10 ianuarie 2020

Libia, ianuarie 2020 - Preşedintele, premierul şi mareşalul

Laurenţiu Sfinteş

Preşedintele Turciei, Recep Tayyip Erdoğan, premierul Libiei, Fayez Mustafa al-Sarraj, acesta fiind şi preşedinte al Consiliului Prezidenţial libian, funcţie care, împreună cu cea de şef al executivului, fac împreună undeva între un sfert şi o treime din autoritatea necesară ţării nord africane, împreună cu mareşalul Khalifa Belqasim Haftar, comandant peste litoralul libian de est şi nisipurile din sud, sunt cei trei protagonişti care îşi dispută prim planul evoluţiilor din ultima perioadă de pe scena politică şi militară de la Tripoli şi Benghazi. Primul, desigur, doar part time, dosarul libian fiind undeva, la capitolul „bine ar fi să pot rezolva şi asta”. Două acorduri între preşedinte şi premier, încheiate în ultima decadă a lunii noiembrie 2019, au dus la o precipitare a acestor evouţii până la punctul debutului dislocării unui număr neprecizat de militari turci în teritoriile controlate de miliţiile loiale premierului, într-o misiune anunţată a dura un an. Adică, mai vedem ...

Sursă foto: Mediafax

Marea de Mijloc şi Puterea de la Est

Evenimentele s-au precipitat la sfârşitul anului trecut, când Turcia şi guvernul de la Tripoli au realizat o înţelegere mutual avantajoasă, deşi pe talerele balanţei se aflau lucruri diferite. Libia (varianta Tripoli) accepta o delimitare a apelor Mediteranei de Est, fără a se uita la stânga (Grecia) sau dreapta (Egipt), în favoarea Turciei, care, oricum, privea doar înainte. Turcia oferea Libiei (varianta Tripoli) ajutor militar, nu oricum, chiar sub forma unor forţe expediţionare. Care, pentru premierul de la Tripoli, ar putea să fie decisive în menţinerea sa la putere.

Pentru că, tot în ultima perioadă a anului trecut, mareşalul a decis că e cazul să reia ofensiva începută în mai 2019 şi stopată în sudul capitalei Tripoli.

Prezenţa, alături de forţele Armatei Naţionale Libiene (aripa Tobruk - Benghazi) a unui număr de aproximativ de 200 de mercenari ruşi „Wagner”, a unui contingent sudanez de 1000 de oameni, sprijinul logistic oferit de Emiratele Arabe Unite şi cel aerian asigurat de Egipt au făcut ca ameninţarea mareşalului Haftar să fie extrem de serioasă, iar „regimul” (pentru a folosi o terminologie la modă în regiune) de la Tripoli să se afle în situaţia preşedintelui Assad în perioada 2014 – 2015.

Preşedintele Erdogan a decis, în acest moment dificil pentru Tripoli, că e util să poarte şi el uniforma expediţionară a preşedintelui Putin, să se implice intens în acest conflict, nu înainte de a se asigura că vor exista dividende economice şi politice.  În ceea ce priveşte motivele care au dus la această decizie, ele vin atât din istoria mai depărtată, din calcule şi poziţionări strategice recente, cât şi din afiliaţiile ideologice între Ankara şi Tripoli:

● Marea Mediterană, Marea de Mijloc după definiţia dată de romani – care stăpâneau atât ţărmul de nord, cât şi pe cel de sud, african, al acesteia -, partea de est, mai ales, a revenit în prim planul evoluţiilor confruntaţionale şi cu consecinţe directe pentru sudul European, odată cu „primăvara arabă”, conflictul din Siria, descoperirea de depozite semnificative de hidrocarburi în platforma sa continentală;

● Turcia, veche putere hegemon a regiunii, este dependentă de importurile energetice, furnizate, majoritar din Rusia. O alternativă sudică, asigurată, într-un scenariu optimist, chiar de propriile exploatări într-o platformă continentală împărţită, conform variantei Ankarei, mai echitabil, ar asigura o anumită independenţă în faţa rivalului său regional, blocând şi încercările similare ale unor competitori regionali, precum Grecia, Israelul sau Egiptul;

● un element deloc de neglijat este şi afinitatea religios – ideologică dintre Tripoli şi Administraţia Erdogan, aceasta din urmă fiind un suporter a tuturor entităţilor regionale ale Frăţiei Musulmane, o poziţie pe care o apără împreună cu Qatar, şi care o poziţionează în opoziţie faţă de alte state musulmane din aceeaşi zonă: Arabia Saudită, Egiptul, Sudanul fiind exemplele cele mai evidente.

Sunt şi alte motive, desigur: parteneriatul cu Tripoli intersectează şi blochează axele strategice Atena – Cairo, Ierusalim – Atena, Ierusalim – Nicosia, în timp ce prezenţa militară turcă în Africa de Nord se infiltrează între Algeria şi Egipt, state cu regimuri dominate de generali, un model respins de Ankara.

Nu e de neglijat şi aspectul de lecţie pe care Erdogan vrea să o ofere, gratis, europenilor care, pe de o parte, nu au reuşit medierea şi încheierea conflictului din Libia, pe de altă parte, sunt ameninţaţi de valurile de migranţi şi elemente teroriste care se deplaseză din centrul Africii către ţărmurile libiene ale Mediteranei, încercând marea cu degetul pentru a ajunge pe pământurile europene ale făgăduinţei.

Legalitatea şi legitimitatea deciziei de dislocare a forţelor turce, în 5 argumente

Autorizarea dislocării de trupe turceşti în Libia s-a realizat în final de către Parlamentul de la Ankara, deşi era destul de clar din momentul în care s-a anunţat această intenţie, cine era factorul hotărâtor în această decizie. Ca şi alţi lideri autoritari regionali, Erdogan simulează, însă, respectarea cu acurateţe a procedurilor democratice. Este o abordare birocratico-democratică ce îi permite şi o anumită elasticitate în gestionarea procesului, în cazul în care se ivesc piedici pe parcurs.

Autorizarea a trecut votul deputaţilor cu 325 la 184, reflectând, în fapt, raportul de forţe putere – opoziţie. Opoziţia secular – naţionalistă a contestat atât legalitatea deciziei, dreptul de a interveni în Libia sub aspectul legislaţiei internaţionale, cât şi legitimitatea acesteia, din punctul de vedere al intereselor naţionale şi de securitate ale Turciei.

Din păcate pentru argumentarea opoziţiei, preşedintele Erdogan a pregătit foarte bine terenul acestei dislocări militare:

1. guvernul turc primeşte autorizarea de a accepta solicitarea de asistenţă militară din partea guvernului de la Tripoli. Deci e o decizie suverană, bilaterală, între două executive care au dreptul să se sprijine reciproc, conform reglementărilor internaţionale (guvernul de la Tripoli este recunoscut de ONU, reglementările restrictive la adresa Libiei nu includ şi cooperarea militară cu parteneri);

2. rezoluţiile ONU, care stabilesc diferite forme de embargo asupra Libiei, lasă şi portiţe juridice deschise (Rezoluţia CS ONU nr. 1973, de exemplu), pentru a asigura luarea măsurilor de protecţie a structurilor politice recunoscute ale ţării;

3. dislocarea forţelor turce este permisă de articolul 92 al Constituţiei Turciei, pentru „acţiuni considerate legitime de reglementările internaţionale.” Guvernul de la Tripoli, recunoscut, deci, pe plan internaţional, aflat sub atacul unei opoziţii interne sprijinită de forţe externe, este, astfel, în interiorul drepturilor sale în solicitarea făcută Turciei pentru asistenţă militară;

4. argumentaţia opoziţiei turce, conform căreia „securitatea Turciei nu este ameninţată”, pentru a justifica o intervenţie militară, este destul de uşor de demontat: prin semnarea acordurilor din noiembrie 2019, Libia a devenit vecinul Turciei, e adevărat, pe o graniţă maritimă, un spaţiu vecin furnizor, în ultima perioadă, de instabilitate regională, terorism, migraţie în masă, trafic de fiinţe umane. Toate acestea sunt ameninţări pentru securitatrea Turciei;

5. ceea ce se clamează a nu fi un drept de intervenţie al Turciei, este deja realitate pe teren pentru alte state, profund implicate în Libia: Rusia, Egipt, Emiratele Arabe Unite, chiar şi Franţa sau Iordania. Prin această enumerare, autorităţile de la Ankara critică un pic opoziţia, atunci când fac precizarea că în niciunul din aceste state nu a fost o contestare internă asupra oportunităţii şi motivelor intervenţiei lor în sprijinul mareşalului Haftar şi parlamentului de la Tobruk – Benghazi. „Numai în Turcia, opoziţia s-a comportat nepatriotic.”

 Aşa că Ankara poate replica încrezătoare diferiţilor critici ai acestei dislocări: nu este o materializare a politicilor „neo-otomaniste”, cum se clamează, este vorba, în schimb, de interesele naţionale, de respectarea legislaţiei internaţionale, punctând, în final, că obiectivul este chiar „cauza păcii”.

Cu alte cuvinte, situaţia poate fi prezentată mai direct: dacă Guvernul Acordului Naţional de la Tripoli, semnatarul acordurilor cu Turcia, este eliminat de pe scena politică libiană, aceste documente nu vor fi recunoscute, nu vor putea fi implementate. Mareşalul Haftar, dar şi unele din statele care îl sprijină, mai ales cvartetul Egipt – Grecia – Israel – Cipru, au semnalat că nu vor recunoaşte aceste acorduri.

Intervenţia militară este doar o formă de sprijnire mai efectivă a diplomaţiei turce, a intereselor Ankarei. Obiectivul nu este neapărat câştigarea conflictului intern, cât îndepărtarea perspectivei căderii executivului libian, îndeajuns de mult timp, pentru a asigura aplicarea prevederilor principale ale acestor acorduri.

Evoluţii şi dislocări recente şi în curs

Într-o alocuţiune televizată, preşedintele Erdogan, a anunţat, duminică, 5 ianuarie, începerea dislocării. Nu au fost date cifre privind mărimea contingetului, etapele de dislocare, alte informaţii privind locaţiile şi obiectivele specifice. Cele generale sunt cunoscute, împreună cu o serie de detalii disparate ajunse în spaţiul public pe diferite canale de comunicare (rapoarte tv, reţele de socializare):

● forţele turce vor avea misiuni de antrenament, dar şi de luptă;

● va fi format un centru de operaţii comandat de un general locotenent turc;

● probabil, forţa dislocată va avea toate componentele: terestră, navală şi aeriană,

● este posibilă utilizarea unei baze militare terestre, probabil în Misrata – pentru antrenamentul forţelor libiene, dar şi a uneia navale – pentru asigurarea logistică şi de transfer al forţelor. Cele două vor fi amenajate, conform rapoartelor publice, pentru nevoile exclusive ale forţelor turce;

● componenta aeriană este, la acest moment, asigurată de sistemele de drone Bayraktar TB2, deja furnizate guvernului de la Tripoli, considerate şi motivul blocării ofensivei mareşalului Haftar, de la mijlocul anului 2019. Conform analistului turc, Mete Sohtaoglu, vor fi dislocate şi avioane de luptă;

● este posibilă şi dislocarea unor elemente ale forţelor speciale turce;

● comandantul libian al forţelor de rezervă din Tripoli, Nasir Ammar, a confirmat pentru media, sosirea unor subunităţi turceşti de bruiaj radar şi apărare AA;

● 2 fregate turceşti sunt în regiune – Algeria, iar un submarin se află în largul coastelor libiene;

● şi dacă tot e la modă războiul hibrid cu mercenarii săi, sunt şi informaţii media privind dislocarea membrilor unor grupări rebele siriene (ex. Faylaq al-Sham / Legiunea Levantină) sprijinite de Turcia pentru a lupta în conflictul din Libia. Informaţii neconfirmate de pe mediile de socializare indică numărul acestora la 1000 de voluntari cărora li s-au promis condiţii mai bune de obţinere a rezidenţei şi paşaportului turcesc.

Ca şi în exemplul sirian din anul 2015, intervenţia externă în Libia are ca obiectiv salvarea regimului, forţele turceşti având ca obiectiv general, prezentat de preşedintele Erdogan, „to keep them on their feet and let them come out of it with victory and have their own land” /  ”menţinerea (regimului, n.n.) pe propriile picioare, obţinerea victoriei şi a controlului teritorial.”

Desigur că nici mareşalul Haftar nu a stat degeaba. Într-o rară ieşire pe posturile de televiziune, acesta a chemat populaţia libiană la Jihad / război sfânt împotriva forţelor turce intervenţioniste. Un atac asupra Academiei Militare din Tripoi, cu zeci de morţi şi răniţi, printre care se presupune că au fost şi militari turci, a arătat că situaţia este extrem de serioasă. Mareşalul şi-a învelit şi el ameninţările într-un discurs politico – diplomatic, arătând că măsurile luate au ca obiectiv „asigurarea armistiţiului şi întoarcerea la procesul politic.” Pentru a grăbi „drumul către pace”, preconizat de liderul libian – aripa de est, dronele Wing Loong-II, de producţie, evident, chineză,  ale Forţelor Aeriene Libiene (componenta de aviaţie din subordinea mareşalului) şi-au atacat omoloagele Bayraktar TB2, de producţie, evident, turcă, dislocate în hangarele de pe Aeroportul Internaţional Mitiga, producând, din nou, morţi şi răniţi, unii dintre aceştia turci.

Cairo plus Atena plus Ierusalim plus Nicosia vs. Ankara egal EastMed vs. TurkStream

Dislocarea turcă este în curs şi în perioada următoare va creşte în intensitate. Adresându-se electoratului intern, preşedintele Erdogan a afirmat că militarii turci nu vor fi în misiuni combatante, acestea fiind îndeplinite de „alţii”. Dacă lucrurile se vor complica pentru autorităţile de la Tripoli şi pentru grupările para-militare care le sprijină - şi se va întâmpla cu siguranţă acest lucru – Turcia va face şi pasul unei intervenţii mai profunde. Rebelii sirieni nu s-au dovedit foarte apţi să susţină un efort de război serios nici în ţara natală, fără un spate asigurat, aşa că nu în ei va sta speranţa unei victorii.

Ceea ce dă forţă intervenţiei Turciei în conflictul din Libia este hotărârea implacabilă cu care preşedintele Erdogan îşi urmăreşte obiectivele, precum şi experienţa celor trei operaţii militare în nordul Siriei. Desigur şi capabilităţile militare uriaşe ale Turciei, în raport cu combatanţii locali. Dacă toate acestea vor fi de ajuns, ne va arăta acest an, prognozat a fi deajuns pentru finalizarea operaţiei.

În timp ce premierul Sarraj va avea ochi doar pentru frontul anti-mareşal, iar mareşalul Haftar va avea în vizor doar capitala Tripoli, preşedintele Erdogan va fi mai ocupat. Concurenţii Turciei din Mediterana de Est au făcut deja front comun şi conducta de gaze EastMed a prins deja aripi pe un proiect comun, semnat, săptămâna trecută (2 ianuarie, Atena), de către Grecia, Cipru şi Israel.

Noua conductă de transport gaze naturale din câmpurile de exploatare din Mediterana de Est va avea 1900 km lungime, destinaţie tot Europa Centrală şi Vest, şi va fi un concurent pentru abia inaugurata conductă TurkStream. Forumul EastMed mai include şi alte state, printre care Egipt şi Iordania. Chiar şi pe palestinienii din Gaza. Cei sprijiniţi de Erdogan. Traseul ei ignoră acordul dintre Turcia şi Libia, mai ales în porţiunea dintre Cipru şi Creta.

Turcia este singurul stat lăsat în afara acestor aranjamente,  fiind apreciată a fi şi singurul de stat din regiune care contestă apele liniştite ale cooperării regionale în materie de energie.

Cam acelaşi este raportul şi în ceea ce priveşte statele care sprijină regimul de la Tripoli. Premierul Sarraj beneficiază, este adevărat, de recunoaşterea ONU, urmare a unei inerţii politico-diplomatice ulterioare anului 2011, dar majoritatea statelor influente din regiune (Egipt, Arabia Saudită, Rusia, Franţa, China, chiar şi SUA) se află, direct sau nu, în  spatele mareşalului Haftar. Turcia, Algeria şi Qatar încă pariază pe Tripoli. Şi Italia, poate, deşi Roma şi-a păstrat şi un  consulat la Benghazi. Că nu se ştie.

O victorie în Libia ar schimba radical lucrurile. Poate ar inversa chiar acest raport, dacă Tripoli ar ajunge în situaţia de a putea unifica ţara. Preşedintele Erdogan i-ar aduce premierului Sarraj şi restul de două treimi lipsă din autoritatea centrală asupra Libiei, iar mareşalul Haftar, din nou în rezervă, s-ar întoarce, probabil, la ferma  din statul Virginia, SUA.

Dar premisele acestei perspective sunt incerte, iar pariul intervenţiei turce în Libia se află sub influenţa astrelor.

Cam puţin pentru siguranţa unei victorii.