I. NATO. Reuniunea de la Washington a miniştrilor de externe. 

II. UCRAINA. Primul tur al alegerilor prezidenţiale.

III. SLOVACIA. Alegerea unui nou preşedinte.

IV. TURCIA. Recul în plan intern pentru Recep Erdogan.

V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 08 – 14.04. 2019.

I. NATO. Reuniunea de la Washington a miniştrilor de externe (03–04.04). 

Menită să aniverseze 70 de ani de la înfiinţarea Alianţei, reuniunea a fost prilejul reafirmării unităţii, dar şi a relevării diferenţelor care macină NATO. A fost discutată problema securităţii în zona Mării Negre, în contextul accentuării prezenţei militare ruse în regiune şi a agresiunii împotriva Ucrainei, pentru care s-au decis unele soluţii. Cele mai importante probleme apărute au fost, însă, cele care nu erau programate: poziţia Turciei în cadrul Alianţei, precum şi viziunea SUA privind rolul global al NATO alături de repetata problemă a cheltuielilor militare reduse ale europenilor. În fundal, a rămas teama europenilor că preşedintelor Trump nu este alături de Alianţă, precum şi neîncrederea americanilor în contribuţia reală a europenilor la apărarea comună.

Evenimentele cele mai importante care au însoţit reuniunea au fost discursul secretarului general al NATO, Jens Stoltenberg, în faţa Congresului SUA şi primirea la Casa Albă a acestuia de către preşedintele Trump. Dacă discursul a fost privit ca un sprijin declarat al legislativului american faţă de NATO pentru a compensa reticenţa preşedintelui Trump, o ocazie pentru Jens Stoltenberg de a insista asupra ameninţării ruse şi a necesităţii unităţii transatlantice, întâlnirea de la Casa Albă a fost una care a salvat aparenţele, concluzia fiind, însă, aceeaşi: aliaţii europeni trebuie să crească contribuţiile militare. Cât despre Rusia, preşedintele Trump a prezentat aceeaşi poziţie prietenoasă: „vom găsi o cale să ne descurcăm cu Rusia”.  Moderaţie din partea unei persoane prea puţin înclinată spre moderaţie este un lucru bun, dar care este preţul[1]?

În privinţa INF, Alianţa are o poziţie unică: Rusia a încălcat tratatul. Jens Stoltenberg a făcut un nou apel la adresa Rusiei pentru a se conforma prevederilor tratatului, renunţând la „comportamentul destabilizator”. El a precizat că NATO nu va răspunde în oglindă la acţiunile Rusiei, reiterând faptul că NATO nu va disloca, în Europa, rachete cu încărcătură nucleară lansate de la sol.

Întâlnirea NATO s-a concentrat pe Rusia şi regiunea Mării Negre, în contextul conflictului cu Ucraina şi a incidentului din Strâmtoarea Kerci. Jens Stoltenberg a cerut eliberarea militarilor ucraineni, precum şi a navelor militare ale Ucrainei capturate de Rusia. În viziunea NATO, Marea Neagră trebuie să rămână o mare a păcii, a navigaţie libere şi a cooperării, nu zona de influenţă exclusivă a unui stat. În principiu, NATO îşi va amplifica prezenţa în regiune şi îi va sprijini pe partenerii săi. Au fost aprobate o serie de măsuri care să „îmbunătăţească capacitatea de supraveghere a situaţiei din regiunea Mării Negre de către NATO”.

Totuşi, apare o diferenţă în gradul de angajare a NATO. Dacă înainte de reuniune se vorbea despre mai multe măsuri, inclusiv o mai mare prezenţă a navelor NATO în regiune, în final s-a hotărât doar „îmbunătăţirea capacităţii de supraveghere a situaţiei din regiunea Mării Negre”, o măsură mult mai redusă ca anvergură şi neangajantă decisiv pentru Alianţă. Avioanele de cercetare electronică ale SUA zboară, deja, în proximitatea Crimeei, iar oficiali americani au menţionat, anterior, despre dezvoltarea sistemelor de supraveghere maritimă în unele state NATO din regiune. De asemenea, chiar în această perioadă, consemnăm prezenţa unei grupări navale NATO în Marea Neagră (la care Rusia a răspuns în forţă, cu propriile exerciţii, incluzând lansări de rachete).

De ce această reducere a anvergurii angajării declarate a NATO? Mai întâi, politic, nu există decât două state care cer deschis prezenţa NATO în regiune, iar acestea nu sunt membre NATO: Ucraina şi Georgia. Turcia are o poziţie separată, opunându-se unei prezenţe crescute a NATO în Marea Neagră, pe fondul relaţiilor sale speciale cu Rusia, de concurenţă şi cooperare. Bulgaria are o poziţie „neutră în cadrul NATO”, preferând să ştie că este apărată de Alianţă fără să perceapă Rusia ca fiind o ameninţare. România, cea care cerea o implicare cât mai mare a NATO în regiune, pare că are, în prezent, o poziţie mai reţinută, cel puţin dacă ne luăm după modul în care diferă comunicatele de presă după întâlnirea miniştrilor de externe ai SUA şi României (cel românesc elimină referirea la ameninţare – Rusia). Aşa că, dacă nu se cere, nu se obţine, mai ales că statele din regiune nu au un statut de state puternice (cu excepţia Turciei) ale căror guverne ar şti cu certitudine ce vor. În plus, militar, România şi Bulgaria sunt insignifiante, iar Turcia e absentă în ecuaţia NATO – Rusia din Marea Neagră. Pe de altă parte, o angajare graduală şi limitată a NATO în regiune are şi aspecte moderatoare: o prezenţă doar temporară a navelor şi avioanelor NATO ar deranja, dacă nu provoca Rusia (care a protestat deja), fără să ajute prea mult statele NATO din regiune, atâta vreme cât acestea nu au voinţa şi capacitatea militară de a se opune singure acesteia. Aşa că, mai întâi, ele vor trebui să spună clar ceea ce vor, iar, apoi, să implementeze coerent o politică de securitate asumându-şi desemnarea ameninţării şi luând măsuri eficiente de apărare, care ar da şi consistenţă unei prezenţe mai mari a NATO în regiune. În caz contrat, rămâne acolo unde suntem acum, o poziţie comodă, dar cu perspective îngrijorătoare, Marea Neagră fiind teatrul principal de dispută dintre Rusia şi Vest.

În final, trebuie să fim mulţumiţi cu ceea ce oferă Alianţa în acest moment pentru statele NATO din regiunea Mării Negre[2], dar trebuie să fim atenţi că vremea angajării verbale, „apăraţi-ne voi, că noi avem altă treabă”, a trecut, iar asta este un fapt periculos în momentul în care apar schimbări majore, de la poziţia reticentă a preşedintelui Trump faţă de NATO la emergenţa unor noi ameninţări. Cât despre Ucraina şi Georgia, acestea vor trebui să se apere singure, NATO neputând interveni direct în ajutorul lor în cazul unei noi agresiuni militare ruse.  

Alte două mari probleme au dominat reuniunea: Turcia şi poziţia americană privind NATO, de la globalizare la reticenţa faţă de contribuţia militară a europenilor. Dacă problema stopării livrării avioanelor F35 către Turcia (de fapt, excluderea Turciei din programul F35, cu multiple consecinţe, inclusiv de transfer a producţiei unor părţi componente) era de aşteptat, modul în care s-a pus problema, cea a apartenenţei Turciei la Vest, a atins un nou nivel de neîncredere, în pofida declaraţiei preşedintelui Trump că va găsi, împreună cu preşedintele Erdogan, o cale de rezolvare. S-a ajuns până la nivelul la care ministrul de externe turc a cerut SUA să nu îi ceară Turciei să aleagă între Vest şi Rusia. Replica americană a fost pe măsură, Mark Pence declarând că Turcia trebuie să aleagă. De fapt, Turcia a ales de mult, fiind anti-occidentală prin valorile politice pe care se bazează regimul preşedintelui Erdogan. Faptul că SUA, sub Administraţia Trump, are o abordare radicală nu face decât să scoată în evidenţă mai clar desprinderea de Vest a Turciei. Am asistat la încă o etapă din procesul de separare a Turciei de Vest, proces care va continua atâta vreme cât Erdogan şi AKP deţin puterea, având în vedere şi faptul că acest regim are o bază ideologică şi socială solidă[3].  

La fel, în privinţa rolului NATO, SUA au adus în discuţie preocupările sale: ameninţările globale şi necesitatea ca NATO să le abordeze. Dar pot prelua europenii această sarcină, ei, care nu sunt în stare să se apere singuri? Ce reprezintă ameninţarea militară chineză pentru Europa? Nimic, cu excepţia britanicilor (legaţi de lumea anglo-saxonă - Australia, Canada). Europenii văd China ca pe o ameninţare economică. Şi ideea ca NATO să-şi asume un rol în Orientul Mijlociu (din care SUA, în parte, se retrag) este la fel de iluzorie ca şi apartenenţa … Braziliei la NATO, propusă de preşedintele Trump numai pentru că acest stat este condus de un populist. Totuşi, problema globalizării NATO propusă de SUA este una fundamentată, Washingtonul considerând că este normal ca europenii, care au fost şi sunt apăraţi de SUA, să fie gata să sprijine SUA în faţa ameninţărilor globale, de la China la Iran, iar asta, în abordarea ... americană (europenii nu sunt de acord cu abordarea SUA faţă de Iran sau faţă de problema palestiniană). Şi faţă de Rusia sunt abordări diferite, europenii aşteptându-se să fie apăraţi de către SUA, cheltuind puţin pentru apărare, dar continuă să încheie afaceri profitabile … cu aceeaşi Rusie, cea mai elocventă dovadă fiind Nord Stream II. SUA au singularizat Germania ca fiind „profitoarea”. Fireşte, nici abordarea americană nu este una echilibrată, acelaşi preşedinte Trump, prietenos faţă de Rusia, prezentând acest gazoduct ca fiind o ameninţare pentru Germania, respectiv Europa, de fapt, argumentul american fiind unul comercial, concurenţa gazului rusesc cu LNG american.

În timp ce europenii şi-au pus întrebarea cât de dispuse sunt SUA sub Administraţia Trump să îi apere, aceasta a ridicat cu totul alte probleme: contribuţia financiară şi extinderea ariei de operaţii a NATO. Că problema a devenit serioasă, avem dovada presei germane care s-a concentrat nu asupra criticării administraţiei Trump (aproape un reflex, într-o Germania cu un antiamericanism în creştere), ci asupra … necesităţii creşterii cheltuielilor militare germane. Problema este evidentă, diferenţele transatlantice sunt mari, dar soluţia nu este la îndemână: nici o administraţie Trump având o viziune unilaterală nu poate să aibă dreptate, dar nici „marii europeni” propunând multilateralism (fără sau chiar împotriva SUA!), dar cerând să fie apăraţi de aceleaşi SUA. În această neînţelegere a celor mari, situaţia celor  mici şi vulnerabili se va complica.

Cât despre anunţul american că SUA sunt dispuse, pentru extinderea programului F35, spre achiziţionarea acestui avion de către Polonia, Grecia şi România, acesta are, pentru moment, o relevanţă mai mult geopolitică decât una practică. SUA anunţă că, după ce Turcia a fost, practic, pierdută, limes-ul se transferă pe aliniamentul Grecia (revenită pro-NATO şi pro-SUA, pe măsură ce Turcia s-a îndepărtat de SUA şi s-a apropiat de Rusia) - România - Polonia. De fapt, doar Polonia are capacitatea de a cumpăra F35, Grecia având probleme financiare majore, iar România nu numai probleme financiare, ci şi structurale, de absorbiţei a unui asemenea salt tehnologic.

II. UCRAINA. Primul tur al alegerilor prezidenţiale.

Rezultatul primului tur (31.03) a fost cel aşteptat, impresionând, totuşi, prin diferenţa mare dintre primul clasat, Volodimir Zelenski, şi cel de-al doilea, preşedintele în funcţie, Petro Poroşenko, 30.24% faţă de 15.95%, cei doi urmând să se înfrunte în turul decisiv pe 21.04. Iulia Timoşenko a obţinut doar 13.40%, iar reprezentantul opoziţie pro-ruse, Iuri Boiko, 11.67%. Iulia Timoşenko a contestat rezultatul, dar nu a cerut declanşarea unor mişcări de protest. Volodimir Zelenski a câştigat în majoritatea regiunilor din sud, centru şi est (cu excepţia celor de la frontiera cu regiunile separatiste, precum şi unele din Bugeac, la frontiera cu noi, care au fost câştigate de Iuri Boiko). Petro Poroşenko a câştigat în vestul ţării, cu excepţia unor regiuni unde a câştigat Iulia Timoşenko. Era de aşteptat, Volodimir Zelenski adresându-se electoratului moderat, preocupat de problemele interne curente (situaţia economică, lupta împotriva corupţiei), pe când Petro Poroşenko a avut un mesaj patriotic, adresându-se electoratului naţionalist, situat mai ales în vestul ţării.

Marea întrebare este cine va câştiga în turul doi, indiferent de mijloacele pe care le va folosi, în spaţiul post-sovietic manipularea având o pondere aproape egală cu abordarea raţională în decizia finală a electoratului, sărăcit şi cu o capacitate redusă de a decela între promisiuni şi realităţi. Prima şansă o are Volodimir Zelenski deoarece el vine cu un mesaj antiputere, promiţând pace, dreptate şi prosperitate, deşi nu oferă soluţii concrete la nici una din aceste probleme. Volodimir Zelenski a jucat pe această carte, campania sa electorală fiind un continuu show, evitând confruntarea directă, precum şi abordarea problemelor ţării. Petro Poroşenko are a doua şansă, fiind compromis - un reprezentant al actualei clase politice şi administrative, corupte şi iresponsabile, care nu a făcut nimic pentru schimbarea situaţiei din ţară, cu marea excepţie a stabilizării situaţiei în faţa agresiunii ruse. Pe acest lucru a mizat Poroşenko, prezentându-se ca fiind comandantul suprem care a salvat ţara în faţa războiului cu Rusia lui Putin. Cei doi candidaţi vor juca aceste cărţi în continuare, considerând că electoratul va accepta acest mod de conducere a unei campanii electorale, bazat mai mult pe promisiuni şi necunoscute decât pe soluţii implementabile.

Volodimir Zelenski are multe necunoscute, de la vila sa de lux din Italia până la firmele sale din Rusia şi relaţiile sale cu oligarhul Igor Kolomoiski (refugiat în Israel după ce multe din afacerile sale, unele ilegale, au fost cercetate de organele penale ale statului celuilalt oligarh, Poroşenko). Cele mai mari necunoscute sunt legate de ce va face Zelenski când va ajunge preşedinte, atunci când rolul de clovn pe care îl joacă va înceta: cum va face faţă Rusiei, cum va rezolva problemele social-economice ale ţării şi cum va conduce lupta anticorupţie împotriva oligarhilor (mulţi văzându-l ca fiind doar o paiaţă în mâinile lui Kolomoiski). Aritmetic, voturile care vor veni din partea celor care au votat cu Iuri Boiko ca şi o parte din cei care au votat cu Iulia Timoşenko par să îi asigure o victorie comodă. Şi totuşi, naţionaliştii s-ar putea să îl prefere pe Poroşenko, iertându-i acestuia eşecurile interne de dragul rezistenţei în faţa Rusiei (la care se adaugă şi elementul antisemit al extremei drepte naţionaliste, Zelenski având origine evreiască). De asemenea, o parte din electorat ar putea să se întrebe dacă dincolo de spectacol şi intenţii declarate, Zelenski nu ar putea aduce nimic altceva decât haos, având împotriva sa aproape întreaga elită  (puternicii zilei, de la oligarhi la cei din aparatul administrativ de stat). Zelenski trebuie să dea asigurări că are soluţii, dar şi capacitatea să le implementeze.

Pe de altă parte, Poroşenko are multe cunoscute, nu prea pozitive: un oligarh care s-a transformat în preşedinte ridicându-se la înălţimea momentului, dar nimic mai mult. Poroşenko nu a făcut absolut nimic pentru a reforma sistemul, de la lupta împotriva corupţiei la reformele economice. În lipsa acestora, progresele democratice nu au adus prosperitate. Cu excepţia unor schimbări cosmetice, aceiaşi oameni care au prosperat sub Ianukovici sunt şi acum baza puterii de la Kiev. Maidanul a zguduit Ucraina, dar nu şi pe ei, iar cel care a tolerat această stare de fapt este Poroşenko. Chiar dacă Poroşenko promite unele schimbări, cine îl mai crede. Dincolo de promisiuni şi imaginea conducătorului, Poroşenko nu poate aduce decât stagnare, dar şi o anumită stabilitate în faţa agresiunii ruse, dar ce importanţă are de vreme ce, pe termen lung, stagnarea va conduce la eşec.

Probabil, Moscova l-ar prefera pe Volodimir Zelenski care s-ar putea să nu facă faţă situaţiei, deschizând o perspectivă pentru Rusia să îngenuncheze Ucraina printr-o implementare favorabilă ei a Acordurilor de la Minsk. Dar pe termen lung, dacă acesta reuşeşte să facă faţă, perspectiva se schimbă: dacă acesta chiar are capacitatea să implementeze reforme, să lupte împotriva corupţiei şi să destructureze reţele oligarhice care au capturat ţara? O asemenea Ucraină, democratică cu adevărat şi prosperă ar însemna un pericol pentru Rusia: la uşa ei ar apărea exemplul că se poate şi în lumea slavă a spaţiului post-sovietic, modelul „democraţiei suverane” a dictaturii din Rusia apărând aşa cum este, o construcţie menită să camufleze capturarea puterii de către cekişti aliaţi cu oligarhi. Pe de altă parte, inamicul actual, Poroşenko, deşi i-ar încurca planurile agresive, este garanţia că nu se schimbă mai nimic în plan intern, stagnarea asigurând înrăutăţirea situaţiei socio-economice până la viitoarele alegeri. În definitiv, avem cam acelaşi sistem oligarhic în ambele state, numai că oligarhii de la Kiev mai trebuie să găsească o cale de păcălire a electoratului la fiecare patru ani, pe când la Moscova puterea este statul, cu istorie cu tot.

Oricare ar fi rezultatul, Ucraina intră pe teren nesigur o perioadă mai lungă de timp. Dacă va câştiga Volodimir Zelenski, vom avea incertitudinile tranziţiei şi un comediant forţat să-şi asume responsabilitatea puterii sub dubla presiune internă şi cea a Rusiei. Dacă va câştiga Poroşenko, vom avea stabilitatea lipsei de schimbare, dar, pe termen lung, stagnarea va aduce o instabilitate şi mai mare. Occidentul caută, probabil, să obţină de la fiecare din cei doi garanţia că va implementa reformele care să ţină Ucraina pe linia de plutire, dar va fi câştigătorul, oricare ar fi el, dornic şi capabil să facă acest lucru? Zelenski are prima şansă, dar Poroşenko i-o poate lua dacă demonstrează că el nu este la înălţimea responsabilităţilor unui preşedinte. De aici, tot spectacolul cu dezbaterea de pe stadion şi alte măsuri de acest gen, între comedia alegerilor şi tragedia a ceea ce urmează. Zelenski vrea să continue show-ul, iar Poroşenko vrea să îl întrerupă, aducându-l în realitatea lui. Marea victorie a Ucrainei a fost, deja, marcată: alegerile sunt libere şi corecte.

III. SLOVACIA. Alegerea unui nou preşedinte.

Alegerile prezidenţiale din Slovacia (30.04) au fost câştigate de către Zuzana Caputova, o avocată liberală. Ea a câştigat pe fondul atitudinii anticorupţie ce domină în Slovacia, fiind unul dintre primele cazuri în care un liberal câştigă, împotriva tendinţei general europene de creştere a populismului. Caputova, un politician minor pro-european, a câştigat cu 58% din voturi în faţa comisarului european, Maros Sefcovic, care a obţinut numai 42 % din voturi.

Zuzana Caputova, membră a partidului neparlamentar liberal Slovacia Progresivă, a fost sprijinită de partidele de opoziţie şi de un singur partid din coaliţia de guvernare, cel reprezentând minoritatea maghiară din Slovacia. De asemenea, ea a fost sprijinită de preşedintele în exerciţiu, Andrej Kiska. Adversarul ei, Maros Sefcovic, a fost sprijinit de partidul de guvernământ, Smer.

Temele principale de campanie ale Zuzanei Caputova au fost lupta împotriva corupţiei şi schimbări în modul de a face politica, pe fondul reacţiei publice la uciderea, în urmă cu un an, a jurnalistului de investigaţii Jan Kuciak şi a prietenei acestuia. Investigaţia în cazul uciderii lui Jan Kuciak a dus la cinci arestări, inclusiv a omului de afaceri Marian Kocner. De asemenea, uciderea lui Jan Kuciak a dus la demisia liderului partidului Smer, Robert Fico, din funcţia de premier. Interesant, Capitova a dus o luptă de 14 ani împotriva companiei lui Marian Kocner care construise o groapă de gunoi ilegală în oraşul său, obţinând, în final, victoria.

Mesajul Caputovei a fost explicit, încetarea capturării statului de către „oamenii care trag sforile din spatele scenei”, acesta având priză la electorat, mai ales la cel tânăr. Cel vizat era chiar liderul partidului Smer, fostul premier Robert Fico. Deşi preşedintele Slovaciei are puteri reduse, el este totuşi cel care numeşte prim-ministrul şi îşi poate exercita dreptul de veto asupra numirii procurorilor superiori şi judecătorilor. Alegerea Capitovei complică planurile lui Robert Fico de a deveni preşedintele Curţii Constituţionale.

De asemenea, victoria sa dă un impuls opoziţiei, mărind şansele acesteia de a îndepărta de la putere partidul Smer la viitoarele alegeri, deşi, în prezent, acesta este cel mai popular partid politic. Puterea s-a mobilizat după victoria Capitovei, Fico chemând la lupta împotriva liberalilor, “oameni fără valori”. Partidul lui Fico se afirmă a fi social democrat, dar are poziţii conservatoare şi este eurosceptic, fiind un partid populist cu rădăcini în vechea elită post-comunistă.

Alegerea unui preşedinte liberal în Slovacia nu reprezintă un început, ci anunţă sfârşitul unei etape în istoria acestui stat, încheierea tranziţiei, următoarea etapă fiind înfrângerea „social-democraţilor” lui Robert Fico. Deşi pare o surpriză, nu este, chiar reacţia generală după uciderea jurnalistului Jan Kuciak fiind dovada că societatea slovacă este prima care iese din tranziţia postcomunistă. Slovacia a reuşit implementarea reformelor economice, a profitat de investiţiile occidentale şi a fost primul stat din Europa Centrală care a trecut la Euro. În acest stat, există deja o clasă mijlocie productivă, liberă economic, nu dependentă de stat (fie prin sinecuri, fie prin devalizarea bugetului) care hotărăşte electoral cursul ţării, lupta anticorupţie şi împotriva politicienilor populişti fiind o atitudine firească a acesteia.

Slovacia este primul stat din Europa Centrală care se apropie de standardele occidentale privind viaţa politică şi socială, urmând a fi urmat, probabil, de mândra, dar rămasă un pic în urmă, sub Andrej Babis, Cehie, dar şi acolo se anunţă schimbări. Probabil, Polonia va urma după ce deriva conservatoare a PiS-ului se va tempera. Ungaria va trebui să depăşească naţionalismul lui Orban pentru a păstra pasul cu celelalte ţări din centrul Europei. Cât despre noi, este de domeniul evidenţei că statele Europei Centrale formează un grup de care suntem departe din orice punct de vedere – economic, politic şi social. Aliaţi fireşti din perioada interbelică, Polonia şi Cehoslovacia, acum Cehia şi Slovacia, nici nu concep, în prezent, să fie în acelaşi grup cu noi. Cu atât mai mult cu cât, în această săptămână, tensiunile dintre guvernul de la Bucureşti şi Bruxelles au cunoscut o escaladare importantă, evoluţia viitoare fiind previzibilă.

V. TURCIA. Recul în plan intern pentru Recep Erdogan.

Alegerile locale din Turcia (31.03) au adus prima înfrângere majoră pentru partidul de guvernământ AKP şi preşedintele Recep Erdogan. Deşi a câştigat în cele mai multe localităţi, rămânând cel mai mare partid din ţară, AKP a pierdut marile oraşe, inclusiv Ankara, Istanbul şi Izmir. Dacă Izmir este fieful principalului partid de opoziţie, CHP, victoria de la Istanbul are valoarea unui şoc pentru AKP şi preşedintele Erdogan, acest oraş fiind locul unde şi-a început cariera politică preşedintele turc.

Partidul AKP, al preşedintelui Recep Erdogan a contestat rezultatele alegerilor din Istanbul, unde reprezentantul opoziţiei a câştigat cu o diferenţă mică. AKP a încercat să conteste rezultatul alegerilor şi în Ankara. Partidul de opoziţie, CHP, a acuzat AKP că încearcă să modifice rezultatul alegerilor. UE a trimis mesaje către Erdogan şi AKP să respecte rezultatul alegerilor.

Înfrângerea din Istanbul şi în alte oraşe mari a distrus imaginea de invincibilitate a lui Erdogan, mai ales că aceste alegeri sunt primele după ce acesta a devenit preşedinte cu puteri extinse, instaurând, practic, un regim autocratic personal cu bază islamică. De menţionat, AKP a câştigat toate alegerile din 2002 până în prezent. Cauza înfrângerii o reprezintă economia (lira turcă a pierdut din valoare, inflaţia a ajuns la 20%, economia a intrat în recesie încă din 2018, iar şomajul este în creştere). Ţara este divizată, Erdogan reuşind să-şi fidelizeze jumătate din electorat, în timp ce cealaltă jumătate îl priveşte ca pe un autocrat. 

Unde a ajuns regimul preşedintelui Erdogan? La cumpăna apelor. Erdogan şi AKP au construit un regim autoritar islamic capturând treptatul statul, mai întâi împreună cu Gullen, apoi împotriva adepţilor acestuia. Justiţia a fost capturată sub pretextul reformei împotriva „statului ascuns”, măsuri aprobate la vremea respectivă de către europeni, păcăliţi de acest pretext al reformei. A venit rândul armatei, mai ales după lovitura de stat eşuată. Victoria lui Erdogan a constat în distrugerea moştenirii lui Ataturk, islamizând statul şi instituţiile sale. Capturarea mijloacelor media a urmat firesc pe măsură ce oamenii lui Erdogan capturau statul, transformând instituţiile sale în instrumente în serviciul unei persoane şi a unui partid.

Dacă, iniţial, implicarea politicului în economie a avut rezultate pozitive, acesta fiind argumentul forte al lui Erdogan, prin promovarea investiţiilor mari (dar care a dus la creşterea datoriei externe), construirea unei noi clase de oamenii de afaceri şi atragerea investiţiilor străine, în final, tot această implicare a politicului în economie a dus la continua criză din prezent.

Înfrângerea în alegerile locale nu reprezintă nici măcar începutul sfârşitului regimului Erdogan, ci primul semnal că Erdogan nu va fi Ataturk, în sensul în care nu a generat o nouă Turcie, ci doar a distrus moştenirea primului şi a instaurat o dictatură personală, chiar dacă şi-a construit şi un eşafodaj legislativ. Singura caracteristică democratică pe care regimul o mai păstra, respectarea rezultatului votului, este pe cale să dispară. Alegerile nu erau de mult libere, presiunea mediatică şi folosirea pârghiilor statului de către AKP şi Erdogan în campania electorală fiind evidente, dar erau corecte, cel puţin la numărarea voturilor. Probabil, deoarece AKP şi Erdogan câştigau oricum. Dar, acum, situaţia s-a schimbat.

Erdogan trebuie să decidă dacă acceptă faptul că opoziţia a câştigat în marile oraşe, fapt ce îi va încurca planurile politice de redresare economică (oricum, cu şanse reduse de succes – investitorii pleacă, iar noul „stat adânc” construit de Erdogan şi oamenii de afacerii ridicaţi de acesta nu acceptă piaţa concurenţială) sau îndepărtează ultima caracteristică democratică a statului său, modificând rezultatul alegerilor. Probabil, Erdogan va căuta să o facă, dar încercând să salveze aparenţele. Vestul va reacţiona, dar Ankara nu se mai simte, de mult, obligată să asculte de acesta, aşa că singura reţinere este faţă de capacitatea opoziţiei interne de a se opune regimului.

Coroborat cu evoluţiile externe, evoluţia Turciei este una spre instabilitate internă şi reorientare politică externă, preşedintele Erdogan reuşind să aibă prea puţini prieteni în exterior. Evoluţia îndeamnă la prudenţă.

VI. Evoluţii de urmărit în săptămâna 08 – 14.04. 2019.

UCRAINA. Săptămânile viitoare sunt decisive pentru alegerile prezidenţiale. Având în vedere rolul major pe care îl joacă preşedintele în Ucraina, rezultatul alegerilor are o importanţă decisivă pentru această ţară, mai mare decât alegerile parlamentare. Ucraina are de ales între necunoscut şi stagnare.

MAREA BRITANIE. Theresa May a cerut o nouă amânare, pe termen scurt, europenii urmând să decidă, deşi ar prefera una pe termen mai lung. Theresa May a încercat deschiderea dialogului cu opoziţia laburistă, dar sunt şanse reduse să se ajungă la o înţelegere. Nimic nu poate fi exclus, nici măcar Blind Brexit-ul. Semnalul negativ vine de la unele ţări europene (Franţa, la care s-ar fi raliat Spania şi Belgia) care ar vrea ca odiseea Brexit să se încheie mai repede.

ISRAEL. Alegerile parlamentare din 09.04 ar putea fi pierdute de Likud, dar câştigate de liderul său, Benjamin Netaniahu, care ar putea să construiască o coaliţie de dreapta – extrema dreapta. Aflat la vârful carierii sale, dar şi presat de dosarele care se tot adună, Netaniahu are ocazia de a rămâne prim ministru. Dar nici Ganz nu şi-a spus ultimul cuvânt, argumentul lui fiind acela că va continua toate realizările de politică externă şi securitate ale lui Netaniahu, fără, însă, să mai divizeze ţara, fiind un militar în retragere responsabil. Netaniahu caută să demonstreze că Ganz este un lider slab, incapabil să se ridice la nivelul unui lider care să asigure securitatea ţării. Asta este cam greu de demonstrat, Ganz fiind totuşi … fost şef de stat major general al armatei, adică cel mai mare militar al ţării. Nu sunt excluse lovituri de ultim moment, de la cele mediatice la cele … aeriene în Siria sau Gaza. Netaniahu a supralicitat, deja, promiţând că va anexa coloniile din Cisiordania. Nu e, totuşi, cam prea mult ?

REPUBLICA MOLDOVA. După vizita lui Igor Dodon şi a Zenaidei Grecianii la Moscova apare întrebarea: ce a decis Kremlinul? Aprobă alianţa socialiştilor cu democraţii lui Plahotniuc sau se merge la alegeri parlamentare? Dincolo de această decizie, care are o pondere la fel de mare ca cea a lui Plahotniuc în evoluţiile viitoare, este importat de remarcat că preşedintele Dodon şi socialiştii nu au nici cel mai mic grad de independenţă faţă de Moscova. Asta dacă nu îi sperie mai tare Plahotniuc decât Moscova. 

NORDUL AFRICII. Evoluţiile din Libia şi Algeria vor avea efect direct asupra Europei, atât în problema migraţiei, cât şi cea energetică. Incapacitatea europenilor de a rezolva situaţia din Libia a permis altor jucători, între care şi Rusia şi Arabia Saudită să îl sprijine pe Haftar, care a atacat trupele guvernului recunoscut de la Tripoli (incluzând islamişti), sprijinit de Turcia şi Qatar. ONU s-a implicat, dar care este capacitatea reală de a evita o confruntare militară? În Algeria, militarii s-au implicat, forţând demisia preşedintelui Buteflika, dar vor avea puterea pentru a asigura tranziţia păstrând stabilitatea?