatişti şi trupele ruse de ocupaţie. Probabil, NATO a dat răspunsul firesc: cât implementaţi, atâţia bani primiţi. De altfel, problema acordului militar al RM cu Rusia a fost, pentru moment, trecută pe planul doi. Probabil, doar România va continua să ajute necondiţionat RM, dar tot nu va primi „gratitudinea” lui Igor Dodon.

La UE, Dodon a promis implementarea acordurilor semnate şi a ridicat problema întreruperii aprovizionării cu gaz din Rusia de către Ucraina. Astfel, trecând peste posibilităţile pe care le prezintă gazoductul care leagă RM de România, Dodon s-a erijat în mesagerul problemelor Rusiei, transformate în probleme ale RM. Probabil, Dodon a mai cerut de la UE şi alte concesii privind aspecte care deranjează Kremlinul în relaţiile sale energetice cu RM.

Pentru Kremlin, Dodon este tot ceea ce îşi poate dori, în actualul context: cu numai un om (şi colaboratorii săi) plătit cu un milion de dolari pe lună, începe să controleze RM, cu speranţa că va avea acordul tacit al Vestului. Igor Dodon a devenit un fel de cărăuş, care preia ordinele Kremlinului, le împachetează în ambalaj RM, transformându-le în probleme moldoveneşti şi le prezintă Vestului pentru ca acesta să fie de acord cu ele, deşi este evident că ele dăunează ţării (cu ce afectează NATO şi SUA Armata Naţională a RM, prin ajutorul acordat? Da, această cooperare afectează politica Kremlinului, dar Armata Naţională este a RM!)

Să vedem dacă această strategie va avea succes: ACUM nu a semnat, încă, acordul cu PSRM, iar Vestul are răbdare, doar este finanţatorul principal. Totul ţine, în final, de electoratul din RM, dar şi de elita politică a acestei ţări, care, dincolo de satisfacerea intereselor personale şi de grup, trebuie să se gândescă şi la ţară. Şi să nu uităm că, totuşi, mai există români în RM (cu milioanele, doar dacă ne luăm după paşaport) şi mai există România, parte a Vestului!

IV. UCRAINA. Schimb de prizonieri între Ucraina şi Rusia.

Un prim pas, mic, dar important, de dezgheţ în relaţiile ruso-ucrainene a avut loc prin efectuarea unui mult amânat schimb de prizonieri. Apreciat ca fiind un pas esenţial în relansarea dialogului dintre cele două părţi, evenimentul nu reprezintă decât o primă mutare de deschidere într-un joc complicat şi fără scrupule pe care Kremlinul o face după venirea la putere a lui Zelenski, nimic mai mult. Dificultatea acestui joc provine din obiectivele ireconciliabile ale celor doi jucători: Kievul vrea pace, fără să cedeze din suveranitate, Moscova vrea controlul asupra Kievului, nimic mai puţin, folosindu-i pe separatişti. Fireşte, Putin trebuie să se adapteze la noua situaţie, cu un Zelenski care nu mai poate fi prezentat ca fiind reprezentantul principal al unei puteri fasciste care caută războiul cu Rusia şi vrea să strivească minoritatea rusă din Donbass.

În sfârşit, după multe amânări, Rusia şi Ucraina au făcut un schimb de prizonieri (07.09). Au fost schimbaţi 35 de prizonieri de fiecare parte, inclusiv persoane simbol (ucraineanul Oleg Sentsov) şi marinarii ucraineni capturaţi de Rusia în incidental de la Kerci. Schimbul a fost întârziat de condiţia impusă de Rusia ca printre prizonierii daţi de Ucraina să se afle şi … ucraineanul Volodimir Tsemakh, arestat de autorităţile ucrainene pentru implicarea în doborârea avionului MH 17 de către un sistem de rachete BUK al Forţelor Armate ruse. Tocmai acest amănunt arată că avem de-a face cu acelaşi Kremlin având aceeaşi abordare cinică, în dispreţ faţă de legile internaţionale: Kremlinul vrea să şteargă urmele unei crime făcute de trupele sale, doborârea cursei MH 17, recuperându-l pe arestatul, nu prizonierul Volodimir Tsemakh, pentru ca acesta să nu poată depune mărturie, arătând adevărul pe care îl ştim toţi: chiar dacă din greşeală (probabil, confundându-l cu un avion ucrainean), Rusia este responsabilă de doborârea avionului MH 17, oficialii ruşi minţind în continuare, nu atât pentru a nu plăti despăgubiri familiilor victimelor, ci pentru a nu recunoaşte că Rusia, a fost, încă de la început, implicată în războiul din Donbass (menţinerea acestei minciuni, că Rusia nu este implicată în conflictul din Donbass, este esenţială atât în statutul Rusiei, parte neimplicată, cât şi în obţinerea unei soluţii finale, de control a Ucrainei). Astfel, chiar prin acest pas de deschidere, se vede continuarea politicii Rusiei care nu poate duce la o soluţie principială pentru conflictul din Donbass. 

Schimbul a fost perceput de SUA şi de marii europeni, dar şi de mass media internaţională ca fiind un semn al dezgheţării relaţiilor dintre cele două state. Ne asumăm o poziţie contrară: nu avem de-a face decât cu o mişcare de deschidere în jocul în care Kremlinul va încerca să obţină controlul asupra Kievului prin mijloace diplomatice, fără să renunţe la cele militare. Preşedintele Trump a prezentat schimbul ca pe „probabil, un prim pas uriaş spre pace“. Oficiali francezi au declarat că schimbul arată creşterea încrederii între cele două părţi şi voinţa acestora de a relua dialogul. De altfel, conflictul din Ucraina va figura pe agenda întâlnirii de luni a consiliului franco-rus de cooperare în probleme de securitate, la nivel de miniştrii de externe şi ai apărării, de la Moscova. Numai Olanda a făcut opinie separată,  anunţându-şi dezamăgirea faţă de cedarea Ucrainei în faţa presiunilor Rusiei.  

Preşedintele Zelinski a fost entuziasmat de schimb, văzându-l ca fiind un prim pas spre procesul de încheiere a războiului. Cei doi preşedinţi, rus şi ucrainean, au discutat la telefon (07.09), apreciind pozitiv schimbul de prizonieri şi căzând de acord asupra unor viitoare contacte. Cei doi au discutat şi despre stabilirea viitoarei date a întâlnirii în format normand (întâlnirea la nivel de consilieri de la Berlin, la care, din partea rusă, a participat Şurkov, a eşuat în acest demers).

În faţa acestui entuziasm, la Kiev, Paris şi Washington, nu este greu să separăm optimismul superficial, de moment, de evoluţia reală în acest conflict. Este adevărat, este un pas important, o deschidere, un dialog între cei doi preşedinţi, dar ... doar atât. Moscova trebuia să facă ceva pentru a răspunde deschiderii iniţiate de Paris, care îi promite scoaterea din poziţia izolată în care se află dacă arată că vrea să mişte lucrurile din loc. Kremlinul va face acest lucru, nu îl costă nimic, dar direcţia în care va mişca lucrurile nu are nici o legătură cu speranţele franceze şi ale preşedintelui Trump.

Foarte probabil, la Kiev se gândeşte la fel, dar Zelenski, deschis, dar nu naiv, trebuie să răspundă pozitiv la iluziile de dialog franceze şi la deschiderea faţă de Moscova a preşedintelui Trump, dar, mai ales, trebuie să le arate ucrainenilor că face tot ce poate pentru a îndeplini promisiunea pe care a făcut-o, obţinerea păcii (reintegrarea Donbassului, mai vedem, iar despre revenirea Crimeei, nici nu se poate vorbi).

Şi în plan intern, Zelenski a început să implementeze ceea ce a promis: legea privind ridicarea imunităţii parlamentarilor a fost votată în Radă. Astfel, a dispărut paravanul sub care s-au ascuns marii cleptocraţi ai ţării, cei care, folosindu-se de o interpretare abuzivă (imunitatea privind declaraţiile politice a fost extinsă la imunitatea absolută) au scăpat de judecarea pentru fapte penale. De asemenea, au fost stabilite curţile responsabile de judecarea faptelor de corupţie. Să vedem cum vor funcţiona, ele putând aduce nu numai o curăţire a vieţii politice şi economice, dar şi o instabilitate ridicată (cleptocraţia nu cedează, se apără prin orice mijloace).

Perspectivele sunt moderat optimiste deoarece, cel puţin într-un asemenea context, sabia lui Damocles a unei noi ofensive militare ruse împotriva Ucrainei nu este de actualitate, dar doar atât, perspectiva păcii rămânând la fel de îndepărtată. Doar că acum vom avea armele unui Vladimir Putin cinic la negocierile cu un novice, pe un alt câmp de luptă. Şi totuşi, aşa cum Ucraina a scăpat în faţa agresiunii militare, are şanse să scape şi în faţa ofensivei diplomatice cu soluţia fixată de Moscova. Ea trebuie să reziste presiunilor Rusiei, dar şi celor ale Vestului, care s-ar putea să fie tentat ca, de dragul păcii şi readucerii Rusiei acolo unde consideră că îi este locul, să facă cedări importante ... pe seama suveranităţii Ucrainei.

V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 10 – 16.09.2019.

IRAN. După ce pachetul de salvare iniţiat de Franţa de 15 miliarde a eşuat în mare parte, nu numai datorită vetoului american, dar şi refuzului Teheranului de a ceda în faţa cererilor franceze, Iranul anunţă o nouă îndepărtare de la prevederile acordului de dezarmare nucleară din 2015 şi prezintă un nou ultimatum europenilor. China pregăteşte un plan propriu de cooperare cu Iranul, care pare salvator pentru Teheran. Şi totuşi, sancţiunile lucrează, iar perspectiva deschiderii unor discuţii între SUA şi Iran nu mai pare atât de imposibilă. Dat fiind faptul că nici o parte nu este, încă, dispusă să cedeze, tensiunile vor creşte în continuare. Să vedem în ce formă, dincolo de declaraţii şi ameninţări.

TURCIA. Preşedintele Recep Erdogan i-a ameninţat pe europeni cu un nou val de emigranţi. De fapt, chiar a dat drumul unui mic eşalon, care a creat probleme Greciei. Ce concesii financiare şi politice vrea Erdogan se cam ştie, interesant de urmărit este cum şi când le va prezenta. Să vedem cum evoluează situaţia din Idlib, dar şi din zona de securitate stabilită cu SUA. Destul de derutantă este întrebarea lui Erdogan de ce Turcia nu ar avea dreptul la arma nucleară, cu atât mai mult cu cât Turcia se află sub umbrela armelor nucleare americane în cadrul NATO. Să fie un indiciu că SUA chiar retrag armamentul nuclear tactic de la Incirlik? Vom afla, ne va spune ... Rusia, dornică să mărească falia dintre Turcia şi SUA, respectiv NATO.   

SUA - EUROPA. Vizita lui Mike Pompeo la Bruxelles ar putea reprezenta  resetarea relaţiilor dintre SUA şi UE. Misiunea acestuia, de reîncălzire a relaţiilor cu europenii, a avut, fireşte, aprobarea preşedintelui Trump, deşi acesta a menţionat din nou faptul că UE ar profita în schimburile comerciale. Probabil, până şi preşedintele Trump începe să vadă că alianţele şi prieteniile se construiesc pe baza unor principii de bază, nu numai pe analiza deficitului comercial. În perspectiva continuării războiului comercial cu China, chiar dacă se anunţă reluarea negocierilor, SUA trebuie să îşi aducă aminte de prieteni pentru că nu se poate autoizola. Important este şi ca europenii să arate deschidere faţă de această relansare. După ce vicepreşedintele Pence a promis noii Europe, Poloniei şi Ucrainei, sprijinul ferm al SUA, este timpul ca şi vechea Europă să deschidă dialogul cu Washingtonul (de fapt, a făcut-o preşedintele Macron la summitul G7). De asemenea, Administraţia Trump nu trebuie să mai vadă UE ca pe un adversar, fie şi doar economic.

RUSIA-SUA. Atât preşedintele Vladimir Putin, cât şi Serghei Lavrov au reiterat oferta privind nedislocarea rachetelor cu rază intermediară atâta vreme cât SUA nu o fac, în teatrul european, respectiv cel asiatic. Mişcarea este făcută pentru a îi convinge pe europeni şi pe asiatici să nu accepte pe teritoriile lor aceste rachete americane (în cazul Japoniei, avem şi o nouă condiţionare legată de semnarea acordului de pace şi retrocedarea insulelor Kurilele de Sud). După ce SUA au testat o rachetă de croazieră cu rază intermediară, Rusia anunţă că urmează să testeze şi ea asemenea arme (deja testate, atunci când a încălcat INF!) şi să le producă (deja produse, atunci când a încălcat INF!), pentru ca apoi să nu le disloce, dacă SUA nu le dislocă pe ale sale (dar Rusia le are deja dislocate!). Pare o glumă, dar aceasta este pe scurt, strategia rusă în perioada post-INF când trebuie să păstreze povestea neadevărată că nu a încălcat INF, dar trebuie să le prezinte ca rachete noi pe cele deja testate, produse şi operaţionalizate!

UE. Ursula von der Leyen îşi va prezenta comisarii cât de curând, după ce a aşteptat să treacă criza italiană, pentru a avea cu cine discuta la Roma. Componenţa comisiei este foarte importantă pentru noi, mai ales dacă privim în perspectivă. Restul este ... politică internă.