Raport săptămânal NATO - UE LEVANT Balkanii de Vest Regiunea Mării Negre
MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (02 - 08.03.2020)
Sandu Valentin MateiuI. UNIUNEA EUROPEANĂ. Reacţie europeană unitară la ameninţarea cu „valul migrator” a lui Recep Erdogan. II. TURCIA/RUSIA. Vladimir Putin şi Recep Erdogan au ajuns la un acord de încetare a focului în Idlib. III. UCRAINA. Un nou guvern. IV. ISRAEL. Alegerile parlamentare. V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 09 - 15.03.2020.
I. UNIUNEA EUROPEANĂ. Reacţie europeană unitară la ameninţarea cu „valul migrator” a lui Recep Erdogan.
Renunţând la o parte din umanitatea sa (care oferea posibilitatea şantajării sale de către adversari, dar şi de către prieteni), UE a reacţionat unitar la criza imigranţilor generată de Recep Erdogan, respingând şantajul Ankarei şi sprijinind necondiţionat acţiunile ferme ale Greciei de stopare a imigranţilor la frontierele sale (mai ales că aceasta încalcă politica europeană faţă de imigranţi). Atât comunicatul întâlnirii miniştrilor de interne (04.03), cât şi cel al întâlnirii miniştrilor de externe europeni (06.03) au afirmat, fără echivoc, acest mesaj: UE este unită, neacceptând să fie şantajată de către Recep Erdogan cu „valul de imigranţi” pentru a ceda în faţa politicii acestuia în Siria.
Totuşi, unitatea nu este atât de solidă pe cât se afirmă, soluţiile propuse pentru soluţionarea crizei fiind diferite, dar, şi aici, decizia finală va fi una unitară. Astfel, există diferenţe atât faţă de modul cum se va reacţiona faţă de Ankara, Franţa având o abordare dură, iar Germania una mai calculată (deşi ambele pun în discuţie „tributul” plătit Ankarei şi modul cum este utilizat aceasta), cât şi asupra ansamblului de măsuri generale care vor fi luate, pe viitor, în această problemă. Berlinul insistă, corect, pe măsuri de ajutorare urgentă a refugiaţilor din Idlib (dar există piedici, nu numai în Idlib, ci în toată Siria, a se vedea discuţiile de la ONU). Fireşte, gama de reacţii a fost completă: un „nu imigranţilor” ferm al Austriei, exageratul „vin imigranţii” al Ungariei[1] şi apelul unor state de a se avea în vedere şi acceptarea unora dintre imigranţi (însă, marele gest de solidaritate, împărţirea între statele europene a imigranţilor, nu a avut loc).
Chiar şi după ce a obţinut un armistiţiu în Idlib, Recep Erdogan nu a oprit „valul de emigranţi” declanşat iniţial tocmai pentru a forţa UE să îl sprijine în faţa lui Putin. Fermitatea greacă, având sprijinul neezitant al europenilor, l-a înfuriat pe Erdogan, chiar dacă UE a mărit „tributul financiar”. Acesta a luat măsuri de continuare a asaltului asupra frontierei greceşti, deşi şi-a atins obiectivul financiar, şi, parţial, pe cel politic. Astfel, forţe de poliţie şi trupe speciale turce au fost trimise la frontieră pentru a „îi împinge de la spate” pe emigranţi[2]. Acestea nu au şanse de succes datorită durităţii măsurilor luate de către Grecia: închiderea frontierei, alungarea imigranţilor folosindu-se gaze lacrimogene, intensificarea patrulelor terestre şi navale, ţinerea departe a imigranţilor, inclusiv prin mijloace neortodoxe de interdicţie (închiderea unor zone terestre şi navale pentru trageri de artilerie), arestarea şi deportarea celor care au forţat frontiera. UE a acceptat aceste măsuri şi a sprijinit Grecia prin trimiterea unor forţe suplimentare, în cadrul Frontex.
Provocarea lui Recep Erdogan a arătat punctele slabe şi pe cele tari ale europenilor. Oricum, aceştia au rezistat împreună şantajului, iar ăsta este cel mai important lucru. Pentru „marii europeni”, este evident faptul că Recep Erdogan nu mai este un lider politic demn de încrederea lor. Problema nu este numai faptul că Turcia condusă de el are închisă calea spre UE, diferenţele dintre cele două transformându-se într-o tensiune latentă pe multiple planuri, ci faptul că acesta are o poziţie vădit ostilă europenilor, din poziţia de lider al unui stat membru NATO[3]. În final, ceea ce era mai important, s-a întâmplat: UE a reacţionat unitar, refuzând să se lase şantajate politic de către Recep Erdogan, arătând că a încetat să mai fie un „pitic politic”, soft în faţa ameninţărilor (deşi a fost mereu un uriaş economic).
Urmează să vedem care vor fi rezultatele discuţiilor lui Recep Erdogan cu reprezentanţii UE, existând şanse să se ajungă la un acord având la bază poziţia echilibrată şi pragmatică, adecvată realităţilor, a Germaniei. Deşi criza nu a trecut, există premizele unei înţelegeri care să mulţumească Ankara şi să liniştească UE, mai ales că Erdogan ştie că a trecut o limită, cea a adversităţii făţişe faţă de europeni: deşi UE reacţionează soft, pe termen lung, Turcia are numai de pierdut, mai ales economic. Situaţia în care politica lui Erdogan a dus Turcia, „prieten cu duşmanii şi duşman cu prietenii” (mai precis, aliaţii europeni din NATO), nu poate continua fără consecinţe, oricât de reţinuţi ar fi marii europeni. Problema Turciei nu este la NATO, nici în Siria şi nici măcar la Moscova, ci la Ankara: mai toată lumea bănuieşte, dar nimeni nu ştie în ce direcţie evoluează Turcia, politic vorbind. De aici, impredictibilitatea acţiunilor Ankarei, care nu pot decât să o lase izolată în faţa adversarilor cu care ... colaborează.
Deşi a devenit una europeană, din ce în ce mai greu de gestionat, problema Turciei nu este, în mod special, una a noastră. Pentru noi, există lecţii de învăţat atât din reacţia Greciei, cât şi cea a Bulgariei, deşi fiecare din ele are anumite limite. De reţinut, Grecia a intervenit cu nave reale (nu cu cele din planurile de înzestrare), iar Bulgaria a jucat bine diplomatic, dar a trebuit, pentru a obţine înţelegerea Ankarei, să îi dea dreptate acesteia, deşi nu avea[4].
II. TURCIA/RUSIA. Vladimir Putin şi Recep Erdogan au ajuns la un acord de încetare a focului în Idlib.
Cei doi autocraţi au ajuns la un acord pentru Idlib, care, cel puţin pentru moment, dă speranţe de pace. Măcar pentru viitorul apropiat, este un moment de respiro în Siria. Spre uşurarea generală, în cadrul întâlnirii de la Moscova (05.03) dintre Recep Erdogan şi Vladimir Putin, s-a ajuns la un acord pentru Idlib care prevede încetarea focului, stabilirea unei zone de securitate de-a lungul autostrăzii M4 şi instituirea de patrule comune de-a lungul acesteia.
Acordul prevede: 1) încetarea tuturor acţiunilor militare de-a lungul liniei de contact în aria de deescaladare Idlib începând din 06.03.2020, orele 00.01; 2) stabilirea unui coridor lat de 12 km de-a lungul autostrăzii M4, 6 km la nord şi 6 km la sud de aceasta (parametri specifici urmând a fi stabiliţi, în decurs de şapte zile, la nivelul miniştrilor apărării); 3) din 15.03.2020, patrularea mixtă turco-rusă de-a lungul autostrăzii M4, la vest de Saraqib (oraş strategic, situat la intersecţia autostrăzilor M4 şi M5, aflat, în prezent, sub controlul Damascului), între Trumba (localitate situată la 2 km vest de Saraqib) şi Ain al Havr.
În textul acordului, cele două părţi, „garanţi” ai supravegherii regimului de încetare a focului în Siria[5], menţionează acordurile (nerespectate!) de la Astana din 2017 şi de la Soci din 17.09.2018, reafirmându-şi sprijinul pentru „suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială a Siriei” (care?) şi „necesitatea eliminării tuturor grupurilor teroriste, aşa cum sunt ele desemnate de CS al ONU”[6], subliniind „importanţa prevenirii deteriorării situaţie umanitare, a protejării civililor şi a asigurării asistenţei umanitare pentru toţi sirienii, fără precondiţii sau discriminare, ca şi prevenirea deplasării populaţiei şi facilitarea întoarcerii refugiaţilor la locurile de rezidenţă” (frumos spus, dar cinic, printre vinovaţi fiind şi cei doi semnatari).
Câteva elemente au surprins, acordul apărând ca fiind o înfrângere pentru Recep Erdogan: 1) autostrada M5 nu figurează în acord, asta însemnând că aceasta iese din discuţie, Ankara fiind de acord ca ea să rămână sub controlul Damascului; 2) zona de securitate de pe M4, esenţială linie de comunicaţii pentru Damasc şi aliaţii săi, este la nord de linia de contact actuală, asta însemnând că teritoriile controlate de rebeli, rămase la sud de aceasta, sunt în pericol de a fi pierdute. Oricum, rămân şi posturile de observare turce (aflate şi ele la sud de aceasta, de fapt şi la sud de actuala linie de contact), Ankara menţinând o prezenţă militară în teritoriul controlat de Damasc, cu avantajele politice şi dezavantajele militare ce decurg din această situaţie.
Însă, Erdogan şi-a atins obiectivele: 1) încetarea focului, asta însemnând că nu vor mai exista pierderi în rândul trupelor turce, dispărând pericolul ca acţiunea militară din Siria să trezească reacţii politice interne negative; 2) încetarea ofensivei Damascului şi Moscovei în Idlib, asta însemnând că valul real de emigranţi, cei un milion de sirieni adunaţi lângă frontiera turcă, nu va trece în Turcia, Ankara protejându-şi teritoriul de o propagare a dezastrului umanitar sirian (spre onoarea ei, Ankara a adăpostit, deja, mai mult de 3 milioane de refugiaţi sirieni). În condiţiile date, raportul de forţe fiindu-i favorabil lui Putin (în lipsa unui sprijin NATO, dar şi a faptului că efectul politic al luptelor se propagă numai în Turcia: având forţe proxy slabe, Ankara a trebuit să îşi trimită propriile trupe în luptă), Erdogan nu se putea aştepta la mai mult. În pofida aspectului politic (avem o intervenţie militară turcă pe teritoriul altui stat), să remarcăm faptul că operaţiunea militară a Ankarei a stopat o ofensivă a Damascului, sprijinită de puterea de foc a Moscovei, cu efecte umanitare dezastroase.
Este de remarcat modul de acţiune al militarilor turci, o adevărată armată NATO. În condiţiile unor constrângeri politice şi de altă natură mari, aceştia au acţionat eficient: 1) în pofida tuturor limitărilor, au obţinut superioritatea aeriană locală în Idlib, menţinând-o prin atacuri executate cu drone asupra sistemelor de apărare antiaeriană mobile siriene (distrugerea unui sistem Panţir S, cu radarul de cercetare în funcţiune, este un exemplu grăitor); 2) executarea de către dronele turce a unor atacuri eficiente asupra artileriei şi blindatelor Damascului; 3) executarea de foc de artilerie precis asupra trupelor Damascului. Totuşi, un obiectiv militar important la nivel operativ nu a fost atins: în lipsa unor forţe de infanterie capabile (Ankara nu şi-a trimis infanteria în luptă), nu a putut fi menţinut controlul asupra oraşului Saraqib, aflat la intersecţia dintre M4 şi M5, pivotul dispozitivului de luptă al Damascului. Acest element militar are un efect politic semnificativ, Damascul având, acum, securizat Idlibul fertil, dar şi liniile de comunicaţii nord-sud şi est-vest de lângă Idlib. Este adevărat, acestea rămân sub ameninţarea rebelilor (ameninţare ipotetică, pentru că aceştia nu se pot nici măcar apăra în faţa Damascului) şi a artileriei turce. Moscova s-a mulţumit să ameninţe („nu garantăm securitatea trupelor turce, de vreme ce sunt amestecate cu rebelii”, „spaţiul aerian din Idlib este închis”), dar nu a intervenit în luptă, din varii motive, politice şi militare[7].
În gestionarea tragediei din Idlib, în final, cei doi autocraţi s-au înţeles, Erdogan cedând în mod esenţial pentru a putea obţine acceptul Rusiei privind existenţa unui Idlib sunnit rămas necucerit (chiar dacă redus ca suprafaţă), fapt ce îi permite încheierea unei operaţiunii militare care se anunţa lungă şi nepopulară. O încetare a focului şi o zonă de securitate pe autostrada M4 (nu şi una pe M5!), asigură măcar o soluţie temporară, până la următoarea criză (să vedem când o vor decide Kremlinul şi Damascul). Prin acest armistiţiu, Erdogan obţine un mare succes intern: adevăratul val migrator, cel al sirienilor dislocaţi în Idlib, de bombardamentele ruse şi ale Damascului, aproape un milion de oameni, nu mai ameninţă frontiera turcă, rămânând ca alţii, Vestul şi ONU, să le asigure acestora minimul necesar existenţei în acest teritoriul redus al Idlibului.
Urmează să vedem cum va evolua situaţia din Idlib, respectiv măsura în care Vladimir Putin decide că, având o parte din Idlibul fertil şi controlul asupra autostrăzilor M5 şi M4, poată să îi lase în pace pe refugiaţii sunniţi de acolo, cu rebeli şi organizaţii teroriste cu tot (Turcia va trebui să găsească o soluţie de dezmembrare a acestora!), mai ales că îi poate presa pe europeni[8] folosind necesitatea ajutorării acestor refugiaţi.
III. UCRAINA. Un nou guvern.
Preşedintele Volodimir Zelenski, confruntat cu dificultăţi în implementarea de către guvern a unei reforme care să relanseze economia Ucrainei şi care să îi convingă pe sponsorii/investitorii externi, fără, însă, să afecteze fundamental situaţia generală (adică interesele celor puternici, mai ales, oligarhii) a decis schimbarea primului ministru, respectiv a guvernului. Îngrijorător, procurorul general a fost demis de către Radă pentru „lipsa de rezultate în lupta împotriva corupţiei” (oare?). Noul guvern se vrea mai pragmatic, mai adaptat „realităţilor ucrainene” (asta însemnând şi cele care ţin de interesele puternicilor zilei), ridicând, tocmai de aceea, semne de întrebare dacă el va avea capacitatea de a convinge Vestul, în primul rând FMI (care nu a aprobat, încă, următoarea tranşă a împrumutului către Ucraina). În general, există impresia generală că Zelenski a cedat în faţa presiunii oligarhilor. În relaţia cu Rusia, noul reprezentant ucrainean a obţinut un succes simbolic, dovadă a comunicării bune cu omologul său rus, în viitorul apropiat, urmând să aibă loc un nou schimb de prizonieri între Ucraina şi Rusia.
Prim ministrul Oleksii Honcharuk a fost înlocuit (04.03) cu adjunctul său, Denis Şmihal. În timp ce Denis Şmihal este un manager pragmatic, care a lucrat pentru oligarhul Ahmetov (deşi afirmă că nu a avut relaţii directe cu acesta), Honcharuk pregătea o lege care ar fi afectat interesele oligarhului Ihor Kolomoyskii (făcând imposibilă recuperarea de către acesta a firmei PrivatBank, naţionalizată de puterea anterioară, cea a preşedintelui Poroşenko, la cererea sponsorilor externi ai Ucrainei).
Şi schimbarea miniştrilor din domeniul economico-financiar a îngrijorat, apărând întrebări privind finalizarea legii privind terenurile agricole. Ministrul de externe a fost rocada cu cel responsabil de integrarea europeană, Vadim Pristaiko cedând acest post lui Dmitro Kuleba, echipa de la externe rămânând, de fapt, aceeaşi. La apărare, a apărut o schimbare interesantă, fostul combatant Andrii Zagorodnyuk fiind înlocuit de Andrii Taran. Acesta provine din intelligence-ul militar, fiind şi diplomat militar (ataşat al apărării în SUA), şi are o poziţie echilibrată, poate prea echilibrată (a servit la nivel înalt în administraţii diferite, iar în timpul conflictului din Donbass a fost la conducerea Centrului de Coordonare Întrunit). El pare să fie o soluţie bună pentru situaţia actuală, în care se au în vedere negocieri de pace.
În faţa criticilor, Zelenski s-a simţit obligat să apere schimbările efectuate, care au neliniştit Vestul, existând teama că noul guvern va evita să continue reformele structurale[9]: „trebuia să reacţionăm la lipsa de eficienţă a guvernului”.
Destul de îngrijorător, Rada a demis (05.03) pe procurorul general al Ucrainei, Ruslan Riaboşapka, deoarece acesta nu ar fi fost eficient în lupta împotriva corupţiei. În realitate, demiterea sa reprezintă un pas înapoi în această luptă, el având sprijinul deschis al SUA şi UE pentru măsurile luate. Una dintre cele mai eficiente, dar şi cea mai nepopulară, a fost validarea procurorilor (înainte să luptăm împotriva corupţilor, să vedem dacă noi nu suntem corupţi sau incompetenţi). Însă, acesta nu s-a grăbit să grăbească investigaţiile în cazul oamenilor din cercul fostei puteri, cei din jurul lui Peotr Poroşenko (inclusiv al firmei la care a lucrat fiul lui Joe Biden). Riaboşapka i-a acuzat pe deputaţii din Radă că îl demit pentru că a încercat să implementeze prima reformă adevărată: „timp de 28 de ani, Procuratura Generală a fost instrumentul folosit pentru presiune şi represiune politică, procurorii fiind sursa de îmbogăţire personală a elitei, rezultând oligarhii în uniformă”. Chiar acest discurs nu prea cadrează cu acuzaţiile Radei la adresa lui.
În plan extern, Zelenski a anunţat că dă un ultimatum, de un an de zile, Rusiei pentru a se ajunge la o soluţie de pace în Donbass: „guvernul poate aloca un an de zile pentru implementarea unui acord, mai mult nu se poate”. Deşi el are dreptate în privinţa alocării resurselor guvernamentale pentru soluţionarea conflictului din Donbass, Ucraina nu este în poziţia să dea ultimatumuri Rusiei, indiferent care este comportamentul acesteia (şi acest comportament este din ce în ce mai vizibil).
În esenţă, preşedintele Zelenski a efectuat, ajutat de o Radă pe care partidul său o domină, schimbări decisive pentru viitorul imediat al Ucrainei. Prezentată de acesta ca fiind o măsură dictată de lipsa de rezultate în implementarea reformelor şi a luptei împotriva corupţiei, fapt vizibil chiar prin scăderea popularităţii lui (de la 80% la sub 50%), măsurile reprezintă o adaptare la realităţile ucrainene a politicii sale, cu conotaţiile negative şi pozitive de rigoare: noul guvern are misiunea de fi mai pragmatic, implementând reforma cu paşi mai mici, dar într-un anumit grad de adaptare la interesele oligarhilor, nu împotriva acestora (într-o ţară în care oligarhii deţin 80% din proprietăţi, este de aşteptat ca aceştia să aibă o influenţă politică semnificativă asupra statului şi a instituţiilor acestuia). Sponsorii occidentali nu vor tolera reducerea semnificativă a ritmului reformelor, aşa că noul guvern va trebui să navige între Scila intereselor oligarhilor şi Caribda presiunii sponsorilor occidentali, ucrainenilor rămânându-le, ca orice „mare populară”, rolul de a asigura plutirea acestui guvern, cu speranţa că el nu se va lovi de niciuna dintre cele două stânci. Totuşi, Zelenski, partidul şi echipa lui nu pot uita pe ce val popular au venit la putere, aşa că vor căuta să păstreze un echilibru între toate interesele puterilor reale din stat (oligarhi, birocraţie centrală şi locală, politicieni şi Parlament, instituţii de forţă şi justiţie, precum şi vocile cele mai puternice ale opiniei publice – presă şi ONG-uri, precum şi tăcutul, până la următoarele alegeri, electorat).
Numirea noului procuror general va lămuri ce vrea Zelenski să facă în procuratura ucraineană, iar noul guvern urmează să îşi clarifice orientările pe timpul negocierilor care urmează cu FMI. Până atunci, să apreciem schimbările ca pe un realist pas înapoi, întrebarea fiind dacă a fost făcut pentru a grăbi, prin adaptare, reformele sau pentru a căuta un iluzoriu echilibru care nu poate duce decât la stagnare.
IV. ISRAEL. Alegerile parlamentare.
Alegerilor parlamentare (02.03) au păstrat situaţia de blocaj politic. Partidul premierului Benjamin Netanyahu, Likud, a câştigat bătălia, dar are şanse relativ reduse să câştige războiul. Astfel, Likud, a obţinut cel mai mare număr de locuri din Parlament, urmând să fie primul partid care va fi invitat să facă guvernul, dar el nu are, alături de partidele religioase de dreapta, majoritatea necesară să facă guvernul.
Rezultatul alegerilor a fost următorul: Likud, principalul partid de dreapta, a obţinut 36 de locuri, rivalul său de centru-stânga, „Alb şi Albastru” obţinând doar 33 de locuri. Alături de aliaţii săi, partidele religioase de dreapta, Likud nu are decât 58 de locuri, departe de cifra magică de 61 de locuri (jumătate plus unul din cele 120 de locuri din Knesset). „Alb şi Albastru” nu are nici pe departe majoritatea necesară, având sprijinul alianţei arabilor, Joint List, care a obţinut un număr impresionant de locuri, 15, dar pe care nu îi poate coopta la guvernare. Arbitru a rămas partidul de dreapta secular al lui Avigdor Liberman, Yisrael Beiteinu, cu cele 7 locuri pe care le are în Parlament. Însă, Liberman a anunţat că nu va forma alianţă nici cu Likud, atâta vreme cât acesta se aliază cu ultraortodocşii, nici cu coaliţia de centru-stânga, de vreme ce aceasta îi include pe arabi: „nu ne vom mişca un milimetru de la ceea ce am promis votanţilor noştri”. Astfel, Liberman a enumerat cinci condiţii seculare care au şanse foarte reduse să fie acceptate de coaliţia lui Netanyahu, dar au fost imediat acceptate de către liderul „Alb şi Albastru”, Benny Gantz. Oricum, o alianţă Liberman – Gantz este redusă, Yisrael Beiteinu neputând fi la guvernare într-o coaliţie sprijinită de arabi. Astfel, am ajuns la cunoscutul blocaj.
Există unele potenţiale manevre, problema principală fiind, alături de formarea guvernului, soarta lui Netanyahu[10]. Dacă acesta şi-ar retrage pretenţia de a fi prim ministru (dar ce ar fi Netanyahu în această situaţie, decât un simplu inculpat pentru acte de corupţie), o alianţă între Likud şi „Alb şi Albastru”, eventual cu participarea Yisrael Beiteinu, ar fi foarte posibilă. Având în vedere greutatea politică a lui Netanyahu, o asemenea posibilitate este redusă, cu excepţia situaţiei în care acesta primeşte garanţii că nu va fi condamnat şi i se va găsi un loc pe scena politică, lucru puţin probabil. Există informaţii că echipa lui Netanyahu ar pregăti „cooptarea” a trei parlamentari de la rivalii săi politici, dar un asemenea gest ar destabiliza puternic scena politică israeliană. De asemenea, sunt informaţii că Benny Gantz ar pregăti votarea în Parlament a unei legi care ar interzice propunerea pentru funcţia de prim ministru a unei persoane inculpate, cazul lui Netanyahu, acesta fiind singura posibilitate ca „Alb şi Albastru” să-i aducă alături pe Liberman şi pe arabii de la Joint List. Şi această posibilitate este redusă, politica israeliană făcându-se fără ajungerea la asemenea situaţii extreme.
În concluzie, nu se întrevede nici o soluţie. Nu ne rămâne decât să vedem cum ingeniozitatea politică israeliană va găsi o soluţie atât pentru viitorul guvern, cât şi pentru soarta lui Netanyahu (al cărui proces începe în curând).
V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 09 - 15.03.2020.
● Serbia/Kosovo. Ceea ce era de aşteptat, s-a întâmplat: cei doi preşedinţi, sârb şi kosovar, Aleksandar Vučić şi Haşim Thaci, au fost primiţi la Casa Albă, unde, deşi neagă, li s-a prezentat, foarte probabil, o foaie de parcurs realistă spre soluţionarea problemei (recunoaşterea Kosovo, în schimbul unui schimb de teritorii care să îi aducă pe sârbii de la nord de Ibar în cadrul Serbiei). Imediat, Vučić a anunţat alegeri parlamentare pe 26.04., partidul său având şanse mari să le câştige (alegerile vor reprezenta, probabil, şi un referendum privind negocierea de către Vučić a unei asemenea soluţii).
● IRAN. AIEA a avertizat că Teheranul a încălcat acordul de denuclearizare. Chiar dacă, pentru moment, capitalele lumii sunt preocupate de problema coronavirus, Teheranul trebuie să fie atent la reacţia SUA, dar şi cea a europenilor.
● SUA. Joe Biden a revenit în cursa de nominalizare la preşedinţie, readucându-i pe democraţi spre centrul politic şi prezentând, astfel, o alternativă credibilă la Donald Trump. Problema sa nu este dacă îl va învinge pe Bernie Sanders, va reuşi acest lucru, ci cum o va face astfel încât să îi preia electoratul acestuia, fără însă să plece din poziţia de centru care îi dă şanse la alegerile prezidenţiale.
● AFGANISTAN. Încălcările acordului de pace nu sunt decât tatonări între cele trei părţi, SUA, talibanii şi Kabulul pentru a afla marja de manevră în care poate juca cu celelalte părţi. Testul imediat, demn de a fi urmărit, este cel privind unitatea puterii de la Kabul.
● NATO/TURCIA. Pe 2-3 aprilie va fi întâlnirea miniştrilor de externe NATO, care s-ar putea să fie, şi la propriu şi la figurat, „judecata de apoi” a Turciei, comportamentul Ankarei faţă de aliaţii săi europeni necadrând cu cel de aliat NATO.
[1] Sperând să beneficieze şi de această nouă criză, „mană cerească” pentru politica sa, Victor Orban a propagat, intenţionat, cifrele false transmise de Ankara privind numărul de imigranţi care ar fi intrat în UE: „peste 130 000”. Fals, iar Victor Orban ştie asta, dar adevărul nu prea mai contează la Budapesta, de vreme ce regimul său a trecut la o etapă nouă, „superioară”, pe calea construirii autocraţiei: cenzurarea presei.
[2] Tineri afgani, iranieni, nord-africani, emigranţi economici, pentru că adevăraţii refugiaţi, cei sirieni din valul de la Idlib, nu au fost lăsaţi să intre în Turcia.
[3] Se pare că totul a plecat din interiorul NATO. În cadrul Consiliului Nord-Atlantic, Grecia şi-a exercitat dreptul de veto pentru a împiedica o declaraţie de sprijin pentru Turcia (implicit, pentru întreaga politică a acesteia în Siria), iar marii europeni s-au alăturat acestui „nu” spus încercărilor lui Erdogan de a obţine o reacţie puternică pentru operaţiunea sa în Siria, implicit una împotriva Rusiei. Anglo-saxonii, SUA şi Marea Britania, privind problema geopolitic (nu sunt ameninţaţi direct de valul migrator al lui Erdogan) au încercat o soluţie de compromis, dar, având în vedere gravitatea situaţiei, marii europeni nu au cedat. Diferenţe franco-britanice există atât în reacţia la intervenţia Turciei în Siria, cât şi faţă de politica Ankarei în Libia.
[4] UE şi-a îndeplinit obligaţiile financiare faţă de Ankara, contrar declaraţiilor lui Boyko Borisov şi ale oficialilor turci, decizia lui Erdogan fiind pentru a obţine cedări politice, nu neapărat financiare de la UE. Oricum, UE a luat decizia suplimentării acestor fonduri destinate refugiaţilor.
[5] Care „încetare a focului”, de vreme ce ambele părţi au fost implicate direct în încălcarea lui, mai ales Rusia care a declanşat, alături de Damasc, ultima ofensivă din Idlib? Oricum, statul de „garant” îi este drag Moscovei, pentru că îi permite să se erijeze în arbitru, deşi este parte în conflict. Termenul „garant” are o lungă istorie în conflictele în care s-a implicat Moscova, de la cel din Transnistria la cel din Siria.
[6] Aceasta nu coincide nici cu desemnarea rusă, nici cu cea turcă. Astfel, kurzii sirienii au fost desemnaţi de Ankara ca fiind terorişti printr-o deducţie, în baza legăturilor acestora cu PKK, deşi SUA (care, ca şi ceilalţi membri NATO, desemnează PKK ca organizaţie teroristă) în consideră pe kurzii sirieni ca fiind aliaţi de nădejde în lupta împotriva ISIS.
[7] Politic, Putin nu a vrut să strice prietenia cu Erdogan, mai ales acum, când speră să îl distanţeze şi mai mult de europeni. Militar, probabil că unul din motive a fost şi faptul că avioanele Su 24 siriene au fost doborâte fără dificultate (un semnal clar asupra survabilităţii reduse a acestui tip de aparat, folosit intens de Rusia în Siria). De fapt, nici Su 30SM nu au fost folosite în luptă împotriva F 16, rezultatele putând fi dezamăgitoare pentru Moscova. Este de ajuns să vadă cum Panţir S, atât de lăudat, este distrus cu uşurinţă nu numai de aviaţia israeliană, ci şi de cea turcă.
[8] „Înţelept, pragmatic, calculat, inteligent, cu gândire strategică, diplomat, vizionar, puternic….”, admiratorii pot continua la nesfârşit, dar, din decenţă, sunt rugaţi să nu adauge „cu principii şi cu vreun strop de umanitate”. Când vorbim de principii, ne referim la cele, atât de invocate de Moscova, menţionate în Carta ONU şi la cele din Constituţia Federaţiei Ruse! Părerea lui Bashar al Assad nu contează în ecuaţie, acesta fiind doar un dictator criminal, instrument, nu „ucenicul vrăjitor”, care decide soarta milioanelor de sirieni. Consultarea Putin – Bashar al Assad, ulterioară acordului liderului de la Kremlin cu Erdogan, este doar un spectacol menit să consolideze povestea cu „legalitatea” intervenţiei ruse în Siria în sprijinul „guvernului legal sirian”. Oricum, dacă ar fi după Bashar, se ştie care ar fi soluţia: gazarea sau bombardarea cu bombe butoi a celor din Idlib, doar sunt sunniţi! „Legală şi legitimă” decizie, pe măsura „legalităţii şi legitimităţii” puterii acestuia.
[9] Au de ce să le fie teamă, tocmai aceste reforme structurale atacând baza existenţei economice a oligarhilor: ca orice „capitalist post-comunist”, aceştia continuă să prospere economic nu din funcţionarea după legile pieţei a întreprinderilor însuşite, ci din căpuşărea statului, în fel de fel de combinaţii, de la bănci în care statul este investitorul care plăteşte pierderile, oligarhul fiind acţionarul care sifonează banii, cum a fost cazul PrivatBank, până la căpuşarea întreprinderilor de stat. De aici şi îngrijorarea faţă de declaraţia privind faptul că „ucrainenii sunt deranjaţi de prezenţa străinilor în consiliile de administraţie a unor întreprinderi ucrainene”. Oare sunt îngrijoraţi ucrainenii sau doar anumiţi ucraineni, pentru că nu mai pot să fure liniştiţi şi „legal” statul ucrainean?
[10] Situaţia este complicată de aspecte personale, echipa lui Netanyahu atacându-l virulent pe Gantz: acesta a fost prezentat ca fiind un om incapabil şi indecis. Aşa ceva este, pur şi simplu, imposibil, Benny Gantz fiind fostul şef de Stat Major al armatei israeliene! De asemenea, Liberman a acuzat echipa lui Netanyahu că i-ar fi hărţuit familia.