Lumea în „hutong”. Propaganda în vreme de coronavirus

Când „gripa sezonieră” a devenit pandemie

Criza din China a apărut iniţial,  pentru observatorul din SUA, ca una medicală, dar a evoluat rapid şi către o naraţiune politică.  De la o gripă sezonieră „care va trece” a fost promovată către un diagnostic al regimului. Analiştii s-au grăbit să insiste pe modul în care această criză va pune probleme regimului de la Beijing din punct de vedere ideologic, dereglând funcţionarea sistemului autoritar, nefiind, însă, atenţi la consecinţele pe care le-ar putea avea din punct de vedere medical şi, ulterior, economic asupra tuturor, dacă nu se iau măsurile de a bloca extinderea virusului.

Caracteristicile virusului au făcut ca acest răspuns să fie întârziat şi, ulterior, greu de gestionat: este extrem de uşor de răspândit, dar, în acelaşi timp, foarte selectiv. Majoritatea purtătorilor sunt, de asemenea asimptomatici, nu ştiu că sunt infectaţi şi nu arată că ar fi contaminaţi.

Chinei i-a luat o perioadă de aproximativ două – trei săptămâni să înţeleagă gravitatea momentului şi să acţioneze. Alte state, care s-au uitat la măsurile luate de Beijing ca la un film de groază, au avut nevoie de mai mult de o lună. Chiar în aceste condiţii, când erau deja clare facilitatea cu care se răspândea virusul şi gradul înalt de periculozitate, deciziile de răspuns au întârziat.

Când situaţia din SUA şi din  alte state din Vest a devenit gravă, tot mai mulţi responsabili în gestionarea situaţiei, aceiaşi care au sperat că virusul va fi oprit la punctele de frontieră chineze, s-au întors pentru explicaţii către cele câteva săptămâni „pierdute” de China la începutul crizei. Abordarea permite mutarea vinovăţiei şi ascunderea propriilor indecizii în luarea de măsuri de stopare a extinderii epidemiei. „Dacă ei şi-ar fi făcut treaba, noi nu am fi ajuns în această situaţie” este cea mai simplă explicaţie, adoptată nu doar la nivelul politic, dar la cel al percepţiei comune.

Iar propaganda ajută la identificarea unui vinovat extern, atunci când în interior lucrurile sunt complicate.

Pe de altă parte, paradoxal, deşi în China situaţia pare acum sub control, singurele cazuri de îmbolnăviri fiind datorate intrărilor de cetăţeni chinezi care revin acasă, o potenţială revenire a virusul, prognozată undeva în viitorul sezon rece, aduce şi propaganda internă la un numitor comun cu cea occidentală: noul val se va datora străinilor.

Această criză ar fi putut deveni un bun prilej pentru ca statele să coopereze pentru rezolvarea unei probleme globale, să-şi coordoneze răspunsurile naţionale, să-şi complementarizeze eforturile şi mijloacele. Aruncarea vinovăţiei dintr-o curte în alta – iar, în acest proces, tehincile propagandistice, sunt cel mai intens folosite - ajută responsabilii politici să se justifice pe plan intern, dar pe plan internaţional relaţiile se încarcă, inutil, cu tensiuni şi acuze, cu consecinţe care se vor resimţi în perioada post criză.

Criticile americane...

Dacă, în faza iniţială, criticile americane faţă de Beijing continuau să se încadreze în liniile obişnuite – competiţie economică neloială, model de stat autoritarist, încălcări ale drepturilor omului - o dată cu evoluţia pandemiei Covid-19, tuşele de natură medicală s-au adăugat la mesajele anterioare:

● boala a apărut în China pentru că acolo mediul a fost favorabil (putând fi făcute astfel corelaţii cu condiţiile sanitare şi de alimentaţie locale);

● China a ascuns mai multe săptămâni informaţia privind existenţa virusului, ceea ce a permis răspândirea lui şi a împiedicat luarea de măsuri preventive de către alte ţări;

● China a minimalizat pierderile (se apreciază, de către unii analişti, că e vorba de un ordin de mărime, adică tot ceea ce se ştie oficial despre infecţie şi decese trebuie înmulţit cu 10), ceea ce a creat o falsă naraţiune despre pericolul pe care îl reprezintă epidemia şi, încă o dată, a împiedicat alte state să adopte politici sanitare la nivelul la care ar fi trebuit;

● China continuă să nu furnizeze toată informaţia acumulată în cursul combaterii acestei epidemii, în principiu pentru a ascunde aspectele unde gestionarea crizei nu a funcţionat conform prezentării oficiale, ceea ce are ca efect lipsirea altor ţări de datele care le-ar ajuta să acţioneze mai bine în plan medical şi al măsurilor de protecţie şi prevenţie;

● China utilizează influenţa pe care o are în cadrul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (numele actualului director general, etiopianul Tedros Adhanom Ghebreyesus, fiind cel mai invocat în acest sens) pentru a impune proceduri favorizante pentru modelul său în gestionarea crizei şi pentru a-i fi trecute cu vederea propriile sincope în acest proces.

Zvonistica pe canale oficiale a avut şi ea un rol în aruncarea blamului între cele două maluri ale Pacificului. „Pe surse” au apărut informaţii despre cercetări ale armatei chineze despre crearea unei arme biologice într-un centru de cercetări din provincia Hubei. Reacţia chineză a fost una disproporţionată, viscerală, dar a arătat cât de mult au afectat Beijingul acuzaţiile externe: este vorba de schimbul de replici la nivel diplomatic privind transmiterea intenţionată a virusului cu ocazia prezenţei pe teritoriul chinez a unei echipe de sportivi militari la o competiţie ce a avut loc în 2019, tot în Hubei, în chiar capitala Wuhan.

Pentru că SUA are şi o campanie electorală prezidenţială, cei doi candidaţi şi echipele lor de campanie au făcut tot ce era posibil să lege numele adversarului de o iniţiativă politică, o relaţie contractuală, o companie chineză. Orice conexiune cu China a devenit dintr-odată sinonimă cu pactizarea cu inamicul.

Problema, şi nu singura, este că, deja, SUA şi China sunt interconectate economic la un nivel care influenţează funcţionarea celor două ţări, inclusiv în probleme de securitate naţională. Un aspect semnificativ a fost relevat recent chiar într-un domeniu strict legat de criza în curs: capacitatea celor două state de a produce echipamente medicale şi medicamente, de a asigura cercetările pentru descoperirea atât de necesarului vaccin. Şi deşi SUA continuă să fie cea mai dezvoltată ţară în acest domeniu, dependenţa de produse chineze este majoră.

A fost o revelaţie pentru o serie de politicieni conservatori americani să descopere această dependenţă, ceea ce a avut drept urmare creşterea nivelului şi intensităţii acuzaţiilor. Sintagmele definiţii „virusul chinezesc” sau „virusul Wuhan” au venit natural. Ca şi acuzaţiile privind apropierea Organizaţiei Internaţionale a Sănătăţii de punctul de vedere chinez privind modul de gestionare a crizei.

... şi propaganda chineză de răspuns

Naraţiunea chineză de contracarare a întrebărilor şi îngrijorărilor, cele mai multe legitime, care vin din restul lumii, a avut atât abordări generale, cât şi răspunsuri punctuale.

Este de remarcat şi un alt aspect: pe măsură ce bătălia cu Covid-19 se apropie de final în China, Beijingul măreşte strocul pe plan propagandistic, angajându-se în combaterea reproşurilor care i-au fost aduse pe timpul pandemiei. Uneori, cu argumente, alteori cu ameninţări:

● problema numărului de persoane infectate şi, ulterior, decedate ca urmare a acţiunii virusului. Cifrele au fost ajustate în provincia Hubei pentru a arăta că, da, au existat probleme cu sistemul de gestionare a datelor, dar într-o măsură nesemnificativă în raport cu criticile. Mesajul a fost că măsurile luate, deşi de o duritate extremă, au fost cele care au oprit epidemia;

● acuzaţia că ajutorul extern a fost cu „dedicaţie”, fie către state prietene, fie pentru a masca ambiţiile geopolitice. Ceea ce a produs iritare la Beijing, oricum obişnuit cu aceste acuzaţii, a fost faptul că unele acuze au venit din partea oficialilor unor state partenere, precum Iran sau Brazilia. Febrilitatea cu care s-au derulat aceste ajutoare, combinate cu inconsistenţa unora dintre echipamente, au provocat şi răspunsuri iritate din partea unor organizaţii internaţionale şi regionale. Şeful diplomaţiei europene, spaniolul Josep Borrell, a avertizat că, prin această „politică a generozităţii”, China încearcă de fapt să submineze solidaritatea europeană.

Răspunsul chinez a fost, şi de această dată, soft: numărul statelor destinatare ale ajutorului a crescut, intensitatea propagandei prin intermediul misiunilor diplomatice s-a stabilizat;

● succesul combaterii crizei este atribuit modului „competent şi decisiv” în care a acţionat conducerea Partidului Comunist Chinez. Aici nu există nuanţe, pentru că este vorba de reafirmarea superiorităţii organizării specific chineze de abordare a problemei. Regimul are nevoi de religitimare în plan intern, după faza critică de la început şi suferinţele imense produse în cele două luni de blocaj, şi de succes deplin în plan extern.

Pe acest plan, lucrurile sunt, paradoxal, mai simple: modelul de gestionare a crizei, adoptat de marea majoritate a statelor, este cel utilizat de China, iar cifrele statistice funcţionează în favoarea ei.

Abaterile de la regulă, gen Suedia, prin regimul mai relaxat şi social conştient al măsurilor de izolare, sau Coreea de Sud, Singapore şi Taiwan, prin amplitudinea tehnologiilor aplicate şi testarea în masă, nu schimbă datele problemei. Sunt exemple particulare, pentru societăţi care nu se încadrează în logica generală. Restul lumii a adoptat regimul sever, pe alocuri medieval, de blocaj social şi economic utilizat de China în Wuhan.

Conform naraţiunii Beijingului, războiul împotriva virusului se câştigă prin disciplină şi forţă. Exact ceea ce posedă sistemul autoritar chinez şi ceea ce nu sunt capabile să implementeze democraţiile occidentale. În vizita sa la Wuhan, Xi Jinping a şi precizat, pentru urechile celor care vor să audă: „curajul de a lupta şi curajul de a învinge este caracterul disctinct al Partidului Comunist Chinez, avantajul nostru politic” / „daring to fight and daring to win is the Chinese Communist Party’s distinct political character, and our distinct political advantage.”

● şi, atunci, când a perceput că e cazul, Beijingul a avertizat că poate acţiona şi în varianta hard:

- un reprezentant de frunte al conducerii chineze a ridicat problema unui control mai strict al produselor din industria farmaceutică, medicamente sau componente, care sunt exportate în SUA;

- oficialii iranieni şi brazilieni care au avut poziţii critice la adresa modul în care China a gestionat criza Covid-19 şi-au retractat declaraţiile anterioare (oficialul iranian a revenit cu precizarea că ”ajutorul chinez nu va fi  niciodată uitat”);

- un raport al Uniunii Europene privind dezinformarea chineză în problematica pandemiei Covid-19 a fost „adus pe linie” în urma unor intervenţii repetate ale Beijingului, care a ameninţat că publicarea acestuia, în forma iniţială, ar putea avea consecinţe asupra relaţiilor bilaterale de cooperare.

Totul e bine, dar nu se ştie cum se termină

Războiul propagandistic este în desfăşurare, dar există şi o latură optimistă a situaţiei: cooperarea bilaterală dintre părţi a continuat în multe domenii, inclusiv în cel al identificării unui antidot medical - vaccin, tratament, medicamente – pentru combaterea coronavirusului.

Statele încep procesul de reluare a activităţilor economice şi experienţa acumulată de ţările asiatice cele mai afectate, China, Coreea de Sud, Taiwanul, poate oferi restului lumii proceduri pentru utilizarea tehnologiilor, a metodelor de implementare socială a acestora pentru asigurarea în continuare a distanţării fizice, a identificării şi monitorizării celor infectaţi.

Unele vor putea fi aplicate cu restricţii în statele occidentale, datorită specificului organizării sociale şi drepturilor individuale, dar este o platformă care poate fi adaptată acestor „limitări” pe care societăţile democratice le conţin şi care constituie esenţa funcţionării lor.

Dar schimburile de invective, de acuze publice, vor lăsa urme. Războiul acuzaţiilor reciproce va continua să înregistreze pierderi de ambele părţi. Unele state, instituţii şi persoane sunt determinate să cheme China în faţa instanţelor internaţionale şi să solicite despăgubiri uriaşe pentru pierderile suferite pe timpul pandemiei. Este o direcţie de acţiune căreia Beijingul îi va răspunde, probabil, prin ignorare. Dar care va permite, pentru mulţi dintre eventualii petenţi, să identifice un vinovat.

Pe de altă parte, se transmit mesaje că nimic nu va mai fi la fel ca înaintea crizei. Dominic Raab, ministrul britanic de externe, care o perioadă a fost şi prim ministru interimar, chiar a declarat în urmă cu doar câteva săptămâni:  „Nu există nicio îndoială că nu mai poate fi aceeaşi relaţie (cu China, n.n.) după această criză şi va trebui să punem întrebările dure privind modul în care a apărut (această criză, n.n.) şi de ce nu a putut fi oprită mai devreme” / „But there is no doubt we can't have business as usual after this crisis, and we will have to ask the hard questions about how it came about and how it couldn't have been stopped earlier. "

Poate întrebările vor fi puse, nu e sigur că vor avea şi răspunsuri. Mesajele propagandistice vor ţine loc, parţial, şi de operaţii şi tehnologii militare în perioada post criză. Iar nesiguranţa, nu numai individuală, ci chiar a statelor, ar putea deveni normă, într-o lume care îşi doreşte modele şi perspective de dezvoltare.

Războiul la care se referea liderul chinez, pe timpul vizitei la Wuhan, nu este doar unul împotriva unui virus cu o viaţă de două săptămâni şi a unei epidemii care, bine gestionată, se încheie în câteva luni. Este un conflict între două modele sociale, economice şi politice. Cine câştigă bătălia contra virusului, resetează agenda publică globală pentru perioada imediat următoare. Şi va avea restul lumii încolonat pe strada îngustă, „hutong”, mărşăluind către capătul luminat cu opaiţ de hârtie.

Istoria este scrisă de către învingători, iar China vrea să fie, de această dată, printre ei.