Avem cea mai mare parte din Dunărea navigabilă şi o bucăţică de mare. Şi câteva nave militare. Că sunt vechi este cunoscut de toată lumea. Am realizat statistica de mai jos pentru a arăta cât de vechi sunt de fapt navele de luptă cu care  România trebuie să asigure securitatea naţională proprie şi a flancului estic al NATO.

Ultimele nave militare intrate în serviciul Marinei, în 1996, sunt corveta „Contraamiral Horia Macellariu/265” şi monitorul „Lascăr Catargiu/47”. Au „doar" 28 de ani de exploatare. Sunt relativ tinere faţă de celelalte nave, dar şi acestea se află la finalul ciclului de viaţă obişnuit al unei nave de 20-25 de ani. Despre veteranele vedete fluviale, foste vedete dragoare, produse în 1976 putem spune că sunt la finalul „reîncarnării”. Deşi diverse surse au sesizat necesitatea înzestrării cu tehnică nouă, compatibilă cu vremurile actuale, se pare că nu interesează pe nimeni. Pentru politicieni este simplu. Ei „ştiu" că ne apără NATO. Dar marinarii militari? Ce fac în prezent şi mai ales ce vor face în viitor?

Martie, 2004. Ministrul Apărării Naţionale, Ioan Mircea Paşcu, hotărăşte trecerea în rezervă a viceamiralului Corneliu Rudencu, şeful Statului Major al Forţelor Navale acuzat de proasta gestionare a fondurilor alocate şi de nereuşita operaţionalizării Forţelor Navale în timp util. În speţă, se vorbea că Marina era supradimensionată, că s-au menţinut funcţii şi structuri inutile, dar şi unele nave fără justificare, doar pentru a asigura funcţii de comandă anumitor persoane.

Următorul şef a avut ca sarcină finalizarea urgentă a operaţionalizării şi reorganizarea structurilor Forţelor Navale. Instalat în funcţie, amiralul Gheorghe Marin a prezentat necesitatea stringentă a dotării Marinei cu vânătoare de mine. Au trecut 20 de ani, avem unul, second hand, tot de la englezii care ne-au vândut fregatele şi acum îşi cumpără sisteme autonome conforme condiţiilor actuale de ducere a luptei cu minele. Era planificat să modernizăm fregatele, să ne dotăm cu corvete şi submarine...

Ce s-a mai întâmplat de atunci?

Am participat la misiunile internaţionale cu cele două fregate, la iniţiativa regională a riveranilor Mării Negre, BLACKSEAFOR, cu corvetele din dotare şi am antrenat echipajele cum am putut. A sosit 2022, pericolul anunţat de români este prezent şi activ în vecinătatea NATO. Evoluţia conflictului impune tuturor statelor reanalizarea organizării armatelor.

Ce se întâmplă?

Revenind în prezent. Cu funcţiile nu stăm rău. Avem 34 de nave de luptă, 14 la mare, 20 la fluviu şi 11 funcţii de amirali. A fost Ziua Marinei. Ca de obicei, mulţi oameni importanţi prezenţi la ceremonii. Pe lângă declaraţiile de curtoazie, de data aceasta nu s-a mai promis „marea înzestrare" a Marinei, dar internauţii au comentat întâlnirea dintre comandantul Marinei Turce şi ministrul român al apărării. Şi imaginile alăturate ale corvetei româneşti, care fumega, catalogată de o jurnalistă ca fiind „nesustenabilă" versus corveta turcă, elegantă, rezultatul industriei de apărare a statului turc. După eşuata participare la licitaţia pentru corveta românească, unde nu s-a calificat pentru că nu este membră a UE, Turcia îşi vede interesul şi continuă să încerce, pe diverse canale, să ne vândă corvete din clasa Ada după reuşita cu Ucraina.

Plecând de la eveniment, se tot discută de capabilităţi naţionale de producţie de armament şi tehnică de luptă. România are, cu bune şi rele, trei şantiere navale maritime (Midia, Constanţa, Mangalia), patru fluvial-maritime (Sulina, Tulcea, Galaţi, Brăila), şase fluviale (Orşova, Drobeta-Turnu Severin, Giurgiu, Olteniţa, Hârşova) şi zece ateliere navale (Turnu Severin, Giurgiu, Feteşti, Cernavodă, Brăila, Galaţi, Tulcea, Sulina, Constanţa şi Basarabi). Avem şi asociaţie profesională a constructorilor. Înfiinţată în 1995, Asociaţia Constructorilor Navali din România, ANCONAV, „reprezintă interesele şantierelor navale şi ale producătorilor, distribuitorilor de echipamente şi materii prime din România pe plan naţional şi internaţional". Pe site, capitolul „Noutăţi" are materiale din 2015. Teoretic, putem produce nave noi pentru marina noastră. Am avut şi o asociere care părea de succes, până a trimis în şomaj tehnic peste 75% din angajaţii de la Mangalia. Se naşte întrebarea. Ne dorim o industrie navală de apărare eficientă?

Să lăsăm deocamdată dotarea cu tehnică nouă şi să vedem ce putem face cu ce avem, cu ce ne apărăm. Toate navele au nevoie de mentenanţă, indiferent de anul de producţie. Navele româneşti, au fost produse la Mangalia şi Severin sau import URSS şi UK. În afara celor din regat tehnica de luptă este de producţie sovietică sau cu „influenţe”. Sistemele de comunicaţii, de navigaţie sau de comandă au mai venit din state NATO, dar toate trebuie să fie menţinute în stare de operativitate. La cele de tip sovietic, piesele de schimb se găsesc din ce în ce mai dificil, iar relaţiile cu partenerii tradiţionali sunt din ce în ce mai greoaie. În plus, ca în orice sistem, eficientizarea forţei de muncă este o problemă. Oamenii care cunoşteau modul de lucru cu ”tehnica” au dispărut, tinerii nu sunt atraşi de acest gen de activitate şi mai mult, reparaţiile actuale, ca şi în cazul autovehiculelor sau a aviaţiei, se bazează mai mult pe înlocuirea de blocuri, nu de componente, ceea ce scade rentabilitatea continuării reparaţiilor tehnicii vechi.

Ce s-a întâmplat?

În ultimii zece ani achiziţiile Marinei Militare au vizat achiziţia de servicii de andocare şi reparaţii de corp navă, sisteme de propulsie, energetice, de comandă, comunicaţii şi navigaţie şi îmbunătăţirea condiţiilor de trai la bord. Multe, chiar foarte multe comparativ cu anii trecuţi. Chiar şi aşa licitaţiile nu sunt atractive financiar pentru companiile de profil serioase. De ce? Sunt platforme navale a căror reparare necesită adaptări nespecificate în caietul de sarcini. Multe dintre aceste adaptări sunt greu de realizat tehnic, costisitoare vs beneficii, cum este “celebrul” grui electrohidraulic pentru instalarea căruia la bordul navelor au fost organizate zeci de licitaţii, anulate şi reluate. Acesta este doar un exemplu de aşa numite „cârpeli” scumpe. De ce numesc marinarii aceste lucrări cârpeli? Pentru că sunt executate cu firme care nu au specialişti. Mai grav este că la licitaţiile organizate de Marină, participă şi societăţi comerciale prezentate în mass-media ca îndoielnice în ceea ce priveşte activitatea lor profesională. Pentru cei care nu le ştiu sau au uitat, informaţiile sunt disponibile pe internet.Dar nu sunt mulţi cei care vin la aceste licitaţii. Şi atunci, ce să faci?

Te pregăteşti să devii ţintă sau să generezi securitate?

În prezent, Marina investeşte sume considerabile pentru lucruri importante, dar nu esenţiale. Cum aşa ceva? Din ceea ce vedem, principala grijă este ca nava să plutească, “să se învârtă elica’...”, să plecăm cu bine şi să ne întoarcem fără probleme. Menţinem platforme, nu nave de luptă. Nu este rău să avem grijă de oameni. Este cea mai importantă resursă. Dar care este misiunea principală a navei? Cu toată aprecierea faţă de profesorul de navigaţie din liceu, trebuie să spun că îndeplinirea misiunii de luptă. Şi atunci, dacă tot cheltuim, nu ar trebui să investim şi în sisteme moderne de armament?

Reparaţii, bărci, gruie, condiţii la bord vs capabilităţi de luptă. Concret, plutim sau asigurăm securitatea naţională? Paradele nu se iau în calcul. Conflictul din vecinătate a demonstrat că nave de luptă cotate foarte bine, faţă de ceea ce avem noi, nu şi-au putut îndeplini misiunea. Provocările s-au diversificat şi sunt mai rafinate în noul context operaţional cu ameninţări multiple din toate mediile pe fondul evoluţiei tehnologice accelerate. Procesul este complex, similar celor trecerii de la arc la puşcă şi de la cavalerie la tehnică blindată. Retragerea flotei ruse este cea mai clară dovadă a lipsei de adaptabilitate. În atari condiţii, cu tristeţe putem spune că dacă vom continua să menţinem platforme pe post de nave militare, ne pregătim să fim trofee pe răbojul adversarilor.

Revenind la cele de mai sus. Acum 20 de ani se dorea schimbare, modernizare, integrare şi credibilitate. Ce avem? Multe adaptări costisitoare, fără impact real asupra capacităţii de luptă, generatoare de profit pentru companii obscure. Uşor şi firesc, apar întrebările celor care pun la îndoială modul de cheltuire a banilor publici. În condiţiile creşterii deficitului bugetar sigur cineva va trebui să răspundă dacă nu cumva acest gen de practică vizează doar menţinerea unor funcţii. Şi poate ceva şpagă...

Este un moment pentru schimbări. Niciodată potrivit, mereu dorit a fi amânat. Privind către Marina Britanică, ar trebui să învăţăm să ne relocăm resursele umane sau materiale, să ne reducem cheltuielile, să fim transparenţi cu banii publici şi să investim cumpătat în lucuri care ne ajută să ne îndeplinim obiectivele de securitate. Modul în care acţionează britanicii în ceea ce priveşte achiziţia de sisteme pentru identificarea şi eliminarea minelor poate fi de urmat. Adoptarea unor mijloace noi, în mod echilibrat, poate să asigure chiar o economie pe bugetul multinanual. Teama că dronele vor desfiinţa funcţii este falsă. Marina israeliană operează drone. În aer, la suprafaţă şi sub apă. Şi în acele structuri sunt funcţii, şefi şi grade.

Eu zic să nu cădem în capcana întrebării dacă ne mai trebuie sau nu nave pentru a avea marină, ci să ne gândim să facem ce este mai bine pentru ţară. Există oare la nivel central o concepţie clară şi realistă, adaptată realităţilor, privind dotarea Marinei? Sau mizăm în continuare pe programele majore de achiziţii, concepute de peste 15 ani de zile şi care nu au fost finalizate niciodată? Oare vom continua să achiziţionăm în extremis tehnică veche, cel mai probabil la insistenţele partenerilor, exasperaţi de inacţiunea, lipsa de iniţiativă şi de viziune a părţii române, în special a decidenţilor?

Şi să nu uităm: funcţiile, onorurile şi oamenii sunt efemere.

• Două fregate Type 22-R, „Regele Ferdinand” (construită din aprilie 1986, în serviciul Royal Navy din octombrie 1988 până în ianuarie 2002, în serviciul marinei române din septembrie 2004), „Regina Maria” (construită din aprilie 1982, în serviciul Royal Navy din octombrie 1987 până în ianuarie 1999, în serviciu Marinei Române din aprilie 2005) şi fregata, fostă uşor port-elicopter „Muntenia”, ex-distrugător „Timişoara”, “Mărăşeşti” (construită din aprilie 1978, în serviciu din august 1985);
• Patru corvete, „Amiral Petre Bărbuneanu/260” (construită din aprilie 1983, în serviciu din 1983), „Viceamiral Eugen ROŞCA/263” (construită  din aprilie 1986, în serviciu din 1987), „Contraamiral Eustaţiu SEBASTIAN/264” (construită din aprilie 1983, în serviciu din 1989) şi „Contraamiral Horia MACELLARIU/265” (construită din aprilie 1996, în serviciu din august 1996);
• Trei nave purtătoare de rachetă „ZBORUL/188” (în serviciul Marinei Române din august 1990), „PESCĂRUŞUL/189” (în serviciul Marinei Române din august 1991) şi „Lăstunul/1991” (în serviciul Marinei Române din august 1991);
• Trei dragoare maritime, „LT. LUPU DINESCU/25” (construită  din aprilie 1988, în serviciu din august 1989), „LT. DIMITRIE NICOLESCU/29” (construită din aprilie 1988, în serviciu din august 1989) şi „SLT. ALEXANDRU AXENTE/30” (construită din aprilie 1989, în serviciu din august 1989;
• Puitorul de mine şi plase „Vam. Constantin BĂLESCU/274" (construită din aprilie 1981, în serviciu din 1981);
• Vânătorul de mine, „Slt. Ion GHICULESCU/270” (construcţie 1999, în serviciul Royal Navy în perioada 2001-2021, în serviciul Marinei Române din septembrie 2023)
• Trei monitoare, „Mihail Kogălniceanu/45” (construită din 1993, în serviciu din 1993), „I.C. Brătianu/46” (construită din 1994, în serviciu din 1994) şi „Lascăr Catargiu/47” (construită din aprilie 1996, în serviciu din 1996);
• Cinci vedete blindate, „Rahova/176" (construită din 1987, în serviciu din 1987), „Opanez/177" (construită din 1988, în serviciu din 1989) „Smârdan/178" (construită din 1990, în serviciu din 1990) „Posada/179" (construită din 1990, în serviciu din 1991) şi „Rovine/180" (construită din 1989, în serviciu din 1993);
• 12 vedete fluviale, „Lt. Cdor. Constantin Constantinescu/147" (construită din 1977, în serviciu din 1977), „Lt. Constantin Beiu/148" (construită din 1977, în serviciu din 1977), „Lt. Paul Apostolescu/149" (construită din 1977, în serviciu din 1977), „Lt. Cdor. Nicolae Filip/150" (construită din 1978, în serviciu din 1978), „Lt. Aurel Cornăţeanu/151" (construită din 1978, în serviciu din 1978), „Asp. Cristian Zlatian/159" (construită din 1980, în serviciu din 1980), „Lt. Alexandru Cristodorescu/142" (construită din 1976, în serviciu din 1976), „Lt. Cdor. Alexandru Băluş/143" (construită din 1976, în serviciu din 1976), „Slt. Marin Dumitrescu/154" (construită din 1979, în serviciu din 1979), „Cpt. Tiberiu Sîrbu/157" (construită din 1979, în serviciu din 1980), „Lt. Mircea Metz/163" (construită din 1981, în serviciu din 1981), „Lt. Ion Alexandrescu/165" (construită din 1981, în serviciu din 1981).