Liberalismul a murit. Trăiască realismul!

Totuşi, parcă realismul murise demult. Se întâmpla la începutul ultimului deceniu al secolului trecut. Destrămarea Uniunii Sovietice consfinţise aşezarea noii ordini mondiale pe făgaşul ideologic al liberalismului, inspirat de democraţia de tip occidental şi principiile de liber schimb. Anvergura schimbărilor în politica internaţională era atât de mare, încât securitatea, în termeni militari, părea anacronică, iar un război major nu mai apărea ca posibil. Era epoca în care se punea serios sub semnul întrebării supremaţia statului ca referenţial de securitate. La fel se întâmpla şi cu relevanţa capacităţilor militare de putere în conturarea agendelor de securitate. Se produceau transformări ce au asigurat multor teoreticieni ai securităţii resursele raţionale necesare constatării instaurării păcii perpetue.

Liberalismul reprezintă o ideologie politică apărută în secolul XVIII, care a fundamentat teoria liberalismului în relaţiile internaţionale şi, ulterior, în studiile de securitate. Liberaliştii consideră că identitatea socială este determinantă pentru evitarea conflictelor, beneficiile de natură economică asigură stabilitate şi statele democratice pot exista într-un sistem internaţional lipsit de ameninţări.

La peste un sfert de veac de la finele Războiului Rece, pacea rămâne doar un ideal. Conceptele de securitate şi apărare sunt contestate mai mult decât oricând de-a lungul istoriei statalităţii de tip westfalian, iar omenirea cunoaşte o criză acută a fragmentării securităţii. Actorii statali şi non-statali nu reuşesc să anticipeze sau prevină degradarea accelerată a mediului, răspândirea pandemiilor, crizele economice, instabilitatea financiară, turbulenţele sociale, cronicizarea terorismului, amplificarea fenomenului migraţiei, violenţa lumii virtuale, răspândirea intoleranţei şi urii sau recrudescenţa şi agresivitatea ideologiilor extremiste.

Dar ceea ce ar trebui să îngrijoreze cel mai mult sunt frecvenţa, răspândirea şi amploarea războaielor regionale şi locale. Raportul privind dinamica conflictelor armate, publicat în 2017 de Institutul de Cercetare a Păcii din Oslo, consemnează un număr de 49 de conflicte în întreaga lume la nivelul anului 2016. Dintre acestea, 12 cunosc o intensitate deosebită, numărul pierderilor de vieţi omeneşti în luptă  depăşind, în fiecare caz, pragul de 1.000. În 2016, războaiele au dus, în mod direct, la moartea a 102.000 de oameni. Cifrele se află la acelaşi nivel cu cele din 2014 şi 2015, ultimii trei ani analizaţi fiind, alături de 1991 şi 1992, între cei cinci  în care s-au manifestat cele mai violente conflicte ale perioadei post-Război Rece. Majoritatea victimelor se înregistrează în continuare în Siria (46%), Afganistan (21%) şi Irak (13%), toate acestea fiind teatre de război cu prezenţă militară externă.

Creşterea semnificativă a numărului de conflicte armate internaţionalizate, de o violenţă extremă, fără perspectiva soluţionării pe termen scurt sau mediu, marchează revenirea la starea cvasi-generalizată de conflict, care se mai întâmplase doar în primii ani ai perioadei post-Război Rece, pe fondul dezintegrării violente a unor foste state comuniste de tip federativ şi turbulenţelor post-colonialismului.

Intensificarea conflictelor militare readuce în atenţie rolul forţei militare ca reper central de putere în cadrul sistemului internaţional.  Atragerea unor actori din ce în ce mai relevanţi în plan regional şi global, de o parte sau de alta a facţiunilor implicate în conflictele armate din Orientul Mijlociu, Africa de Nord şi Centrală, Asia Centrală, de Sud şi de Sud-Est, America de Sud şi Centrală sau Europa de Est, reaşază termenii militari de putere în centrul discursurilor politice şi strategiilor de securitate ale tuturor marilor cancelarii ale lumii.

Prin noua Strategie de securitate naţională a Statelor Unite, adoptată în luna decembrie 2017, administraţia americană asumă patru teme majore de securitate care consfinţesc ”reîntoarcerea la principiile realismului”.  Casa Albă afirmă că ”strategia este realistă, deoarece are o viziune foarte clară cu privire la competiţia globală:  încorporează rolul central al puterii în afacerile globale; asumă că statele suverane [ca unităţi de analiză politică şi de securitate] reprezintă cea mai bună soluţie pentru o lume paşnică; şi defineşte în mod clar interesul naţional [ca pivot al securităţii naţionale].” Principalele provocări la adresa securităţii sunt din nou de tip statal. Rusia şi China sunt denumite puteri revizioniste şi ocupă locul central în politica de securitate globală a Washingtonului.

Departamentul Apărării emite în ianuarie 2018, sub egida preşedintelui Donald Trump, Strategia naţională de apărare a Statelor Unite. Documentul cadru al politicii de apărare a celei mai mari puteri militare a lumii are ca principal obiectiv ”restabilirea supremaţiei militare americane, pentru a descuraja Rusia şi China să provoace Statele Unite şi aliaţii săi sau să încerce să răstoarne ordinea mondială instituită la finele celui de-Al Doilea Război Mondial”. Iar pentru a nu exista niciun fel de dubii, preşedintele Trump afirmă limpede în cadrul strategiei naţionale de apărare că ”principala preocupare pentru securitatea naţională a Statelor Unite nu este terorismul, ci competiţia strategică dintre state”.

De partea cealaltă a oceanului, preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, a susţinut în data de 1 martie 2018, în faţa reprezentanţilor Dumei de stat, discursul său anual privind starea naţiunii. Într-o consemnare în timp real a discursului pe Internet, Russia Today notează, la câteva minute după orele 10.00 GMT, mutarea accentului naraţiunii lui Putin de la aspectele de natură socială şi economică la puterea militară a Moscovei. Liderul rus începe cu menţionarea ,,îmbunătăţirii semnificative a forţei militare a Rusiei şi a succesului obţinut de forţele armate ruse în Siria”. În continuare, Putin prezintă progresul tehnologic uriaş pe care Rusia l-a obţinut în domeniul echipamentelor militare, cu accent pe dezvoltarea de noi sisteme de armament strategic, mai eficiente şi dotate cu mijloace avansate de protecţie împotriva sistemelor de interceptare ale inamicului. Pentru ilustrare este folosit sistemul Sarmat, noul sistem de rachete intercontinentale purtătoare de ogive nucleare hipersonice, considerat de strategii ruşi capabil să penetreze orice scut antirachetă existent astăzi. Prezentarea noului arsenal de arme, pentru care spaţiul şi timpul au un alt înţeles, este întregită cu etalarea noilor tehnologii inteligente încorporate în sisteme aeriene şi submarine fără pilot, invizibile pentru sistemele de supraveghere radar, cu autonomie de acţiune şi decizie fără precedent. Şi pentru că Moscova ştie foarte bine că politica de securitate trebuie în primul rând să convingă, pentru a putea să învingă, Putin solicită implicarea publicului rus în găsirea unor nume pentru aceste noi arme, aşa cum până acum eram obişnuiţi să se întâmple doar în alegerea numelor mascotelor pentru întrecerile sportive. Este un gest de bunăvoinţă al liderului rus, atipic în lumea opacă a sistemelor militare, care se presupune că va conduce la identificarea cetăţeanului de rând cu forţa şi gloria Armatei Roşii.

Apariţia noilor tehnologii militare ruseşti fusese anticipată în cuprinsul Strategiei de Securitate Naţională a Rusiei, dată publicităţi în decembrie 2015. Strategia statuează ”rolul Federaţiei Ruse în rezolvarea celor mai importante probleme internaţionale, soluţionarea conflictelor militare şi asigurarea stabilităţii strategice şi a supremaţiei dreptului internaţionale în relaţiile interstatale”, clamând totodată ”eşecul sistemului de securitate regională asumat de NATO şi Uniunea Europeană în spaţiul Euro-Atlantic”.

Dacă în relaţia dintre Washington şi Moscova, nu există dubii privind identificarea reciprocă drept principală ameninţare la adresa securităţii naţionale, Beijingul adoptă o strategie diferită în poziţionarea sa pe scena politicii internaţionale. Deşi cu greu pot fi găsite date publice privind politica şi strategia de securitate naţională a Chinei, acţiunile sale arată în mod clar apetitul pentru câştigarea unei poziţii dominante pe scena internaţională.

Premierul chinez, Li Keqiang, prezenta la începutul lunii martie 2018, în cadrul Congresului Naţional al Poporului, determinarea Beijingului pentru ”întărirea forţelor armate şi dezvoltarea tuturor elementelor de instruire şi pregătire pentru război”, după cum consemnează abc News. Cu un buget estimat de 716 miliarde de dolari pentru 2018, China se situează pe al doilea loc în lume, după Statele Unite, din perspectiva cheltuielilor pentru apărare. Însă majoritatea analiştilor de securitate apreciază că cifrele furnizate de guvernul chinez nu reflectă cu acurateţe investiţiile în securitate şi apărare, considerând că o parte semnificativă de cheltuieli pentru dezvoltarea noilor sisteme de armament rămâne ”neoficială”. Percepţia generală este că strategii militari de la Beijing vin cu o schimbare importantă de paradigmă, prin schimbarea accentului dinspre cantitate spre calitatea forţelor armate. Este de aşteptat ca această mişcare să aducă beneficii imediate liderilor de la Beijing în plan politic, dar şi în ceea ce înseamnă balanţa bugetelor pentru securitate şi apărare. Rezultatele se vor regăsi în scăderea numărului personalului militar până la plafonul de două milioane de militari activi, armata chineză urmând să rămână totuşi cea mai numeroasă din lume. În schimb, vor creşte investiţiile în tehnologiile militare avansate şi instruirea militarilor din toate categoriile de forţă. Pentru anul 2018, sunt avute în vedere operaţionalizarea celui de-al doilea portavion al forţelor navale, creşterea capacităţilor de luptă a forţelor aeriene cu integrarea avioanelor de vânătoare de tip stealth şi introducerea în dotare a sistemelor de rachete capabile să atace ţinte din aer sau de pe apă de la distanţe foarte mari.

În contextul dezvoltării accelerate a unei noi generaţii de sisteme avansate de luptă, Thomas Wright, expert în probleme de politică internaţională, scria la începutul lunii februarie că ”Rusia şi China reprezintă două tipuri foarte diferite de putere. Utilizează tactici diferite pentru a-şi exercita influenţa, dar ambele urmăresc erodarea ordinii regionale stabilită de Statele Unite în Europa şi Asia de Est, în scopul extinderii propriilor sfere de influenţă. Rusia utilizează puterea militară […] şi războiul politic împotriva democraţiilor occidentale. China şi-a extins prezenţa în Marea Chinei de Sud, a lansat iniţiative economice mercantiliste pentru creşterea influenţei sale externe şi îşi exercită puterea pentru a pune sub presiune companiile, universităţile şi organizaţiile media americane.”

Indiferent de politici, strategii şi tactici, complexitatea şi incertitudinile mediului actual de securitate, diversificarea, intensificarea şi divizarea prezenţei forţelor militare străine în susţinerea facţiunilor opuse din spaţiile de conflict, adâncirea faliilor politice şi de securitate dintre puterile economice şi militare, precum şi denunţarea unor acorduri internaţionale garante ale principiilor democraţiei liberale occidentale, conduc la legitimarea politică a creşterilor semnificative ale bugetelor de securitate şi apărare şi a investiţiilor în echipamente, tehnică şi tehnologii militare.

Faptul că România se află printre cele şase state NATO care alocă peste 2% din PIB pentru cheltuielile de apărare şi ocupă primul loc în NATO din perspectiva investiţiilor pentru achiziţia de noi echipamente (cu 46,49% din totalul bugetului de apărare) reprezintă, cel puţin, un început foarte bun pentru consolidarea rolului strategic al ţării noastre pe flancul estic al NATO şi în regiunea Mării Negre.

Peste tot în lume se aude sunetul armelor şi se simte mirosul prafului de puşcă. Puterea se măsoară din nou în termeni de forţă brută. Statele cu aspiraţii de influenţare a politicii internaţionale şi voinţa de a conta în viitoarea ordine mondială au luat deja startul în noua cursă a înarmărilor în arena hobbesiană a anarhiei sistemului internaţional. Utilizarea forţei militare pare din nou opţiunea obiectivă pentru promovarea intereselor naţionale, apărarea suveranităţii statale şi protecţia propriilor cetăţeni.

Liberalismul a murit. Trăiască realismul!

Rămâne de văzut cum va arăta ”răul cel mai mic” atunci când deciziile grele vor fi luate de inteligenţa artificială a echipamentelor militare înalt tehnologizate.