MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (01- 07.06.2020)

I. UNGARIA/EUROPA CENTRALĂ. Poziţii politice la aniversarea Trianon. 

Pe fondul manifestărilor legate de aniversarea a 100 de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon[1], au fost prezentate poziţii privind politica Ungariei faţă de minoritatea maghiară din statele vecine. Budapesta şi-a anunţat intenţia de definire a naţiunii ca subiect de drept internaţional, cerând recunoaşterea internaţională a „dreptului la identitate naţională”. Deşi, înainte de eveniment, Budapesta luase măsuri de bandajare a relaţiilor cu vecinii (întâlniri ale ministrului de externe maghiar cu omologii săi din România, Ucraina şi Slovacia), declaraţiile au reflectat hotărârea regimului Viktor Orban, care a capturat evenimentul, de a continua o politică de extragere a ceea ce consideră că trebuie să fie acordat minorităţilor, în funcţie de cum este perceput statul respectiv (vulnerabilităţile interne şi externe). Astfel, Slovacia a fost prezentată ca fiind cea mai tolerantă faţă de cererile Budapestei (deşi Bratislava, pentru că este puternică economic şi în „Vişegrad 4”, va acorda, cel mult, dreptul la dublă cetăţenie), nu şi România (care ar trebui să accepte mult mai mult, autonomia pe baze etnice, probabil pentru că e percepută ca fiind vulnerabilă intern, deşi statutul nostru şi schimburile comerciale îndeamnă la prudenţă) şi Ucraina (care pare puternică printr-un naţionalism la fel de dur ca cel maghiar, dar este vulnerabilă extern în faţa Rusiei, Budapesta lovind exact acolo unde doare Kievul mai mult, relaţiile cu NATO, dar şi cele cu UE).

Aniversarea a 100 de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon a fost marcată de multiple acţiuni în Ungaria şi în statele vecine, maghiarii manifestându-şi sentimentele trezite de acest eveniment istoric şi doleanţele pentru minoritatea maghiară din afara Ungariei. Politic, a fost declaraţia Parlamentului Ungariei. În declaraţie, se încearcă aducerea naţiunii în planul dreptului internaţional. Formula „în Europa Centrală şi de Est (din Bazinul Carpatic) ar putea constitui o garanţie pe termen lung a securităţii, stabilităţii politice şi sociale, a dezvoltării economice şi prosperităţii, dacă toate statele naţionale ar recunoaşte dreptul la identitate naţională al tuturor cetăţenilor şi comunităţilor lor, permiţând păstrarea limbii materne, a culturii şi a vetrei” este, în general, în concordanţă cu poziţia europeană şi a României privind minorităţile, conţinând, însă, o ameninţare abia voalată şi strecurând ideea de autonomie teritorială pe baze etnice. Apelul „la parlamentele statelor din Europa Centrală şi de Est (din Bazinul Carpatic) să iniţieze, în comun, recunoaşterea dreptului la identitatea naţională ca drept fundamental al omului în cadrul ONU şi al organizaţiilor europene” şi cererea de menţionare în constituţiile acestor state a „statutului juridic de naţiune constituentă” pentru minoritatea maghiară ridică o problemă: regimul Viktor Orban încercă internaţionalizarea politicii sale naţionaliste, presând statele vecine. Această abordare, deşi sprijinită de unele poziţii extreme pe care regimul Orban le promovează intens în cadrul minorităţilor maghiare, are şanse reduse de succes, urmând să genereze tensiuni. Probabil, Viktor Orban caută un stat din zonă care, aflat într-o poziţie vulnerabilă, să răspundă la acest apel/cerere. Declaraţiile unor oficiali clarifică poziţia Ungariei[2]. Preşedintele Parlamentului maghiar, László Kövér, a declarat că „dreptul la identitate naţională este universal”, trebuind să fie recunoscut internaţional, acest fapt servind „viitorului naţiunii maghiare, cel al naţiunilor vecine şi al Europei”. El a prezentat impactul prezent şi viitor al Trianonului, „maghiarii din afara graniţelor Ungariei, care se luptă pentru supravieţuire, păstrând limba, cultura şi sentimentul că sunt acasă în locul lor de baştină”. Kövér a observat trei lecţii istorice pentru maghiari: 1) „nu trebuie subestimate ameninţările la adresa existenţei naţiunii maghiare, care nu au dispărut”; 2) trebuie acordată atenţie la evoluţiile „din lumea din jur”; 3) un stat nu poate să îşi promoveze interesele pe plan internaţional fără aliaţi.  Acesta a insistat că, în Europa, naţionalismul trebuie asociat cu creştinismul, aceasta fiind o încercare de sinteză a „naţionalismului revanşist” cu „creştin antiliberalismul” care caracterizează ideologia regimului Viktor Orban, funciar antidemocratică, fiind văzută, în cadrul european, ca o simplă „încălcare a regulilor statului de drept”.      

Strategia politică a ridicării identităţii naţionale la rang de noţiune de drept internaţional nu are şanse de succes, dar regimul Orban nici nu îşi propune să reuşească, ci doar să o folosească ca element de presiune asupra statelor vecine. Noi nu trebuie să ne implicăm în aceste dispute inutile, ci să continuăm, principial, politica românească (aşa cum e scris în Sala Unirii) şi europeană pentru maghiarii noştri pentru ca aceştia să se simtă la ei acasă. Avem conştiinţa naţională care să permită asta, fiind, noi înşine, ca neam, supuşi la încercări de deznaţionalizare (şi de către Budapesta), chiar şi mai rău, la genocidul etnic şi cultural. De aceea, dialogul româno-maghiar intern este cel care reprezintă soluţia pentru viitorul nostru împreună. Deşi ameninţătoare, politica Budapestei este mai periculoasă pentru Ungaria decât pentru România deoarece Bucureştiul este angajat pe un drum european care va asigura tuturor, inclusiv minorităţii maghiare, condiţii optime de dezvoltare, în timp ce pseudo-ideologia iliberalismului naţionalist este un drum care nu duce nicăieri, ci doar spre tensiuni interne şi externe. Important pentru noi, românii şi maghiarii din România, este să nu fim prinşi în acestea. Problema lui Viktor Orban şi a celor instrumentalizaţi de către el este că România, care va fi mereu înţelegătoare cu maghiarii săi, a trecut de maximul vulnerabilităţilor (Viktor Orban a aflat primul că România nu mai este „sat fără câini”) şi va rezolva intern dialogul cu minoritatea sa, alegând modelul european, cu o bază principială solidă şi neintrând în jocurile lui Viktor Orban[3].

Pentru noi, rezolvarea problemelor interne, de la stabilizarea politică la consolidarea socială a clasei mijlocii productive şi dezvoltarea economică în condiţii europene va asigura cadrul în care dialogul dintre majoritate şi minoritate va găsi rezolvări optime. Minoritatea maghiară trebuie să fie atentă să nu fie instrumentalizată, atât pentru că tot ceea ce doreşte majoritatea sa va obţine prin dialog intern în România, cât şi pentru că nu e departe momentul în care va apărea pericolul să devină cea care menţine regimul antidemocratic Viktor Orban la putere în Ungaria prin voturile sale, împotriva voinţei ungurilor din Ungaria.

II. RUSIA. Noua strategie nucleară.

Apărută la momentul oportun pentru politica Kremlinului de obţinere a prelungirii acordului New START, strategia nucleară a Rusiei aduce clarificări, dar unele sunt îngrijorătoare. Strategia prezintă situaţiile în care Rusia va recurge la arma nucleară. În plus faţă de cele două cunoscute, un răspuns la un atac nuclear şi la un atac convenţional care ameninţă existenţa statului rus, apar alte două situaţii, ambele periculoase prin incertitudinea pe care o aduc: Rusia recurge prima la arma nucleară în situaţia în care există informaţii credibile că un atac nuclear asupra Rusiei a fost declanşat, precum şi în situaţia în care un atac convenţional a afectat infrastructura critică guvernamentală şi nucleară. Strategia prezintă şi ameninţările la adresa Rusiei. Important este că un asemenea document a fost prezentat public, acest nivel de transparenţă aducând un minim nivel de încredere.

În contextul tensiunilor cu NATO, respectiv SUA, în privinţa prelungirii New START, dar şi a încetării INF, preşedintele Vladimir Putin a aprobat (03.06) documentul privind elementele de bază ale politicii de descurajare nucleare, „Bazele politicii de stat a Federaţiei Ruse în domeniul descurajării nucleare”. Rusia păstrează concepţia generală a „naturii defensive” a utilizării armelor nucleare, acestea fiind destinate pentru asigurarea suveranităţii statului în faţa potenţialilor adversari. În concordanţă cu doctrina militară a Rusiei, sunt prezentate patru situaţii în care se va utiliza armamentul nuclear, două fiind noi şi prevăzând utilizarea de către Rusia a armelor nucleare prima (nu ca răspuns la un atac nuclear sau unul convenţional ce îi ameninţă existenţa). Cele două situaţii cunoscute în care se utilizează armamentul nucleare sunt unele de răspuns la o situaţie bine definită: 1) răspuns în situaţia în care un inamic utilizează armele nucleare sau alte arme de distrugere în masă împotriva Rusiei şi a aliaţilor săi; 2) în situaţia unui conflict convenţional care „ameninţă însăşi existenţa statului rus”. Cele două noi situaţii prevăzute sunt cele în care: 3) guvernul are informaţii credibile că un atac cu rachete balistice este iminent: „informaţii de încredere (достоверной информации) primite despre lansarea de rachete balistice care atacă teritoriul Federaţiei Ruse şi/sau al aliaţilor săi”; 4) în cazul în care impactul acţiunii inamicului asupra infrastructurii critice guvernamentale şi militare ale Rusiei duce la anihilarea lor, producând incapacitatea de a da un răspuns nuclear”: „impactul (acţiunii) inamicului asupra obiectivelor militare şi guvernamentale ale Federaţiei Ruse, anihilarea cărora va duce la imposibilitatea forţelor nucleare de a răspunde (вывод из строя которых приведет к срыву ответных действий ядерных сил)”.

Principalele ameninţări la adresa Rusiei sunt: 1) dislocarea, de către potenţialul inamic, în proximitatea teritoriului Rusiei şi al aliaţilor săi, precum şi în zonele  maritime adiacente, a unor grupări de forţe cu destinaţie generală, care includ sisteme de lansare a armamentului nuclear (aici intră bombele nucleare americane din Europa, bombardierele şi navele americane); 2) dislocarea, de către statele considerate potenţiali adversari ai Rusiei, de mijloace şi sisteme de apărare antirachetă (este vizat şi BMD Deveselu şi navele cu sisteme Aegis BMD), de rachete de croazieră şi balistice cu rază de acţiune scurtă şi medie (viitorul răspunsul al NATO la INF), de armament precis (muniţie precisă) convenţional şi arme hipersonice, drone de atac şi sisteme de energie dirijată; 3) dislocarea în spaţiu de sisteme antirachetă şi de lovire; 4) capacitatea/disponibilitatea de utilizare, de către aceste state, împotriva Federaţiei Ruse şi a aliaţilor săi, a armelor nucleare sau a altor arme de distrugere în masă, precum şi a sistemelor de transport la ţintă/lansare a acestora; 5) proliferarea armamentului nuclear, a sistemelor de transport la ţintă/lansare a acestora, a tehnologiei şi a echipamentelor de producere a acestora; 6) dislocarea pe teritoriul statelor nenucleare a armelor nucleare şi a sistemelor de transport la ţintă/lansare a acestora.   

Noua strategie nucleară caută să compenseze vulnerabilităţile ruse la nivelul forţelor militare convenţionale, în general, dar mai ales la nivel tehnologic, ameninţând cu utilizarea armei nucleare în situaţia în care evoluţia unui conflict convenţional îi este defavorabilă Rusiei. Escaladarea unui conflict convenţional la conflict nuclear este exersată, de mult, în situaţii care nu au legătură cu situaţia în care acest conflict convenţional ar ameninţa existenţa statului rus: nu eşti într-o situaţie disperată defensivă când exersezi lovituri nucleare asupra Varşoviei (aşa cum Rusia a făcut în cadrul scenariului unui exerciţiu militar major). După agresiunea împotriva Ucrainei, s-a văzut că Rusia îşi calculează agresiunile cu forţe convenţionale asupra unor state cu capacităţi militare mai mici şi care nu sunt parte a unei alianţe folosind ameninţarea cu armele sale nucleare pentru a descuraja intervenţia terţilor în ajutorul acestora. Acum, apar două situaţii noi, care reflectă faptul că, dincolo de propaganda cu armele de nişă, Kremlinul se simte vulnerabil în faţa Vestului şi avansează folosirea armamentului nuclear în aceste situaţii, fapt care, deşi duce la o creştere a descurajării, aduce incertitudini periculoase privind momentul folosirii armamentului nuclear: 1) cât de mare este capacitatea Rusiei de a detecta, cu certitudine, momentul unei lansări asupra teritoriului său, de fapt, cât de mare creşte pericolul de „detectare a unui atac fals” şi efectuarea lansării în baza informaţiilor primite? 2) cât de clar se poate defini momentul în care un atac convenţional a degradat infrastructura critică guvernamentală şi nucleară rusă până la nivelul la care nu se mai poate da răspunsul nuclear? Se intră pe un teren periculos şi asta nu este bine pentru nici una din părţi[4]. Avem în vedere faptul că sistemul de avertizare rusesc nu se bucură de reputaţia de a fi fiabil, bazându-se mai ales pe radarele OTH bazate la sol, care pot genera erori, şi pe un sistem de sateliţi de avertizare considerat incomplet. Ca să mai liniştească adversarii, Rusia a anunţat lansarea unui nou satelit, numărul acestora asigurând funcţionalitatea sistemului de avertizare satelitar.  

Documentul răspunde unei necesităţi strategice (definirea precisă a politicii nucleare a Rusiei, având calitatea că prezintă public aceste situaţii, aducând descurajarea dorită, dar şi îngrijorarea generată de noile situaţii de utilizare a armamentului nuclear) şi a uneia tactice, convingerea SUA să prelungească New START, în condiţiile în care acesta expiră în februarie 2021, iar Administraţia Trump insistă pe renegocierea acordului, cu includerea Chinei (care refuză orice negociere). Problema este conexă cu noile probleme apărute: dispariţia INF, după ce Rusia l-a încălcat prin dislocarea a mai multor regimente de rachete SSC8, şi răspunsul NATO la această escaladare; posibila redislocare a armamentului nuclear tactic american mai aproape de frontierea Rusiei (din Germania spre Polonia). Oricum, noi eram sub ameninţarea armamentului nuclear rus din momentul în care am acceptat dislocarea scutului antirachetă, dar acest risc este unul asumat pentru asigurarea securităţii statului prin cooperarea cu aliatul strategic împotriva principalei ameninţări la adresa noastră, mai ales acum, în condiţiile încălcării/încetării INF.

În acest context, să menţionăm şi briefingul şeful Direcţiei Operaţii al SMG, gl. Serghei Rudskoi, care a prezentat ameninţarea crescândă din partea NATO, în contextul zborurilor bombardierelor strategice americane B1 şi a prezenţei unei grupări navale americane în Marea Barenţ. Acesta a anunţat că Rusia va desfăşura exerciţiile sale departe de frontiera cu NATO, că este gata pentru discuţii legate de zborurile avioanelor cu transpondere deschise şi evitarea incidentelor. Să menţionăm că avioanele ruseşti zboară mereu cu transponderul închis, neputând fi localizate de sistemele civile de control al spaţiului aerian şi că numai la ultimele zboruri B1 a existat „reciprocitate” din partea avioanelor SUA. De asemenea, există un acord între cele două state de prevenire a incidentelor, dar aviaţia rusă execută aceste provocări atunci când avioanele de cercetare SUA deranjează prin informaţiile pe care le obţin (aşa a fost incidentul cu P8 Poseidon, care deranja deoarece observa pregătirea zborurilor avioanelor ruseşti din Siria în Libia). Referitor la zborul în Marea Neagră al bombardierelor B1, se observă, chiar din prezentarea rusă, că acestea au fost pe axa mediană între Crimeea ocupată şi Turcia, existând doar o foarte scurtă intrare în zona de control a traficului aerian civil Simferopol, în timp ce bombardierele ruseşti Tu-22M3 s-au apropiat de spaţiul aerian naţional al României. În privinţa exerciţiilor, NATO a încetat marele exerciţiu pe care îl avea în desfăşurare în Europa, imediat ce a început criza coronavirus. Să sperăm că, aşa cum s-a anunţat, marele exerciţiu rus din Sud va fi departe de frontiera cu NATO. Oricum, Rusia desfăşoară, acum, exerciţii navale în Marea Neagră şi exerciţii antiaeriene în CSÎ Vest. S-a menţionat şi despre scrisoarea lui Serghei Lavrov către secretarul general NATO privind moratoriul post-INF la care acesta nu a primit răspuns. Fireşte, NATO se gândeşte cum să răspundă la regimentele ruseşti SSC8 deja dislocate, nu cum acceptă, prin acest memorandum, situaţia actuală, când Rusia ameninţă cu aceste rachete de croazieră întreaga Europă.

Între victimizare şi ameninţare, Rusia caută să stabilească un echilibru strategic, în termenii săi, dar va fi greu ca NATO şi SUA să accepte dezechilibrul strategic creat de Kremlin în Europa, deşi are propriile probleme interne, existând diferenţe între unii parteneri importanţi din NATO. Oricum, acestea nu ne afectează deoarece avem relaţiile de încredere cu toţi partenerii noştri occidentali. Situaţia se va tensiona după răspunsul NATO la dislocarea SSC8 şi încetarea New START (deşi, probabil, SUA îl vor prelungi pentru o perioadă limitată).

III. SUA/GERMANIA. SUA îşi vor retrage o parte din trupe.

Informaţia neoficială conform căreia SUA vor reduce trupele din Germania a trezit reacţii negative politice în această ţară. Deşi, neoficial, partea americană a anunţat că este un proces militar calculat, percepţia politică în Germania este că aceasta este o decizie politică a preşedintelui Trump, pe fondul tensiunilor multiple cu Germania (în plan economic, politic şi militar). Disponibilitatea anunţată de Varşovia de a găzdui trupele redislocate nu simplifică situaţia. Este, probabil, o decizie imediată, dar cauzele sunt profunde, reflectând diferenţele dintre marea putere a Vestului şi „hegemonul reticent” al Europei. Oricum, dincolo de inflamarea de moment, tendinţele erau vizibile. Militar, avansarea dispozitivului militar american spre est, dar şi asumarea, reticentă şi lentă, de către Germania a unui rol militar mai mare. Politic, diferenţele dintre Berlin şi Washington, deşi cronice, nu vor duce la o ruptură transatlantică. Pentru noi, este bine să ne respectăm ambii aliaţi, pentru că ambii ne ajută major, atât securitar, cât şi politic şi economic.

SUA vor retrage 9.500 de militari din Germania. Astfel, trupele americane, 34.500 dislocaţi la 21 de baze militare, ar urma să fie reduse la 25.000. Surprinşi de decizie, germanii îşi pun întrebarea care va fi situaţia strategică a Germaniei, respectiv a Europei, dacă SUA îşi retrag trupele din Germania. Reacţiile germane au fost dure, parlamentari germani creştin democraţi criticând decizia preşedintelui Trump. Ministrul de externe german, Heiko Maas, a comentat edificator relaţia SUA cu Germania: „Suntem parteneri apropiaţi în alianţa transatlantică, dar situaţia este complicată”. El a insistat pe elementele pozitive şi pe faptul că informaţia nu este încă oficială: „dacă vom ajunge la o retragere a unei părţi din trupele americane, vom lua notă de aceasta. Apreciem cooperare cu SUA care s-a dezvoltat de decenii, fiind în interesul ambelor ţări”. Partea americană a transmis neoficial că procesul de retragere este unul planificat, gl. Mark Milley lucrând de luni de zile la acest plan, şi că decizia nu ar avea nici o legătură cu refuzul cancelarului Angela Merkel de a participa la reuniunea G7 organizată de preşedintele Trump (şi de respingerea, alături de alţi lideri din G7, a invitării lui Vladimir Putin la aceasta). Prim ministrul polonez, Mateusz Morawiecki, şi-a exprimat speranţa că unii dintre soldaţii americani retraşi din Germania vor fi dislocaţi în Polonia, motivând că adevăratul pericol se află la frontiera de est, dislocarea forţelor americane spre est ducând la o consolidare a securităţii pentru întreaga Europă.

Situaţia este, în acelaşi timp, mai complicată, dar şi mai simplă decât pare. Din nefericire, decizia a fost luată, probabil, de preşedintele Trump şi ca un răspuns politic la refuzul cancelarului german, dar, oricum, ea se încadrează într-un plan global de reducere a prezenţei militare americane şi al unuia european de redislocare spre est (se bănuia acest lucru încă de la semnarea acordului SUA-Polonia). În acelaşi timp, relaţiile militare americano-germane sunt profunde, Germania urmând să rămână nu numai hub-ul prezenţei militare americane în Europa, dar şi cel mai important partener militar european al SUA şi cheia relaţiei transatlantice (mai ales, după ce Marea Britanie a părăsit UE). Dincolo de percepţia mercantilistă a preşedintelui Trump (ne cereţi să vă apărăm pe banii noştri de Rusia, dar faceţi afaceri cu gaz cu ea, în detrimentul nostru) există un element de continuitate: SUA cer, de mult, Germaniei să mărească bugetul apărării, iar Berlinul, deşi a făcut unele eforturi, nu a reuşit acest lucru în mod semnificativ. Preşedintele Trump nu agreează puterea economică a UE, respectiv a Germaniei, fiind cu ochii pe deficitul din balanţa comercială, nici măcar calculata Merkel nereuşind să tempereze această abordare, relaţiile personale dintre cei doi degradându-se. Însă, economic, lucrurile se vor stabiliza, pe termen lung, prin ajungerea la un acord UE-SUA, Germania urmând să joace rolul principal în negocieri.

Politic, dacă acum avem tensiuni mari, dar ele nu afectează baza principială a acestora. Preşedintele Trump nu a încetat să-i şocheze pe europeni, în frunte cu Germania, cu politica sa „America first”, dar şi unii europeni, nu în frunte cu Germania, ci cu Franţa, nu au încetat să menţioneze multilateralismul şi o apărare europeană între SUA şi Rusia, de parcă Europa ar fi ameninţată de… SUA, ale cărei trupe o apără. Însă, Germania a fost fermă în a susţine că Europa nu poate fi apărată fără SUA. Problemele au apărut în decizii diferite în mai toate dosarele momentului, de la Iran la Siria. Însă, atât politic, cât şi economic, cei doi, SUA şi Germania, în fruntea UE, sunt legaţi fundamental, fiind „lumea liberă” şi „piaţa liberă”, indiferent de abordarea de moment, ameninţarea politică a regimurilor autoritare fiind comună (deşi preşedintelui Trump îi cam plac dictatorii, în care, totuşi, loveşte: nimeni nu i-a creat probleme strategice şi economice mai mari lui Putin decât… Trump). La fel, în ameninţarea economică, China încalcă regulile atât cu SUA, cât şi cu Germania/UE, diferenţa fiind de abordare, mai diplomatică în cazul Germaniei. Securitar, ameninţarea rusă este comună, iar răspunsul este unitar, deşi diferenţele de abordare sunt vizibile (a se vedea reacţiile germane după ieşirea SUA din Open Sky şi să vedeţi diferenţele în răspunsul post-INF, care dau Rusiei iluzii că ar putea rămâne în avantaj, deşi nu este cazul).   

Aşa cum arătat-o, cam prea grăbit, premierul polonez, şi alţi europeni, situaţi mai la est, vor să fie „ocupaţi” de trupele SUA, nu numai Germania. Militar, va fi un pas relativ mic, care s-ar putea materializa doar în parte, infrastructura militară americană şi cooperarea profundă militară americano-germană nepermiţând schimbări masive şi rapide. Germania va începe să se gândească la o poziţie naţională unitară, pentru că, în timp ce creştin-democraţii sunt îngrijoraţi că SUA pleacă, social-democraţii sunt supăraţi că aceştia rămân… cu bombele nucleare pe teritoriul german. Probabil, deja, decidenţii politico-militari americani ponderează decizia preşedintelui, atât din motive militare funcţionale, cât şi politice. Aşa că, deşi e o ceartă politică pe o problemă militară, e una fără impact pe termen lung - americanii nu pleacă din Europa şi nici germanii nu văd Europa fără americani, dar, pentru moment, vor ieşi la iveală supărările şi antipatiile reciproce, ocazie pentru adversari să îşi facă iluzii.   

IV. GERMANIA/UCRAINA. Vizita ministrului de externe ucrainean la Budapesta.

Vizita ministrului de externe ucrainean, Dmitro Kuleba, la Berlin (02.06) a fost ocazia acordării unor asigurări germane că Ucraina are sprijinul Berlinului şi că negocierile iniţiate cu Rusia nu vor fi în defavoarea Kievului, „liniile roşii” stabilite de acesta urmând să fie respectate. A fost discutată situaţia din Donbass şi propunerile ruse avansate de Dmitri Kozak. De asemenea, Ucraina a primit sprijinul Germaniei în apropierea sa de NATO şi UE. Ministrul de externe german, Heiko Maas, şi omologul său ucrainean, Dmitro Kuleba, au declarat că s-a decis să fie accelerată implementarea înţelegerilor la care s-a ajuns la ultima întâlnire în format normand, cea de la Paris. Kuleba a precizat că Ucraina vrea pace în Donbass, dar această pace nu trebuie să ducă la „trecerea liniilor roşii” care sunt „securitatea naţională, suveranitatea şi integritatea teritorială a Ucrainei”. În privinţa situaţiei de pe teren, Maas a menţionat necesitatea încetării focului, deschiderea de noi puncte de trecere la linia de contact şi importanţa continuării deminării. Kuleba a propus accesul Crucii Roşii internaţionale în Crimeea, unde Rusia duce o politică de „persecutare a tătarilor”. Cel mai important, Germania a dat asigurări că va continua să sprijine Ucraina în procesul acesteia de apropiere de UE şi NATO.

Accelerarea implementării înţelegerilor de la Paris este greu de realizat în condiţiile în care neînţelegerile în Grupul Trilateral de Lucru de la Minsk s-au reflectat în degradarea situaţiei la linia de contact. Pragmatică, Germania încearcă implementarea unor măsuri la linia de contact, deşi încetarea focului este o decizie politică care se ia la Moscova. Esenţial, Kievul a precizat „liniile roşii”, asta însemnând că nu va permite Moscovei ca, în implementarea unui plan de pace, oricare ar fi acela, de la unul Kozak la „foaia de parcurs Steinmeier”, să cedeze din suveranitatea sa (iar asta înseamnă o „linie roşie” pentru Kremlin care are ca obiectiv limitarea suveranităţii Ucrianei). Probabil, Berlinul a cerut Kievului implementarea unilaterală a unor măsuri în continuarea înţelegerilor de la Paris şi în baza Acordurilor de la Minsk, atât la linia de contact, cât, mai ales, la Minsk, unde Kievul a lovit serios în sepratiştii Moscovei prin propunerile sale de includere în delegaţia reprezentanţilor societăţii civile din Donbass a celor refugiaţi în Ucraina, prezentându-i pe liderii separatişti, care revendică aceste locuri, ca pe cetăţeni ruşi şi instrumente ale Moscovei (ceea ce sunt, dar europenii au acceptat, de nevoie, la Minsk, când s-au semnat acodurile, narativul rus că aceştia sunt rusofoni ucraineni din Donbass persecutaţi de Kiev şi nu au nici o legătură cu Rusia).  

V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 08 - 14.06.2020. 

● KOSOVO. Noul guvern a fost votat, fără probleme, de Parlament, dar diferenţele între Hashim Thaçi şi Albin Kurti rămân (acesta cere, în continuare, alegeri). Noul prim ministru, Avdullah Hoti, a ridicat necondiţionat taxele pe produsele sârbeşti, fapt salutat de Belgrad. Astfel, calea spre reluarea negocierilor a fost redeschisă, dar… care cale, diferenţele dintre SUA şi Germania menţinându-se.  Astfel, Hashim Thaçi a anunţat că nu se va întâlni cu reprezentantul special al UE pentru Kosovo, Miroslav Lajčák. Berlinul a replicat prin Bruxelles, acesta reamintind că medierea între Serbia şi Kosovo se face de către UE. Să aşteptăm negocierile americano-germane ca să le putem vedea şi pe cele kosovaro-sârbe. Oricum, drumul s-a redeschis, după o pauză artificială creată de aplicarea taxelor de către Pristina. 

● SUA. Demonstraţiile de amploare, deşi scad în violenţă, arată SUA divizate cronic, în care ruptura politică între stânga şi dreapta nu se mai poate reface în centru. Preşedintele Trump abordează problema în forţă, preocupat fiind de baza sa electorală. De fapt, în SUA a început campania electorală, dusă cu toate mijloacele, în joc fiind mandatul preşedintelui Trump, dar şi viitorul SUA, ca democraţie stabilă. Demonstraţiile sunt doar vârful aisbergului. Deşi Trump va căuta ca accentul să pice pe economie, unde crede că poate să aducă redresarea rapidă, şi pe disputa cu China, cu care este în plin război economic, însoţit de tensiuni politice şi militare, s-ar putea ca societatea americană să privească spre social. Donald Trump trebuie să fie atent, în condiţiile în care „adulţii din încăpere”, militarii care au fost alături de el, ridică deschis întrebările privind respectarea Constituţiei şi moralitatea preşedintelui.

● R.MOLDOVA. Igor Dodon pleacă în Rusia (oficial, pentru renegocierea acordului, în realitate, după noi ordine), iar Ion Chicu trebuie să negocieze cu occidentalii, în speranţa că va primi ceva bani de la UE. Europenii i-au transmis acestuia opt condiţii clare pentru a primi ceva bani, iar puterea nu are ce face decât să se conformeze. Astfel, după întâlnirea lui Chicu cu ambasadorii SUA şi UE, s-a anunţat că legea ONG-urilor va fi votată (puterea dorind să limiteze independenţa financiară a acestora, dar să permită unor organizaţii de caritate, precum cea a soţiei lui Dodon, să se implice politic, respectiv în mituirea populaţiei în vederea alegerilor). Dacă politic este o scenetă cunoscută, social, drama este mare, problemelor economice curente, şi aşa mari, adăugându-se efectele crizei coronavirus, direct (în RM, pandemia continuă) şi indirect (reducerea remitenţelor). Indiferent de comportamentul puterii de la Chişinău şi a propriilor probleme, Bucureştiul trebuie să ajute, direct sau prin sprijin la UE, financiar populaţia din RM.