MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (01 – 07.07.2019)

I. UNIUNEA EUROPEANĂ. Alegerea liderilor europeni.

UE are noi lideri. Deşi netransparente, negocierile au generat o conducere cu personalităţi integre, competente şi echilibrate, rezultat al unui compromis care a mulţumit Franţa şi Germania, a oferit câte ceva celorlalţi mari (Italia, dar nu pe gustul guvernului de la Roma, Spaniei şi Benelux-ului) şi a neglijat Estul. Grupul de la Vişegrad a reuşit doar să se opună numirii lui Timmermans. Deşi se vorbeşte de o axă Macron-Orban (Weber dixit), nu am avut decât o conjunctură şi nimic mai mult.

Ursula von der Leyen a fost aleasă ca o soluţie de compromis, după ce alte nominalizări au eşuat. Mai întâi, Franţa se opusese numirii unui spitzenkandidat, cel al popularilor, Manfred Weber. Apoi, soluţia de compromis găsită de cei mari,  socialistul Frans Timmermans, a fost respinsă cu îndârjire de statele Grupului de la Vişegrad, acesta plătind pentru apărarea statului de drept … chiar în aceste state. În final, Ursula von der Leyen pare să îi mulţumească, mai mult sau mai puţin, pe toţi, cu condiţia să fie votată de Parlamentul european. Ursula von der Leyen este un politician care îndeplineşte criteriile vizibile sau mai puţin vizibile: este german, francofon şi francofil, creştin democrat şi înclinat spre compromis. În Germania, ea este apreciată ca fiind un politician slab (după ce apăruse ca urmaşa Angelei Merkel), activitatea ei în calitate de ministru al apărării primind numeroase critici. Însă, aparenţele înşeală, von der Leyen fiind un politician competent, „european” (legat de Bruxelles), deschis spre relaţia cu SUA şi capabil de multe, în măsura în care are posibilitatea. În orice caz, liderii Grupului de la Vişegrad nu vor avea satisfacţia de a se juca cu ea. Oricum, Orban, prin comportamentul său faţă de Weber, i-a pierdut definitiv pe germani şi asta se va vedea, mai ales dacă recidivează la capitolul încălcarea statului de drept. Chiar dacă, foarte probabil, va trece de votul Parlamentului European, Ursula von der Leyen vine cu o legitimitate ştirbită, chiar Junker declarând că alegerea sa a avut loc în urma unui proces netransparent.

Franţa a ajuns la controlul politicii monetare, prin numirea Christinei Lagarde la conducerea Băncii Centrale Europene (BCE). Christine Lagarde are o experienţă vastă, venind din poziţia de director general al FMI, dar nu este o expertă în domeniul monetarist, deşi acest lucru nu pare a fi relevant. Numirea ei lasă BCE sub conducerea tandemului franco-german, ferind-o de orice fel de deviaţii de la o politică financiară echilibrată. Un alt succes franco-german îl reprezintă numirea belgianului Charles Michel ca preşedinte al Consiliului European. Charles Michel are calitatea de a găsi soluţii de compromis în situaţii dificile[1], fiind omul potrivit la locul potrivit. Politic, el aparţine grupului liberal construit de Macron, Renew Europe.

Italia a păstrat şefia Parlamentului european (PE), socialistul David Sassoli fiind ales preşedinte al PE. Fireşte, această soluţie nu mulţumeşte şi puterea de la Roma, Sassoli aparţinând opoziţiei. Alegerea sa este parte a soluţiei de compromis, fiind menită să mulţumească gruparea socialistă care trebuie să o voteze pe Ursula von der Leyen (foarte probabil, o va face, altfel apare o criză şi mai mare decât cea dinainte de găsirea acestor soluţii).

Spania a primit, şi ea, un post important: Josep Borrell, fostul ministru de externe socialist, a fost numit la conducerea diplomaţiei europene, Înalt reprezentant al UE pentru Afaceri Externe şi Securitate. Un catalan care se opune separatismului, Josep Borrell are o vastă experienţă europeană şi a avut poziţii ferme, fiind un realist, atât în problema migraţiei, dar şi în cea a Rusiei[2].

În ansamblu, Vechea Europă a luat totul, Noii Europe rămânându-i să se mulţumească cu declaraţii de acceptare sau de indignare. Totuşi, pentru situaţia în care se află UE în acest moment, aceasta era cea mai bună soluţie, având în vedere că elitele din statele din est au luat cecul în alb oferit la integrare şi…l-au completat cum au vrut, de la devierile autocratice de dreapta (în Ungaria şi Polonia) la stagnare (Bulgaria), luptându-se cu statul de drept şi tolerând corupţia. Estul trebuie să se mulţumească şi cu atât şi să se gândească cum reface filiera prin care se creează adevăraţii oameni de stat, integri şi capabili să conducă naţiuni, nu grupuri de interese. Pe de altă parte, fără un reprezentat estic, greu îşi vor impune aceste state interesele la cel mai înalt nivel. Pentru noi, situaţia nu este atât de grea, de vreme ce interesele noastre vor fi mai bine apărate de un popular german şi un liberal belgian decât de cine ştie ce om politic susţinut de Grupul de la Vişegrad. Începe lupta pentru comisari, dar şi aici să nu avem emoţii pentru că experienţa ne arată că suntem în situaţia în care, chiar şi cu omul nostru la locul potrivit, nu am obţinut mai nimic … şi asta nu din cauza lui.

Urmează patru ani în care Vechea Europă va dori o reformă a UE şi înăbuşirea tendinţei antidemocratice din Noua Europă, dar va fi limitată de propriile probleme şi de nemulţumirea esticilor, care numai de presiunea Bruxelles-ului (în vederea renunţării la năravurile antidemocratice) nu au nevoie.

 II.  RUSIA. Încercări de ieşire din izolare şi o tragedie.

Vizita preşedintelui Vladimir Putin la Roma a reprezentat o încercare a Kremlinului de a obţine sprijinul celui mai apropiat guvern european în vederea ridicării sancţiunilor europene. Întâlnirea cu Papa poate reprezenta o manevră de simulare a apropierii de Vest, dar şi iniţierea unor încercări de mediere în problema Ucraina. NATO şi Rusia se pregătesc pentru o lume fără INF, Moscova propunând soluţii care să o avantajeze, iar NATO discutând măsurile pe care urmează să le ia. Un accident la bordul unui submarin cu propulsie nucleară a produs 14 victime, arătând starea precară în care se află marina rusă. În apropierea noastră, exerciţiul Sea Breaze oferă ocazia unei noi supravegheri îndeaproape a navelor NATO de către cele ruse, dar asta este, deja, rutină.   

Vizita preşedintelui Putin la Roma (05.07) a avut ca scop evidenţierea relaţiilor bune cu actuala putere din Italia şi folosirea acestei relaţii în scopul ridicării sancţiunilor europene. Putin a avut întâlniri cu toţi liderii italieni importanţi, prim ministrul Giuseppe Conte, preşedintele Sergio Mattarella şi omul forte de la Roma, Mateo Salvini.

Putin a declarat că speră ca guvernul italian actual să convingă liderii europeni să reducă sancţiunile impuse Rusiei: „sperăm că Italia îşi va exprima consecvent poziţia sa (de îmbunătăţire a relaţiilor) şi va lupta pentru revenirea completă la relaţii normale între Rusia şi UE”. Putin a remarcat eforturile făcute de Italia pentru a îmbunătăţii aceste relaţii, insistând asupra faptului că sancţiunile afectează şi UE: „Europa a pierdut şansa să vândă mărfuri de miliarde pe piaţa rusă”.

Premierul italian, Conte, a transmis că sancţiunile împotriva Rusiei sunt o măsură temporară şi că Roma acţionează pentru crearea condiţiilor care să ducă la relaţii mai bune. Putin a menţionat că ţine de Ucraina, nu de Rusia pentru a rezolva problemele dintre cele două state, primind, însă, o replică neaşteptată din partea lui Conte: „Când preşedintele Putin, prietenul meu, Vladimir, spune că nu depinde deloc de Rusia, el este prea modest. Adevărul este că Rusia poate juca un rol major în rezolvarea acestei dispute”. Pe tot parcursul vizitei, s-a afirmat că este nevoie să se creeze încrederea reciprocă. 

Întâlnirea cu Papa a născut speranţe legate de o eventuală vizită a acestuia în Rusia, dar şi de o implicare a lui în căutările pentru o soluţie la conflictul din Ucraina, având în vedere că o delegaţie de preoţi catolici ucraineni a sosit la Roma imediat după vizita lui Putin.

Nu sunt şanse mari ca Roma să reuşească să-i convingă pe europeni să reducă sancţiunile, dar Putin încearcă să pregătească terenul într-un context mai larg, al unei ofensive diplomatice menite să reducă tensiunile cu Vestul. Nu numai că Roma nu are puterea diplomatică să determine Parisul şi Berlinul să o facă, dar chiar italienii, poate cu excepţia lui Salvini (unul dintre extremiştii politici care s-a impus, probabil, şi cu sprijin financiar rus) ştiu că sancţiunile sunt strict necesare pentru securitatea europeană: dacă UE permite Rusiei să continue conflictul din Donbass şi să-l folosească pentru a controla politic Kievul, Kremlinul va continua agresiunile din spaţiul post-sovietic şi nu numai. Nici întâlnirea cu Papa nu promite mare lucru, dincolo de deschiderea unui dialog, având în vedere ostilitatea bisericii ortodoxe ruse faţă de biserica catolică şi ideologia Kremlinului care se prezintă spada ortodoxismului rus în faţa „decadenţei occidentalilor”.    

Totuşi, apare din ce în ce mai evident că Moscova este obligată să îşi schimbe atitudinea şi să caute o cale de a ieşi din izolare şi de a scăpa de sancţiunile care încep să îşi spună cuvântul.

Rusia a ieşit din INF. Preşedintele Vladimir Putin a semnat (03.07) legea prin care a suspendat participarea Rusiei la INF, această lege intrând imediat în vigoare. Legea fusese votată în Duma de Stat (18.06) şi de camera superioară a Parlamentului (26.06). Practic, Rusia a ieşit din INF, întreg eşafodajul legislativ fiind pregătit din timp. Având în vedere că SUA se vor retrage pe 02.08, urmează negocierile de ultim moment, NATO cerând Rusiei să renunţe la SSC8, iar Rusia căutând, foarte probabil, o soluţie care să îi permită să păstreze aceste rachete, dar fără ca SUA să disloce rachete similare în Europa. 

Întrunirea Consiliul NATO – Rusia la nivel de ambasadori (05.07) nu a adus nimic nou, secretarul general NATO, Jens Stoltenberg, anunţând că nu s-a făcut nici un progres şi avertizând că nu mai este mult până la încetarea INF.

Prin purtătoarea de cuvânt a MAE, Maria Zaharova,  Rusia a transmis (04.07) că nu va disloca rachetele cu rază intermediară de acţiune bazate la sol pe care le va  operaţionaliza doar dacă SUA vor disloca asemenea rachete în regiunile respective, în semn de bună credinţă. Fireşte, referirea este, în primul rând, la Europa. De asemenea, Misiunea Rusiei la NATO a transmis că Rusia nu va disloca aceste rachete în Europa atâta vreme cât SUA nu le vor disloca pe ale sale. Sunt şi alte semnale că Rusia caută, pe ultima sută, o asemenea înţelegere. Astfel, şeful Marelui Stat Major rus, gl. Gherasimov, s-a întâlnit (05.07) cu ambasadorul american la Moscova.

NATO, la rândul său, începe să se pregătească pentru a răspunde provocării, în presă apărând informaţii despre măsurile de modernizare a sistemelor antirachetă din Europa în vederea interceptării rachetelor ruse, fapt care va trezi reacţia negativă a Moscovei.

Soluţia rusă propusă ar lăsa Rusia în avantaj, fără să mai pomenim că ea nu se încadrează în INF, nepermiţând continuarea acordului: Rusia promite că nu va disloca cele patru batalioane de SSC8 deja operaţionalizate în partea sa europeană, cu condiţia ca SUA să nu disloce asemenea rachete în Europa. Dar soluţia este de neacceptat deoarece: 1) Rusia are aceste rachete, care încalcă INF, pe când SUA nu au asemenea rachete, urmând să le producă după ieşirea din INF; 2) dislocarea rachetelor ruse în zona sa europeană se poate face în zile, dacă nu în ore, pe când dislocarea rachetelor SUA în Europa poate lua luni, dacă va exista acceptul statelor europene; 3) cum s-ar putea verifica unde sunt dislocate rachetele ruse în timp util, în condiţiile în care Rusia a încălcând un acord atât de bine negociat ca INF, negând, în continuare, că a făcut-o? De fapt, soluţia rusă are un singur rol, acela de a diviza Alianţa, mizând pe reticenţa germanilor de a accepta rachete americane pe continentul european. Scopul este de a întârzia cât mai mult reacţia de răspuns a NATO şi de a o menţine la nivelul uneia defensive, fapt care îi asigură un avantaj Rusiei (ameninţă, fără să fie ameninţat).  

Accidentul de la bordul unui submarin nuclear de mare adâncime AS-31 Losharik, soldat cu un număr mare de victime (14 marinari) a arătat, încă o dată, nu numai că starea marinei ruse este precară, dar şi reflexele „sovietice” ale conducerii ruse, care a fost mai preocupată de acoperirea incidentului decât de problema în sine.

Numărul mare de victime, precum şi faptul că aceşti erau ofiţeri superiori ai unuia dintre cele mai secrete servicii de informaţii, responsabile pentru spionaj la mare adâncime, GUGI, arată că incidentul s-a produs la bordul unei nave deosebite, aparţinând unei unităţi de elită. Chiar şi cu scuza că este un domeniu extrem de sensibil (cel al acţiunilor de spionaj la mare adâncime), accidentul demonstrează că marina rusă nu a atins nivelul minim de siguranţă în exploatare a echipamentelor sale.

Accidentul pică prost pentru o conducere politico-militară care ameninţă SUA cu arme bazate pe tehnologii noi. Dacă fondurile alocate vor continua să scadă, iar Rusia va rămâne izolată, fără acces la tehnologie, asemenea situaţii s-ar putea să se repete, mai ales că Rusia va fi obligată să danseze pe muzica pe care chiar ea a impus-o: o nouă cursă a înarmărilor, parte a noului război rece cu Vestul.   

III. UCRAINA. Sprijin extern şi clarificări politice înainte de alegeri.

Vizita preşedintelui Zelenski în Canada. Preşedintele Zelenski continuă vizitele în principalele capitale occidentale pentru a îşi prezenta politicile şi pentru a obţine sprijin. A fost rândul Canadei, unde a participat (01 – 03.07) la o conferinţă dedicată implementării reformelor în Ucraina, Ukraine Reform Conference. Zelenski s-a întâlnit cu premierul canadian Justin Trudeau, care a promis continuarea sprijinului ţării sale pentru Ucraina şi noua conducere. Primul ministru canadian a declarat că va susţine Ucraina în faţa agresiunii ruse şi în implementarea reformelor interne necesare.  

Canada este unul dintre statele cele mai implicate în Ucraina, atât în aspectele militare, cât şi în cele politice. Implicarea se explică, dincolo de responsabilitatea anglo-saxonă în cadrul NATO de apărare a limesului, prin: 1) minoritatea ucraineană din Canada, care joacă un rol politic important; 2) Canada urmează să se confrunte,  mai devreme sau mai târziu, cu Rusia în Arctica şi se angajează, din timp, în Marea Neagră cu viitorul adversar; 3) chiar şi în perioada Trump, anglo-saxonii cooperează strâns în vederea îngrădirii Rusiei, atât prin acţiuni coordonate în cadrul NATO, cât şi prin alte măsuri. Deşi nu este implicată în soluţionarea conflictului, Canada participă activ la pregătirea armatei ucrainene şi în cadrul exerciţiilor NATO din Ucraina. De asemenea, avioanele şi navele canadiene sunt o prezenţă constantă în zona Mării Negre, în cadrul misiunilor NATO. Politica Canadei nu este o excepţie: în anii 90, Canada s-a implicat în integrarea Ungariei în NATO (minoritatea maghiară din Canada este şi ea importantă), iar, mai apoi, avioanele F 18 canadiene au fost dislocate în România.

În aşteptarea alegerilor parlamentare, care ar trebui să îi ofere o victorie majoră, Zelenski caută să obţină maximum de sprijin politic extern, fiind conştient că implementarea reformelor va fi dureroasă, dar necesară, iar, în acest demers, ajutorul occidental este esenţial. El caută să exploatează toate legăturile pe care Ucraina le are cu Vestul, de la Germania la Canada, accentul fiind pus, fireşte, pe SUA. De aceea, nu va fi o surpriză deschiderea lui şi pentru vecini, începând cu Polonia (mereu aproape la ajutorare, dar departe la capitolul trecut istoric) şi continuând cu România. După atâtea sinuozităţi în relaţiile bilaterale, oferta ucraineană de relansare a acestora va veni. 

Oricum, Kievul are alte griji urgente, principala fiind Rusia şi acţiunile acesteia în Donbass, unde au început să apară, din nou, victimele, separatiştii stârnind indignarea internaţională prin atacarea unei echipe medicale. Totuşi, este de remarcat că Rusia nu a escaladat, semn că Moscova are o altă strategie decât cea a exercitării unei presiuni militare crescute.

Pe de altă parte, exerciţiul „Sea Breeze” organizat de Ucraina în regiunea Odessa (07-21.07) arată o implicare NATO remarcabilă. Pentru prima dată de la incidentul din strâmtoarea Kerci, un crucişător american şi navele NATO dintr-o formaţie navală permanentă, Standing NATO Maritime Group 2 / SNMG 2 (având în compunerea sa un distrugător britanic din clasa 45 şi o fregată canadiană) au intrat în Marea Neagră şi au navigat în apele ucrainene. Ca o noutate (foarte probabil, într-o mişcare coordonată), Franţa a trimis, în Marea Neagră, nava de cercetare radioelectronică Dupuy de Lôme.

Rusia a reacţionat, navele şi avioanele sale, urmărind îndeaproape navele NATO. De remarcat, avioanele ruse Su 27, care au decolat din Crimeea, au interceptat, în condiţii de siguranţă, un avion de cercetare radioelectronică P8A.

SUA au trimis (30.06) un distrugător cu sistem Aegis, USS Carney, care a fost urmărit îndeaproape de către vechiul distrugător rus Semtlivy. Rusia a trimis pentru a urmări navele NATO, nave de luptă (corvete din clasa Buyan M şi, probabil, nave purtătoare de rachete din clasele Tarantul şi Nanuşka) şi, posibil, o navă de cercetare electronică din clasa MOMA (observată pe 01.07 la Sevastopol). De asemenea, aviaţia navală rusă din Crimeea va efectua supravegherea acestora, atât cu avioane de luptă, cât şi cu elicoptere (aşa cum a trimis, deja, imagini dintr-un elicopter zburând în imediata proximitate a distrugătorului american).

Foarte probabil, forţele ruse, dar şi cele NATO vor „exersa” chiar cu potenţialul adversar, studiindu-se reciproc. Este de remarcat faptul că Odessa, respectiv nord-vestul Mării Negre a devenit punctul central al prezenţei NATO, respectiv al reacţiei ruse. NATO va evita ca navele sale să se apropie de Crimeea sau de strâmtoarea Kerci, dar acestea vor fi din ce în ce mai prezente în această zonă de nord-vest, într-un scenariu defensiv la nivel operativ, dublat, însă, de unul relativ ofensiv la nivel tactic. Un asemenea comportament este necesar pentru Ucraina, vulnerabilă în regiunea Odessa în faţa dispozitivului militar rus consolidat din Crimeea, dar şi pentru statele NATO riverane, în primul rând România.

IV. BALCANII DE VEST. Summit-ul UE- Balcanii de Vest de la Poznan.

Summit-ul UE – Balcanii de Vest care a avut loc la Poznan (04-06.07) a reunit liderii principalelor state europene (Germania, Franţa, Marea Britanie, Polonia, Italia, Austria), reprezentanţi ai celor din Balcanii de Vest candidate la integrarea europeană (Serbia, Bosnia-Herţegovina, Muntenegru, Albania, Macedonia de Nord şi Kosovo), precum şi vecinii lor europeni (Slovenia, Croaţia, Grecia, Bulgaria; Ungaria şi România nu au participat). Summit-ul se desfăşoară în cadrul Procesului Berlin, menit să revitalizeze legăturile dintre Balcanii de Vest şi UE. În cadrul acestuia, miniştrii de externe, de interne şi ai economiei din statele Balcanilor de Vest s-au întâlnit cu liderii europeni, Angela Merkel, Theresa May, Edouard Philippe şi Andrzej Duda.

Polonia a organizat summitul cu scopul de a trimite „un impuls pozitiv” statelor din regiune. Ministrul de externe polonez, Jacek Czaputowicz, a chemat pentru o „cooperare puternică” între UE şi statele din Balcanii de Vest. El a menţionat că „includerea acestor state în concertul naţiunilor europene prin integrarea europeană va fi benefică pentru UE şi întregul continent, extinzând domeniul valorilor comune”. Preşedintele polonez, Andrzej Duda, a criticat amânarea de către UE a deschiderii negocierilor de aderare cu Albania şi Macedonia de Nord şi a cerut europenilor să deschidă calea spre integrare a statelor din Balcanii de Vest. El a spus că UE nu trebuie să ceară acestor state să se angajeze într-o cursă în care nu văd linia de sosire. Teama multor europeni este că dacă UE nu grăbeşte integrarea acestor state, Rusia, China şi Turcia îşi vor mări influenţa asupra acestora.

Cancelarul germană, Angela Merkel, a căutat să asigure (06.07) naţiunile din Balcanii de Vest că sprijinul pentru integrarea lor în Uniunea Europeană rămâne puternic şi că este în interesul strategic al UE să aibă noi membri. Ea a spus că îngrijorările exprimate de preşedintele Macron privind necesitatea eficientizării mecanismelor de conducere ale UE înainte de orice extindere nu trebuie să determine amânarea negocierilor de integrare a statelor din Balcanii de Vest: „împărtăşesc poziţia preşedintelui Macron privind faptul că mecanismele de lucru trebuie îmbunătăţite, dar nu văd acesta ca o abandonare a negocierilor privind aderarea”.

Merkel a subliniat că procesul de aderare a naţiunilor din Balcanii de Vest va dura suficient de mult pentru ca aceste îmbunătăţiri interne europene să se poată face la timp. Merkel a evidenţiat Macedonia de Nord pentru curajul cu care a depăşit problemele ce divizau naţiunea pentru a îşi deschide drumul spre UE: „privesc cu optimism spre toamnă” (aluzie la decizia din octombrie privind deschiderea negocierilor de aderare).

Summit-ul a avut ca scop, dincolo de declaraţiile pro domo poloneze[3], continuarea pragmatică a colaborării UE cu statele din Balcanii de Vest. Liderii europeni sunt în faţa dilemei de a lăsa în afara UE state care nu progresează democratic şi pot intra sub influenţa Rusiei, Chinei şi Turciei, sau să le accepte nepregătite, aşa cum au păţit deja cu noii integraţi (devieri spre dreapta sau stagnarea într-un trecut post-comunist). Oricum, Germania, care finanţează, va fi cea care va decide, alături de Franţa şi alţi câţiva responsabili (Austria, Slovenia, Croaţia) cine şi când intra, nu Polonia (mare, dar, încă, doar pentru ea, fiind un beneficiar net al banilor europeni). Probabil, Macedonia de Nord va demara negocierile în octombrie, Albania având probleme prea mari (justiţie, crimă organizată) pentru a beneficia de acest lucru.

Să observăm că România lipseşte într-un proces pragmatic declanşat de către Berlin pentru a „ţine aproape” o regiune care nu vrea să evolueze. Este încă bine, de vreme ce ştiam ce ne aşteaptă pe drumul pe care stagnăm: suntem irelevanţi în est, la Chişinău şi Kiev, irelevanţi în Marea Neagră, irelevanţi în Balcanii de Vest, irelevanţi în Europa Centrală (excluşi, practic, din Grupul de la Vişegrad), dar să ne ferim să devenim (ca în cazul Atenei, deşi acolo e mult mai bine) irelevanţi … chiar la Bucureşti, din punct de vedere politic, social, economic şi militar!

V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 08 – 14.07.2019.

UNIUNEA EUROPEANĂ. Validarea Ursulei von der Leyen de către Parlamentul European reprezintă un moment crucial. În caz de eşec, totul se ia de la  început. Foarte probabil, vom avea un vot în favoarea acesteia, socialiştii depăşind momentul iniţial, în care indignarea depăşea calculul politic. Probabil, şi la Berlin se vor mai linişti apele, după ce socialiştii germani ameninţau cu părăsirea coaliţiei de guvernare.

IRAN – SUA. Tensiunile cresc şi, odată cu ele, pericolul „unui război pe care nu îl doreşte nimeni”. Iranul a anunţat că va depăşi nivelul de îmbogăţire a uraniului fixat în acordul de denuclearizare. SUA au cerut o întrunire de urgenţă a IAEA în această problemă. SUA ar fi trimis un mesaj Iranului în care avertiza asupra unei lovituri limitate ca răspuns la doborârea dronei sale. Arestarea unui tanc petrolier iranian de către Marea Britanie în Gibraltar arată că embargoul se extinde şi că britanicii sunt gata să acţioneze alături de SUA. Singura veste bună este semnalul dat de Franţa că s-ar putea începe convorbiri cu Iranul în problemele de interes (acordul de denuclearizare şi modul de ocolire a sancţiunilor). Poate cea mai gravă veste vine din publicarea unor date secrete din raportul unui diplomat britanic despre preşedintele Trump şi administraţia sa (este mai grav decât îşi imaginau până şi pesimiştii!). Israelul se pregăteşte de război, iar SUA nu vor mai putea da înapoi în faţa strategiei riscante a Iranului de „rezistenţă activă”. Iranul se înşeală când crede că SUA nu vor ataca, indiferent ce ar face radicalii săi. S-ar putea să asistăm la începutul unui conflict care să nu implice decât rachete şi muniţie ghidată pentru a se evita riscul unor pierderi umane, dar nu poate fi exclusă o înţelegere de ultim moment.

GRECIA. Alegerile parlamentare vor aduce, foarte probabil, Noua Democraţie şi pe Kyriakos Mitsotakis la putere, Siriza condusă de Alexis Tsipras neputând recupera decalajul mare ce apare în sondaje, indiferent de promisiunile făcute. De fapt, aici este problema: promisiunile făcute de ambele partide nu pot fi onorate deoarece viitoarea conducere greacă, indiferent care va fi aceea, nu va primi aprobarea celor care supervizează ieşirea din faliment a acestui stat, de la Germania la FMI. Extrema stângă pleacă de la putere, iar vechile dinastii revin, cu toate „tradiţiile” care au dus Grecia în starea de faliment. În Grecia, stânga s-a reformat, Siriza luând locul socialiştilor responsabili şi ei de ducerea Greciei în criză, dar dreapta nu, aşa că vom vedea multe măsuri populiste care, în final, nu vor putea fi implementate. Lecţia rămâne valabilă: populismul corupt, de stânga sau de dreapta, este plătit, în final, de cei mulţi. 

TURCIA. Se apropie momentul declanşator pentru problemele ce se amplifică continuu. Rusia va livra primele componente ale sistemelor S 400 şi urmează să vedem reacţia SUA care va fi nu numai una politico-militară, dar va avea şi o componentă economică (sancţiuni). Acestea nu pot pica mai prost pentru Ankara, în condiţiile în care situaţia financiară este atât de gravă încât preşedintele Erdogan l-a destituit pe directorul Băncii Centrale (încă un pas spre implicarea politicului în macrofinanciar).

Turcia trimite un al doilea vas de prospecţiuni în apele cipriote, iar Cipru şi Grecia vor solicita UE o reacţie adecvată, mai ales că s-a aflat că Turcia a dislocat un batalion de tancuri Leopard în Cipru, în proximitatea liniei de demarcaţie, încălcând angajamentele luate faţă de Germania atunci când a achiziţionat acest echipament.