Libia – Mareşalul, dronele şi... Fata Morgana

Războiul dronelor - vedere de ansamblu

Războiul din Libia a costat viaţa a zeci de mii de oameni, a generat instabilitate în toată Africa de Nord şi regiunea Sahel şi a devenit o confruntare geostrategică a actorilor externi cu interese în zonă. Din aprilie 2019, războiul civil din Libia s-a intensificat în special în nord-vestul ţării, unde comandantul forţelor taberei estice, mareşalul Haftar, a asediat Tripoli în încercarea de a răsturna guvernul legitim (GAN).

La începutul lunii aprilie a.c., la un an după ce Haftar a lansat atacul asupra Tripoli, forţele pro-guvernamentale au trecut la contra-ofensivă şi au preluat controlul mai multor oraşe la vest de capitală şi al bazei aeriene al-Watiyah, o facilitate cheie a ANL.

Câştigurile teritoriale au rezultat parţial din victoriile tactice ale miliţiilor locale afiliate GAN împotriva mercenarilor africani (în special sudanezi) care luptă pentru ANL, mai slab pregătiţi, pe fondul reducerilor efectivelor luptătorilor companiei private Wagner din Rusia care au provocat pierderi grele forţelor GAN în septembrie-octombrie anul trecut. Dar cel mai important factor care a condus la schimbarea dramatică a cursului războiului a fost sporirea capabilităţilor aeriene, dronele turceşti fiind determinante în câştigarea supremaţiei aeriene locale şi recucerirea teritoriilor ocupate de ANL.

Capabilităţile aeriene au jucat un rol din ce în ce mai important în conflictul libian. Terenul deşertic relativ fără denivelări din nordul ţării oferă trupelor terestre puţine oportunităţi de mascare, acestea fiind uşor de reperat, astfel că ambele tabere au utilizat mijloacele aeriene avute la dispoziţie (avioane de producţie sovietică şi franceză, vechi şi prost întreţinute). Pe măsură ce resursele de zbor ale acestora se epuizau, cerul libian a început să fie acaparat de avioane fără pilot  sau drone (UAV).

Acestea sunt utile din mai multe motive. Nu numai că furnizează informaţii valoroase despre inamic, care poate fi supravegheat o perioadă îndelungată, dar pot şi să execute atacuri imediate asupra unei ţinte, cu o rată de succes mult mai mare. În cazul în care drona este doborâtă, pilotul este în siguranţă la bază şi apt să piloteze alt aparat.

Prima rundă – avantaj Haftar

La începutul ofensivei ANL, în aprilie 2019, ambele părţi au folosit puţinele avioane de luptă rămase din epoca sovietică, cu un efect limitat. Forţele GAN s-au bazat pe sisteme de apărare anti-aeriană portabile (MANPAD) şi artilerie uşoară pentru a contracara atacurile aeriene. O lună mai târziu, însă, după ce încercările iniţiale ale lui Haftar de a captura Tripoli au rămas fără rezultat, ANL a apelat la sistemele UAV oferite în sprijin de EAU.

Dronele Wing Loong, de producţie chineză, au făcut o diferenţă semnificativă în raportul de forţe dintre cele două tabere. Folosite pentru prima dată în confruntările pentru Derna din estul Libiei (2016), dronele au avut un aport decisiv asupra rezultatului luptelor dintre forţele loiale lui Haftar şi luptătorii Consiliului Shura al Mujahedinilor pentru preluarea controlului oraşului. Dronele, operate de piloţi emiratezi din baza aeriană al-Khadim din estul Libiei, cu o rază de acţiune de 1.500 km, puteau executa atacuri aproape oriunde în ţară.

Aceste drone au avut un impact deosebit şi în ofensiva pentru Tripoli lansată în aprilie 2019. Forţele guvernamentale au fost împinse constant înapoi, fiind prinse sub asediul ANL. Forţele lui Haftar au folosit, de asemenea, avioane militare pentru a produce ocazional un efect devastator. Deşi pretinse a fi lovituri aeriene „de precizie”, numărul de victime civile a crescut pe măsură ce au fost vizate ţinte în zonele urbane din ce în ce mai aglomerate. Pentru a consolida această superioritate aeriană, EAU au sprijinit forţele lui Haftar şi cu sisteme anti-aeriene de fabricaţie rusească, Panţâr S1, menite să protejeze poziţiile ANL de atacurile aeriene ale GAN.

Era momentul îndoielilor că GAN, condus de prim-ministrul Fayez al-Sarraj, ar mai putea rezista mult, în pofida sprijinului extern.

A doua rundă – avantaj GAN

După ce a ajuns la acorduri de apărare cu Turcia, în noiembrie anul trecut, GAN a căutat rapid să schimbe cursul în confruntarea aeriană.

În decembrie 2019, preşedintele Recep Tayyip Erdoğan a confirmat că Turcia îşi va spori sprijinul militar pentru al-Sarraj şi GAN. Pe lângă trupe, Erdoğan a dislocat şi drone militare de producţie autohtonă, Bayraktar TB2. Mai mică şi cu o rază de acţiune mult mai scurtă decât Wing Loong (300 km), Bayraktar a fost totuşi capabilă să angajeze şi să distrugă ţintele terestre ale ANL, să le hărţuiască liniile de aprovizionare şi să atace bazele înaintate care erau considerate cândva sigure. Trupele terestre pro-guvernamentale puteau avansa sub acoperire aeriană spre poziţiile inamicului cunoscute acum de comandanţi din zborurile de cercetare. 

Reducerea intensităţii luptelor în preajma Conferinţei de la Berlin, din ianuarie a.c., a oferit celor doi parteneri militari o fereastră pentru a stabili o cupolă de apărare anti-aeriană în jurul capitalei, desfăşurând mai multe sisteme de rachete sol-aer în baza aeriană Mitiga şi în jurul acesteia.

Combinaţia de sisteme de rachete cu rază medie de acţiune Hawk, fabricate în SUA, sisteme Hisar cu rază scurtă de acţiune şi tunuri antiaeriene Korkut de provenienţă turcească a creat o apărare stratificată a infrastructurii critice de la sol folosită de drone. Această protecţie, combinată cu o suplimentare a operatorilor şi echipamentelor turceşti, a permis forţelor guvernului libian să crească numărul şi eficienţa operaţiunilor cu drone. Ankara a dislocat, de asemenea, la baza aeriană Mitiga, sistemul Koral pentru bruiajul radarelor Panţâr şi a frecvenţelor folosite pentru legătura cu dronele Wing Loong.

Această dublă capacitate de contracarare ar putea să fi fost cheia succesului în creştere al dronelor GAN şi să explice perturbările acţiunilor aeriene ale ANL.  Principala bază aeriană GAN de pe aeroportul Mitiga din Tripoli putea acum să funcţioneze fără teama unui atac ANL...

Runda a treia – la masa verde?

Organizaţia Naţiunilor Unite a anunţat, la începutul săptămânii (luni, 01 iunie), că cele două tabere libiene aflate în război au convenit să reia discuţiile de încetare a luptelor, iar o zi mai târziu Vicepremierul GAN, Ahmed Maetig, a ajuns la Moscova pentru discuţii. N-ar fi pentru prima dată, un astfel de scenariu s-a tot repetat în Libia, dar fără rezultate concludente... Dar, de această dată, totuşi situaţia din teren pare favorabilă unei asemenea abordări.

Deşi Turcia a avut un impact decisiv asupra bătăliei pentru Tripoli, dacă doreşte să sprijine o potenţială ofensivă a GAN dincolo de nord-vestul Libiei ar trebui să îşi extindă considerabil contribuţia militară. În mod similar, dacă EAU decid să contracareze prezenţa Turciei în Libia şi să inverseze câştigurile GAN, ar trebui să întreprindă acţiuni costisitoare care să pună capăt oricărei incertitudini care înconjoară încă rolul lor militar în Libia. Aceste scenarii sugerează că este disponibil un loc de mijloc pentru ambele părţi pentru a reveni la negocieri.

Calculele Turciei vor fi, probabil, influenţate de modelul sistemului de apărare anti-aeriană stabilit în jurul Tripoli, care a putut fi extins până acum la limitele tehnice ale echipamentului. Drona Bayraktar are o rază de acţiune scurtă şi necesită o linie directă a semnalului vizual, astfel încât orice operaţiune la est de Sirte ar necesita ca Ankara şi GAN să disloce anterior staţii de control sau să construiască turnuri cu relee, ambele variante fiind vulnerabile la acţiunile ANL. Mai mult, capacităţile lor de apărare anti-aeriană şi bruiaj din Tripoli sunt eficiente datorită naturii stratificate. Extinderea unei asemenea acoperiri dense dincolo de zona capitalei ar necesita dislocarea unor sisteme anti-aeriene suplimentare, cu costuri şi riscuri sporite.

Pe de altă parte, GAN a beneficiat de avantajul operării cu linii de aprovizionare relativ scurte, avantaj care ar dispărea în cazul unei ofensive mai largi care ar necesita operaţiuni logistice avansate pentru furnizarea de combustibili, arme şi echipament. Turcia susţine deja operaţiuni în nord-vestul Siriei şi eforturile pentru a face acelaşi lucru în Libia ar fi prea mari pentru a putea fi susţinute. Un obiectiv mai realist ar fi ca, după împingerea forţelor ANL în afara zonei de acoperire a Tripoli, acestea să accepte o încetare a focului.

De asemenea, EAU se vor confrunta cu numeroase riscuri în orice campanie de redobândire a iniţiativei în aer. Forţele aeriene emirateze au capacitatea de a distruge sistemele de apărare anti-aeriană ale GAN, dar o astfel de desfăşurare ar putea declanşa represaliile Ankarei. Forţele aeriene turce au efectuat deja exerciţii la jumătatea lunii aprilie a.c. cu F-16 şi capacităţi de realimentare care demostrează capacitatea de proiectare a puterii militare peste estul Mediteranei. În plus, ar creşte riscul producerii de victime civile, expunând EAU la reacţiile politice din Congresul american pentru utilizarea sistemelor fabricate din SUA în acest scop (similar Yemenului). Exploatarea unui potenţial acord de încetare a focului pentru re-înarmarea lui Haftar ar crea, de asemenea, o expunere suplimentară a EAU. Peste 150 de transporturi de marfă au fost făcute către estul Libiei pe calea aerului numai din ianuarie a.c., iar o continuare sau o creştere a traficului de acest tip, odată cu oprirea luptelor, ar fi evidentă.

Având în vedere opţiunile limitate pentru continuarea luptelor, dar cu costuri reduse, Ankara şi Abu Dhabi pot fi receptive la propunerea pentru un acord durabil de încetare a focului care să protejeze civilii din Tripoli şi împrejurimi.

Haftar – de la soluţie a conflictului la parte a problemei

Dincolo de considerentele anterioare favorabile încheierii unui acord, este de semnalat şi o posibilă repoziţionare a susţinătorilor taberei estice în direcţia retragerii sprijinului pentru Haftar. Potrivit declaraţiilor sub anonimat ale unui apropriat al lui Haftar, EAU şi Egiptul ar fi decis să-l abandoneze pe mareşal din cauza eşecului campaniei militare împotriva Tripoli. Această mişcare survine în paralel cu pierderea şi a sprijinului intern, triburile influente şi aliaţii politici libieni începând să se distanţeze de ambiţiile comandantului ANL.

Întors în Libia în 2011, în plin război pentru îndepărtarea lui Muammar Gaddafi, Haftar s-a alăturat rebelilor, însă a ieşit în evidenţă abia în 2014 când, ajuns comandant al ANL, a reuşit să se facă cunoscut prin ambiţia de a stabiliza Libia. Şi a fost luat în serios nu numai de tabăra estică, ci şi de alte ţări. Cu sprijin, printre altele, din EAU şi Egipt, Haftar a reuşit să elibereze Benghazi, cel de-al doilea oraş al Libiei, de mai multe grupuri armate, inclusiv afiliate al-Qaida şi Statului Islamic. Ofensiva din aprilie, anul trecut, cu doar câteva zile înainte de negocierile de pace mediate de ONU, a fost prezentată ca o extensie a eforturilor sale de succes pentru restabilirea ordinii în estul Libiei.

Un an întreg a părut că mareşalul va prelua în scurt timp controlul Tripoli. Dar nu a fost să fie...

Începutul inexorabil al sfârşitului a fost pierderea bazei militare aeriene al-Watiyah (18 mai) fără o rezistenţă semnificativă din partea forţelor ANL. Al-Watiyah a avut un rol esenţial pentru Haftar, servind ca centru de comandă şi logistic pentru ofensiva asupra capitalei libiene. După această pierdere, cea mai apropiată bază aeriană a ANL rămâne cea din al-Jufrah, în centrul Libiei (aprox. 500 km de Tripoli). Astfel, şansele lui Haftar de a cuceri capitala s-au diminuat semnificativ şi situaţia a devenit evidentă atât pentru susţinătorii interni, cât şi pentru cei externi.

Considerat adesea ca parte a soluţiei stabilizării Libiei, mareşalul pare acum mai mult să împiedice ajungerea la un acord. Având în vedere caracterul, background-ul şi intenţiile sale, Haftar va face tot ce poate pentru a transforma orice încetare a focului într-o oportunitate de a se aproviziona şi de a reporni războiul, după cum vor permite circumstanţele.

Dar, probabil, aventura lui pe scena libiană se apropie de sfârşit...