13 ianuarie 2021

Lumea văzută dinspre Ankara. O altă citire a Turciei, cu propriile ei argumente

Laurenţiu Sfinteş

Un discurs rostit în faţa corpului diplomatic turc de către ministrul de externe, Mevlüt Çavuşoğlu, la sfârşitul anului 2020, o prezentare făcută de acelaşi demnitar la Institutul Norvegian de Relaţii Internaţionale, precum şi o dezbatere în format webinar, post-conflictul din Nagorno-Karabah, desfăşurată la Antalya Diplomatic Forum, au fost principalele surse pentru a înţelege viziunea, actualizată dinspre Ankara, a realităţilor din regiunea Extinsă a Mării Negre şi Orientul Mijlociu. Altfel spus, cum vede Turcia ceea ce se întâmplă în jurul ei, cum explică Ankara diferite decizii de politică externă, unele apreciate drept controversate, luate în ultima perioadă? Care sunt raţiunile pentru care poziţia Turciei nu este în acord întotdeauna cu cea a aliaţilor săi din NATO, sau a partenerilor europeni, cum poate fi, în acelaşi timp, aspirant la statutul de partener/membru al UE, de apărător al integrităţii Ucrainei, dar şi într-un concubinaj strategic cu Rusia, ţară cu care are o istorie de conflicte, lungă cât o enciclopedie britanică? Se va repeta această abordare în 2021?

Sursă foto: Profimedia

”Lumea este mai mare decât cei Cinci”

În mesajul online transmis şefilor de misiuni diplomatice ale Turciei, ministrul turc de externe, Mevlüt Çavuşoğlu, face, foarte recent, un scurt rezumat al evoluţiilor care caracterizează lumea post-pandemică, văzute şi interpretate conform liniilor politice promovate de Ankara:

  • instituţiile internaţionale au înregistrat pierderi de credibilitate, au pierdut putere şi reputaţie. Este necesară reforma acestora pentru că ”lumea este mai mare decât cei Cinci” (membri ai Consiliului de Securitate al ONU, n.n.);
  • a crescut fragilitatea relaţiilor internaţionale;
  • fragilitatea şi riscurile politice cresc nu numai în statele în curs de dezvoltare, dar şi în cele mai dezvoltate economii ale lumii;
  • capacitatea guvernării şi a statului de a depăşi perioadele dificile a fost testată mai mult în ultima perioadă;
  • pandemia a afectat balanţa globală de putere, rivalităţile dintre Marile Puteri s-au exacerbat, tensiunile au crescut şi s-au adâncit;
  • solidaritatea internaţională a avut de suferit, competiţia pentru medicamente a fost mai mare ca niciodată;
  • dar tot pandemia a accelerat  transformările tehnologice şi digitalizarea. Statele care au înţeles acest lucru se antrenează deja pentru viitor;
  • toate aceste constatări despre realităţile prezente afectează şi politica externă a ţării.

Şi rezumatul s-a încheiat cu o reprezentare  metaforică a realităţii din jurul Turciei, dar şi în general: ”Lumea a încetat să fie o grădină de trandafiri”.

 

Îngrijorări turce privind realitatea imediată

E un tablou destul de complicat, în care Ankara speră să aibă nu doar o tuşă proprie, dar şi o prezenţă ambiţioasă, consecinţă a unei poziţionări geografice excepţionale, a unei economii puternice, a unei populaţii numeroase, a unui trecut imperial. Cu toate aceste argumente, evidente mai ales pentru establishmentul politic de la Ankara, Turcia apreciază că tratamentul de care se bucură din partea unora dintre statele care îi sunt aliate şi partenere nu este cel care răspunde acestor evidenţe.

După cum reiese şi din scurta listă a ”îngrijorărilor” Ankarei privind realitatea imediată, unul din puncte se referă la faptul că Turcia nu beneficiază din partea partenerilor săi de atenţia pe care consideră că o merită, că aceştia nu-i împărtăşesc temerile privind securitatea internaţională şi regională.

Cu alte cuvinte, actuala ordine internaţională şi balanţă de putere are în Turcia unul din criticii săi cei mai vocali. Iar motivele, din punctul de vedere al Ankarei, sunt multe:

  • aliaţii şi partenerii occidentali ai ţării nu sprijină punctul de vedere turc în cel puţin trei subiecte importante:
  1. FETO. Problema prezenţei în SUA a liderului acestei mişcări religioase (declarate de Ankara ”organizaţie teroristă”) şi refuzul autorităţilor americane de a lua în considerare cererea de extrădare afectează relaţiile cu Washingtonul;
  2. grupările kurde din nordul Siriei şi Irakului. Furnizarea de către SUA de armament grupărilor kurde din nordul Siriei a creat o criză de încredere;
  3. discuţiile privind drepturile maritime în Mediterana de Est;
  • dotarea forţelor turce cu sistemul rus S-400 este deja istorie, nu mai poate fi întoarsă, iar orice discuţie pe această temă nu face decât să complice relaţiile bilaterale;
  • excluderea Turciei din programul F-35 nu face decât să slăbească flancul sud-estic al NATO, chiar şi întreaga sa strategie pe zona de est;
  • sancţiunile la adresa Turciei sau doar invocarea lor nu fac decât să ameninţe proiecţia de forţă a NATO. Care ar putea fi interesul SUA în slăbirea Alianţei?;
  • relaţia cu Uniunea Europeană, unde Turcia încă doreşte să acceadă, este umbrită, din punctul de vedere al Ankarei, de trei membri UE: Grecia, Cipru (nominalizat sub titulatura de ”Administraţia Greco-Cipriotă”) şi Franţa, state ale căror acţiuni din ultima perioadă sunt considerate a beneficia de sprijinul UE în detrimentul Turciei. Turcia insistă că există, însă, o ”majoritate tăcută” la nivelul organizaţiei europene care ar dori ca relaţiile bilaterale cu Turcia să se îmbunătăţească, dar care este luată ostatecă în numele unei aşa numite ”solidarităţi europene”. Aşa, în treacăt, ministrul de externe aminteşte de Acordul din 18 martie 2016, dintre Turcia şi UE, privind refugiaţii. Cine are urechi de auzit, să audă.

 

”Turcia poate trăi cu escaladarea tensiunii...”

Privind unele aspecte punctuale, argumentaţia Turciei este şi mai concretă:

  • problema Ciprului, cauză naţională pentru Turcia, este tratată de UE cu dublă măsură. Ankara reproşează UE că nu consideră cele două părţi ca fiind egale şi că această mentalitate este deja un concept asumat al organizaţiei. În această abordare, Turcia a intervenit şi mai direct în sprijinul ciprioţilor turci pentru a contrabalansa, în propria apreciere, dezechilibrul dintre nordul şi sudul Ciprului. Alegerile prezidenţiale din octombrie 2020 din Ciprul de Nord au fost câştigate de candidatul care nu mai acceptă soluţia federală a unui stat comun, optând pentru independenţă şi relaţii mult mai strânse cu Turcia;
  • problema ciprioţilor turci este strâns legată de cea a resurselor din Mediterana de Est, a împărţirii ”echitabile” a acestora. Ankara afirmă că nu se pune problema ca ţara cu cel mai lung litoral din această regiune să nu aibă şi drepturi în consecinţă privind resursele submarine. La acest punct diplomaţia turcă ridică deja tonul: ”Turcia poate trăi cu escaladarea tensiunii, sau poate alege dialogul ”necondiţionat” şi cooperarea. Alegerea aparţine Greciei.”
  • intervenţia în Siria este motivată de nevoia de ”stabilitate regională şi securitate naţională”. Turcia consideră că soluţia politică poate veni doar după eradicarea terorismului din această ţară, ceea ce şi justifică intervenţiile împotriva PKK / PYD / YPG şi ISIL (în această ordine de prioritate!). Fără a nominaliza, Turcia consideră ca fiind neprietenoasă faţă de Ankara cooperarea unor state, partenere şi aliate, cu grupările kurde din nordul Siriei. Şi, din nou, aminteşte despre grija arătată de statul turc faţă de refugiaţii sirieni, din care vreo 10% s-au reîntors în Siria;
  • sprijinul acordat Azerbaidjanului este unul frăţesc, pe baza originii comune, a limbii şi religiei comune (chiar dacă, religios, este vorba de două aripi diferite ale Islamului), dar şi unul acordat – se insistă pe acest aspect - din  perspectiva ”dreptului internaţional”. Turcia a promovat, ca şi Rusia, de altfel, o naraţiune a intervenţiilor sale externe bazată pe faptul că, prin aceste acţiuni, nu face decât să acţioneze în spiritul documentelor care guvernează relaţiile internaţionale. În Siria, Ankara nu combate kurzii, ci teroriştii, în Caucaz nu continuă o confruntare istorică şi neîncheiată cu Armenia, ci contribuie la restabilirea drepturilor istorice, şi recunoscute internaţional, ale azerilor;
  • la fel se întâmplă şi în Libia, unde intervenţia este la solicitarea guvernului legitim al ţării (deşi multe din statele care recunosc autorităţile de la Tripoli au relaţii şi cu cele de la Benghazi), sau în Qatar (unde, desigur, nu resursele financiare ale ţării şi poziţia comună pro-Frăţia Musulmană şi anti-Arabia Saudită sunt motivele apropierii, ci legăturile istorice stabilite încă din 1872, când Imperiul Otoman încorpora acest emirat aflat de atunci sub conducerea aceleiaşi familii Al-Thani). Ajută şi istoria, la nevoie!

 

Rusia – adversar şi partener

În rezumat, nu despre interese strategice şi pragmatice este vorba, cât despre ”contribuţii la restabilirea dreptului internaţional”, Turcia făcând astfel un serviciu inclusiv Occidentului şi SUA prin intervenţiile sale în imediata sa vecinătate.

Această perspectivă duală asupra relaţiilor internaţionale este evidentă mai ales în parteneriatul său cu Rusia. Ankara nu poate fi acuzată că nu are poziţii convergente cu aliaţii săi din NATO, cu partenerii săi din UE, privind unele acţiuni şi decizii ale Moscovei din ultima perioadă: nu recunoaşte anexarea Crimeii, în Siria sprijină opoziţia armată, în Libia partenerul său nu este şi al Rusiei, în Caucaz combate principalul aliat al ruşilor în regiune.

În acelaşi timp, Turcia face echipă cu Rusia şi Iranul în rezolvarea crizei din Siria, se consultă cu Rusia când e vorba de Libia sau, mai nou, de Caucaz, îşi umple găurile din dotarea militară cu echipament din Rusia. Ca să nu mai vorbim de promovarea variantei sudice a infrastructurii Gazprom, TurkStream, inaugurat în ianuarie 2020.

Iar rezumatul rezumatului ar putea suna astfel:

  • fără Turcia, NATO devine irelevant în flancul de sud-est al Alianţei;
  • fără Turcia, Uniunea Europeană rămâne o comunitate creştin-economică din centrul Europei;
  • fără Turcia nu pot fi rezolvate problemele din Mediterana de Est, sau cele ale refugiaţilor sirieni şi libieni;
  • fără Turcia, problematica Islamului politic rămâne o mare necunoscută pentru statele europene;
  • fără Turcia, nu există punte directă spre Asia.

 

2021 – Anul Biden

Intrarea în anul 2021 aduce câteva elemente de noutate privind poziţia Turciei în contextul strategic sud-est european şi în relaţiile sale cu SUA:

  • conflictul din Caucaz a relevat faptul că Turcia este capabilă să planifice şi să ducă un război modern, iar armata sa rămâne una performantă în ciuda ”mişcărilor de cadre” care au urmat puciului din 2016;
  • prin aprobarea Brexitului, Marea Britanie va fi tot mai mult o putere atlantică şi tot mai puţin una europeană. Acest lucru se va reflecta inclusiv în domeniul militar, chiar dacă statutul de membru NATO rămâne neschimbat. În aceste condiţii, profilul Turciei în interiorul Alianţei va creşte, fiind, alături de Franţa, singura putere continental europeană care a desfăşurat operaţii militare reale şi de anvergură;
  • prin accentul pus pe direcţia Caucaz-Asia Centrală, preşedintele Erdogan s-a poziţionat mai mult ca un  naţionalist pan-turcic decât ca un islamist otomanist. Teza ”pan-otomanismului”, atât de dragă analiştilor vestici, ar avea nevoie, în aceste condiţii, de corecturi şi actualizări;
  • întrucât, pe centrul european, Rusiei îi este imposibilă dezvoltarea infrastructurii sale energetice datorită adversităţilor cu Polonia şi Ucraina, singurele rute disponibile sunt cea nordica (Nord Stream 2) şi cea sudică (TurkStream). Ambele funcţionează sau vor funcţiona ţinând cont atât de presiunile europene, ale SUA, dar şi în funcţie de interesele Moscovei. Oricum, Rusia rămâne, în ambele variante, de partea cealaltă a acestui parteneriat energetic cu probleme. Singura conductă care nu se află sub controlul Rusiei este cea a Southern Gas Corridor (SGC), prin care se transportă gazele azere, inaugurată în ultima zi a anului 2020. Jumătate din  lungimea ei se află pe teritoriul Turciei, iar terminalul european este pe coasta Adriaticii. Pentru partenerii europeni ai Turciei, acest aspect va fi greu de ignorat, atunci când vor încerca presiuni asupra Ankarei într-o problemă sau alta;
  • iar un ultim aspect este cel al relaţiei Turciei cu noua Administraţie Biden. Paradoxal, ca şi în cazul Rusiei, deşi relaţiile dintre lideri (Trump-Putin, Trump-Erdogan) nu păreau a fi rele, uneori existând chiar şi o anumită ”chimie” bilaterală, în Realpolitik au prevalat sancţiunile economice, uneori şi politice, asupra Moscovei şi Ankarei. Cu noul preşedinte american, relaţia pleacă deja la drum cu handicap, Turcia fiind ultima ţară din NATO care a recunoscut alegerea sa. Preşedintele turc nu a uitat, probabil, nici apelativul de ”autocrat” cu care l-a definit acum câţiva ani viitorul şef al executivului american.

Turcia se aşteaptă ca noul preşedinte  să fie mai apropiat de europeni (ceea ce va complica soluţia turcă în Mediterana de Est), mai atent la respectarea drepturilor omului şi ale comunităţii kurde (cu efecte asupra operaţiilor turce în Nordul Siriei), mai legalist, ”justiţia să-şi facă datoria” (ceea ce ar putea avea drept consecinţă un verdict de condamnare în cazul băncii turce Halkbank, acuzată de operaţiuni cu Iranul).

Ceea ce, din punctul de vedere al Turciei, nu e o perspectivă foarte pozitivă pentru anul 2021.

Dar, aşa cum buna relaţie dintre preşedinţii Trump şi Erdogan nu s-a materializat într-o la fel de bună situaţie a relaţiilor bilaterale, este posibil ca nici startul cu handicap în dialogul Biden-Erdogan să nu ducă neapărat la consecinţe negative.

Cel puţin de partea turcă, pragmatismul a fost manifest în deciziile politice sau militare, iar SUA au îndeajuns de multe probleme interne în acest moment pentru a se concentra pe controversate dosare externe.

Într-adevăr, de la Ankara lumea nu se mai vede ca o ”grădină de trandafiri”. Asta nu înseamnă că nu mai e nevoie de grădinari. Turcia se oferă să fie unul dintre ei.