20 august 2020

Liban – momentul unei resetări a sistemului politic?

Claudiu Nebunu

Explozia din Portul Beirut ar putea să intre în istorie ca un moment de cotitură în evoluţia politică a Libanului. Un număr impresionant de morţi şi răniţi şi distrugerea unei mari părţi a oraşului au condus la revitalizarea mişcărilor de protest care încercau să înlăture întreaga clasă politică încă din octombrie 2019. Anul trecut, când economia libaneză s-a prăbuşit, în condiţiile unei datorii greu de suportat şi ale unei gestionări neadecvate a crizei economice şi financiare, mulţi libanezi au conştientizat că au devenit săraci, marginalizaţi în propria ţară, forţaţi să supravieţuiască pe cont propriu, cu servicii de bază asigurate la limita de avarie şi puţine speranţe pentru viitor. Zecile de mii de cetăţeni ieşiţi pe străzi după explozie au relevat atingerea unor noi culmi de neîncredere faţă de autorităţi... Atacurile împotriva ministerelor şi instituţiilor publice demonstrează că libanezii doresc să preia controlul direct al guvernării şi să nu permită aceloraşi politicieni să menţină frâiele puterii. A sosit oare momentul unei resetări a sistemului politic în Liban?

Sursă foto: Profimedia

Accident sau atac?

Explozia masivă de acum două săptămâni (marţi, 04 august) din Portul Beirut a provocat unde de şoc de mare intensitate, atât fizic, asupra capitalei libaneze şi populaţiei, cât şi în mentalul cetăţenilor libanezi, cu privire la sistemul politic incapabil să gestioneze problemele ţării. Libanul se afla deja în pragul colapsului economic, în luptă pentru a face faţă pandemiei de COVID-19, iar lipsa de încredere a cetăţenilor în stat a ajuns mai mare ca niciodată. Deşi în perioada imediat următoare exploziei au fost unele voci care sugerau că Libanul a fost atacat, cauza exploziei este probabil una banală: neglijenţa autorităţilor a dus la depozitarea necorespunzătoare a mii de tone de materiale chimice în port pentru ani de zile.

Teoriile conspiraţiei au înflorit după incident. Unii martori oculari au furnizat informaţii contradictorii despre ceea ce s-a întâmplat, declarând că rachete sau avioane au survolat zona. Sursa controversei provine de la faptul că materialul exploziv (azotat de amoniu) depozitat în port ar fi avut nevoie de combustibil şi de un detonator pentru a exploda, cu excepţia cazului în care era păstrat la temperaturi foarte mari pentru o perioadă lungă de timp. Răspunsurile speculative la această controversă variază de la un incendiu auto-aprins, ca urmare a temperaturii ridicate şi a condiţiilor precare de depozitare, o detonare într-un depozit din apropiere care conţinea artificii confecţionate sau muniţii pentru Hezbollah şi o acţiune a Israelului (o variantă menţionată, totuşi într-o manieră timidă, de unii politicieni libanezi, doar ca parte a unui set de patru sau cinci alte scenarii).

Până acum, majoritatea indicatorilor duc la concluzia că explozia a fost un accident, mai degrabă decât un atac. Mai este mult însă de aflat despre circumstanţele producerii acesteia şi este necesar un răspuns clar pentru a pune capăt speculaţiilor. La fel de important este ca ancheta să dezvăluie şi responsabilitatea birocraţilor, comandanţilor militari, judecătorilor şi oficialilor guvernamentali care ştiau că un astfel de stoc periculos de substanţe chimice a fost depozitat în port în condiţii precare. Dar liderul Hezbollah, Hassan Nasrallah, s-a alăturat preşedintelui Michel Aoun în respingerea unei anchete internaţionale a exploziei, susţinând, ca toţi ceilalţi politicieni, că partidul său nu ştia nimic despre azotatul de amoniu depozitat în port.

Portul Beirut funcţionează fără o supraveghere guvernamentală reală. Este gestionat în comun de Autoritatea vamală şi Autoritatea portuară Beirut. În timp ce prima este sub controlul loialiştilor preşedintelui Michel Aoun, cea de-a doua este gestionată de birocraţii fideli fostului premier, Saad Hariri. Ambele autorităţi publice sunt supravegheate din punct de vedere tehnic de către guvern, dar, în practică, nu se aliniază niciunui fel de ierarhie oficială sau control parlamentar, precum toate celelalte autorităţi şi instituţii libaneze care raportează doar liderului sau grupului sectar care le protejează.

În orice caz, ancheta va fi una complexă. Dacă nu apar dovezi solide ale unui atac, rezultatul final va atribui, probabil, incidentul unei combinaţii de greşeli comise de mai mulţi actori (de exemplu vama, agenţiile de securitate, autoritatea portului etc.), care reflectă o birocraţie ineficientă, neglijenţă, incompetenţă şi corupţie.

Dar, oricât de serioasă ar fi ancheta, aceasta va fi întotdeauna privită de public cu mult scepticism, având în vedere lipsa de încredere în întreaga structură politică, fiind posibil ca mulţi reprezentanţi de la cel mai înalt nivel ai statului libanez care au contribuit la tragedie să nu se confrunte vreodată cu justiţia...

 

Impactul asupra clasei politice

Mesajul negativ transmis de revolta cetăţenilor a dezvăluit fisurile în elita de guvernare. Pe 9 august, un număr de membri ai parlamentului şi membri ai guvernului şi-au dat demisia sub presiunea din stradă. O zi mai târziu, restul cabinetului, împreună cu premierul Hassan Diab, a renunţat la mandate, formalizând pur şi simplu lipsa de autoritate în faţa cetăţenilor. Protestatarii au făcut, de asemenea, în  premieră, critici explicite cu privire la Hezbollah, ca membru al conducătorilor sectari pe care i-au numit „mafia” sau „o gaşcă de hoţi şi criminali”. Probabil că evoluţiile vor arăta noi valuri de proteste şi metode de contestare adoptate de cetăţeni în confruntarea cu statul şi, eventual, răspunsuri militare ale autorităţilor. Săptămâna trecută, de exemplu, cetăţenii au cerut donatorilor străini să nu canalizeze asistenţa umanitară prin intermediul guvernului, de care se tem că ar putea fura sau vinde ajutorul sau direcţiona doar către loialiştii sectari.

Libanul s-ar putea confrunta cu aceeaşi dinamică pe care au experimentat-o şi alte ţări arabe începând cu 2010: exacerbarea protestelor de stradă ale unei populaţii sărăcite şi furioase pentru a răsturna o structură de putere care refuză să evolueze. Cu toate acestea, ca şi în Sudan, Algeria, Siria, Egipt, Irak şi în alte ţări, cetăţenii libanezi se confruntă cu un regim militarizat înrădăcinat, care nu este uşor de îndepărtat de la putere. Mai mult, structura puterii în Liban se deosebeşte de oricare altă ţară arabă şi este chiar mai dificil de contestat. Până acum, principalele partide sectare ale sunniţilor, creştinilor, şiiţilor, druzilor şi altor culte au recurs, în caz de crize, la o minimă repliere şi au căutat soluţii de reconfigurare a împărţirii puterii, cu scopul de a se menţine în jocul de guvernare. Evenimentele de anul trecut au discreditat principalele partide sectare în ochii majorităţii libanezilor, inclusiv ai unora dintre susţinătorii acestor partide, al căror nivel de trai s-a deteriorat. În prezent, acestea par incapabile să împiedice cererile de schimbare structurală. Partide precum Mişcarea Patriotică Liberă a preşedintelui Aoun şi Mişcarea Viitoare a lui Saad Hariri nu pot conduce decât cu sprijinul Hezbollahului, aşa cum am văzut în ultimii ani.

 

O şansă pentru Hezbollah?

Explozia ar putea marca debutul unei faze în Liban în care, în mod efectiv, cei doi cei mai puternici actori, Hezbollah şi mişcarea de protest necoordonată, s-ar putea alia pentru constituirea unei structuri a puterii mai democratice bazată pe un sistem de guvernare inspirat din normele statului de drept. Dacă protestatarii şi-ar folosi sprijinul popular într-un proces politic concentrat, ar putea în cele din urmă să se angajeze şi să înlăture elita de putere existentă şi apoi să organizeze alegeri parlamentare, monitorizate de grupuri independente (două dintre cererile lor cheie). Ar fi de aşteptat negocieri intense pentru a ajunge la un acord asupra unei legi electorale noi, non-sectare, care să conducă la alegerea unui nou preşedinte şi la un sistem de guvernare nou. În mod ideal, acest lucru ar fi gestionat de un guvern de tranziţie de urgenţă, format din tehnocraţi, concentrat pe stabilizarea economiei şi susţinerea populaţiei sărace.

Mulţi din elita sectară, acum discreditată, se vor opune acestui scenariu, dar Hezbollah ar putea să o accepte dacă ar îndeplini anumite criterii. Hezbollahul reprezintă ceva diferit. Este mai puternic decât statul din punct de vedere militar şi mai coeziv decât orice altă organizaţie sectară. De asemenea, este legat structural cu Iranul, Siria şi alte partide militante într-un front regional de „rezistenţă”. Hezbollahul operează mai ales în culise prin schimbarea de alianţe cu grupuri de creştini, şiiti şi suniti din guvernele succesive pe care le-a susţinut. Hezbollah nu va permite statului libanez să se prăbuşească şi nu vrea să guverneze singur. În acelaşi timp, însă, nu va renunţa la capabilităţile militare.

În concluzie, provocarea pentru libanezi este dacă protestatarii şi Hezbollah pot ajunge la un acord de compromis care să permită unui guvern capabil să-şi asume puterea pentru o perioadă de tranziţie îndelungată, păstrând Hezbollahul, deocamdată, la masa de negocieri...

 

Impactul asupra situaţiei economice...

Beirutul este un oraş care ştie să se ridice din cenuşă - se spune că a fost distrus şi reconstruit de şapte ori în istoria sa de 5.000 de ani. Totuşi, această explozie pare să aibă un impact mai mare decât orice război trecut, invazie sau cutremur, deoarece a fost adusă nu de o forţă ostilă exterioară sau de un dezastru natural, ci a venit din interior, din vina elitelor proprii ale Libanului.

În condiţiile în care hiperinflaţia bate la uşă şi extinderea coronavirusului testează deja capacităţile sistemului naţional de sănătate, criza economică a Libanului este fără precedent în cei optzeci de ani de existenţă ca stat modern. Poate o întoarcere înainte de independenţa din 1943, la Primul Război Mondial şi în zilele finale ale Imperiului Otoman, ar putea releva un moment similar de înfometare şi privaţiune. O ţară mică, cu o populaţie de peste 6 milioane de locuitori, Libanul găzduieşte aproape un milion şi jumătate de refugiaţi sirieni, precum şi aproximativ 300.000 de palestinieni clasificaţi ca refugiaţi de către Agenţia Naţiunilor Unite pentru Securitate şi Lucrări pentru Refugiaţii Palestinieni din Orientul Apropiat (UNRWA) .

Serviciile de bază, cum ar fi apa, energia electrică şi canalizarea s-au redus într-un ritm alarmant, fără să mai vorbim de educaţie şi sănătatea publică. În plus, o criză financiară, accelerată de creşterea datoriei internaţionale şi interne, a slăbit moneda naţională.

Nu este clar dacă guvernul este capabil să asigure fondurile necesare pentru a oferi adăpost pentru cei peste 300 de mii de oameni care şi-au pierdut locuinţele şi pentru a asigura fluxul de mărfuri de bază în urma exploziei. Astfel, guvernul libanez va deveni şi mai dependent de ajutorul extern şi îşi va slăbi poziţia de negociere cu Fondul Monetar Internaţional (FMI), iar diviziunile existente în ţară cu privire la politica externă se vor adânci cu privire dacă şi de unde vor apela la ajutor (Franţa, SUA, Iran, China?).

Cert este că în aceste momente poporul libanez se confruntă cu o situaţie fără precedent şi are nevoie de tot ajutorul pe care îl poate primi din partea comunităţii internaţionale. Dar elitelor ţării, direct sau indirect responsabile pentru această tragedie, nu ar trebui să li se permită să folosească ajutorul internaţional pe post de vestă de salvare. Comunitatea internaţională pare a fi înclinată să privească explozia din Beirut doar ca o criză umanitară. Oferirea de asistenţă sistemului politic libanez, fără a pune sub semnul întrebării rolul acestuia în producerea exploziei şi prăbuşirea economică, mai mult va dăuna, oferind încă o oportunitate elitelor corupte să evite responsabilitatea şi implementarea reformelor structurale de care are nevoie disperată ţara.

 

Revoluţie sau reformă?

Există două căi logice de ieşire din haosul actual din Liban: revoluţia sau reforma. Prima opţiune necesită o conducere puternică, organizare şi, chiar dacă este adoptată o strategie non-violentă, riscul unei perioade de violenţă prelungită. A doua opţiune necesită un acord al elitelor din Liban pentru a începe un nou capitol, dezvoltând treptat capacitatea de a desfăşura afaceri fără corupţie.

 

Revoluţie

Mişcarea populară care a început în octombrie 2019 aspiră să schimbe total sistemul de guvernare libanez. Cel mai adesea este denumită „hirak” sau „mişcare”, deşi sloganul preferat al protestatarilor este ”thawra” sau „revoluţie”. Diferite grupuri s-au reunit în ceea ce în cele din urmă a devenit cunoscut sub numele de Comitetul de Coordonare Revoluţionară, însumând peste şaizeci de entităţi. Cu toate acestea, purtătorii de cuvânt ai Comitetului de Coordonare Revoluţionar recunosc foarte clar că nu îi reprezintă pe toţi cei care demonstrează, nici măcar pe toţi cei care sunt membri ai Comitetului.

Grupurile de protest au provenit în mare parte din grupuri profesionale sau sindicale, cum ar fi foştii militari şi sindicatele profesorilor, grupuri bazate pe apartenenţa regională, filiale ale partidelor politice minore şi organizaţii ale societăţii civile.

Potenţialul revoluţionar al protestatarilor rămâne minim, din cauza lipsei de unitate în jurul unei singure viziuni şi a lipsei de specific în strategia generală. Până în prezent, niciunul dintre partidele majore nu s-a alăturat cauzei, iar partidele sectare, în special, păstrează o distanţă care să nu le ameninţe baza de putere.

 

Reformă

Protestatarii au cerut în repetate rânduri „repatrierea banilor furaţi” şi pedepsirea celor care şi-au folosit în mod flagrant funcţia publică pentru câştiguri private. Problema, după cum susţin activiştii, este că practic toată lumea din funcţii publice a fost implicată în furtul fondurilor publice în grade diferite, probabil de la începutul republicii. Prin urmare, este pur şi simplu imposibil de aşteptat ca oficialii publici să se trădeze unul pe altul. Nici măcar nu se poate începe cu un singur oficial, întrucât strigătul „de ce eu?” se va auzi şi secta acestui oficial s-ar simţi victimizată.

O altă opţiune ar fi o amnistie generală pentru infracţiunile financiare din trecut. Un nou început ar fi făcut prin intermediul unui consiliu de investiţii independent, de preferinţă de nivel şi compoziţie internaţională, pentru a atribui şi supraveghea  efectiv toate contractele de stat. Pentru a satisface donatorii internaţionali, statul ar putea, pur şi simplu, să îşi demonstreze angajamentul prin începerea şi derularea în mod transparent a unor proiecte de infrastructură.

 

Dacă revoluţia necesită conducere şi unitate în spatele unei strategii comune, la fel şi reforma necesită viziune şi strategie din partea unui lider sau a unui partid conducător, care trebuie apoi să convingă alte partide să sprijine măsurile necesare pentru implementarea reformei. În acest scop, presiunea din stradă este la fel de instrumentală ca şi presiunea comunităţii internaţionale. Reformatorul ar trebui să fie convins că menţinerea puterii este condiţionată de realizarea reformelor necesare. Ingredientele pentru această abordare a reformei libaneze sunt prezente. Cu toate acestea, rămâne o cauză care îl aşteaptă pe campionul potrivit...

 

Libanul are nevoie de transformare, nu de un alt guvern de uniune corupt...

A devenit clar, cel puţin de la revolta care a început în octombrie 2019, că obiectul protestelor libaneze nu este un simplu caz de administrare financiară greşită, ci un sistem fundamental defectuos care suprapune sectarismul şi corupţia la fiecare decizie luată la nivel de guvernare. Problemele inerente acestui sistem au crescut de-a lungul anilor. Practic, fiecare poziţie din guvern trebuia repartizată în funcţie de sectă, ceea ce însemna un patronat pentru actorii atât religioşi, cât şi laici, în privinţa alocării de locuri de muncă, contractelor acordate de guvern şi importului bunurilor şi serviciilor. Alocarea coruptă a acestei recompense a funcţionat, deşi în detrimentul dezvoltării economice durabile şi a furnizării eficiente a serviciilor de bază tuturor cetăţenilor, atâta timp cât a existat consensul în ceea ce priveşte împărţirea beneficiilor guvernării.

Ceea ce Libanul are nevoie în schimb este un nou început, un nou contract politic şi social care să elimine sectarismul şi să stabilească răspunderea prin reformele judiciare. Acest lucru se poate întâmpla doar printr-o nouă lege electorală care implică o reprezentare corespunzătoare şi încetarea sistemului confesional, precum şi alegeri anticipate, care ar produce un nou parlament, un nou guvern şi un nou preşedinte.

Explozia din Portul Beirut, produsă pe fondul situaţiei economice şi financiare dezastruoase, nu a făcut decât să scoată în evidenţă necesitatea unei schimbări şi urgenţa acesteia...

De asemenea, Libanul are nevoie de adevăr, şi de răspunderea reconstrucţiei care urmează, pentru a depăşi această tragedie...