30 ianuarie 2020

Liban, Iordania în 2020 - Haosul şi stabilitatea ca modele regionale

Laurenţiu Sfinteş

Pentru Liban şi Iordania, anul 2020 a fost inaugurat de pe două platforme politico – economice diferite: haos intern la Beirut, stabilitate la Amman. Ce pune cele două state pe picior de egalitate este însă nivelul ameninţărilor, ridicat pentru ambele, venit dintr-o conjunctură regională defavorabilă şi amplificat de decizii şi acţiuni recente luate la Damasc, Ierusalim, Bagdad şi Teheran, dar şi la Washington, Moscova, Bruxelles sau Ankara.

Sursă foto: Mediafax

Liban -  prea devreme pentru un nou cadru constituţional. Nu prea târziu pentru o reformă

Pentru Liban, sfârşitul anului 2019 a deschis sezonul unor proteste aproape generalizate împotriva administraţiei centrale. Cum evoluţiile politice au nevoie de timp în Liban, este de aşteptat ca şi criza declanşată de neîncrederea din ce în ce mai evidentă a populaţiei faţă de actuala clasă politică şi sistemul politic în care se guvernează ţara să dureze destul de mult. Demisia primului ministru a creat condiţii pentru reforma instituţiilor, solicitată de protestatari. Care va trebui să înceapă cu formarea unui guvern. Ultima dată când s-a încercat acest lucru, procesul a durat nouă luni.

Suntem la etapa în care se încearcă un nou executiv în condiţionările sectare vechi şi care au oferit stabilitate, dar şi stagnare. Libanul e o ţară care funcţionează prin păstrarea echilibrului între comunităţi după un algoritm constituţional complicat şi care prezervă status – quo – ul. Este o situaţie bună pentru pacea politică, dar şi o frână pentru dezvoltarea economică. În 2019, Agenţia de risc Fitch a caracterizat Libanul drept o ţară cu risc economic major, notele obţinte fiind extrem de scăzute (CCC). La fel şi Standard and Poor’s. Pentru un stat cu una din cele mari datorii publice pe plan internaţional, procentual, acesta este un semnal extrem de negativ, împiedicând accesul la credite şi restructurarea datoriei.

Comunitatea şiiţilor libanezi nu este parte a protestelor deşi, probabil, problemele sociale sunt aceleaşi. Comunitatea creştină s-a solidarizat cu protestatarii chiar prin intermediul politicienilor care îi conduc destinele. Sunniţii sunt şi ei activi, deşi prim ministrul demisionar provine din această comunitate. Generalul Aoun, provenit din comunitatea creştină, a devenit preşedinte pentru că a fost sprijinit de Hariri, iar prezenţa ambilor în fruntea statului libanez a fost la pachet.

Actuala structură de putere nu ar funcţiona dacă nu ar fi sprijinul Hezbollah. Gruparea şiită este cea mai interesată în continuarea unui status-quo care îi permite consolidarea structurilor sale. Semi-autonomia de care se bucură în stat poate fi pusă în pericol de deschiderea unei noi discuţii constituţionale. La fel s-ar pune problema şi pentru comunitatea creştină. Demografia, chiar dacă nu există un recensământ recent, nu pare a fi lucrat în favoarea sa. Rezultă astfel un tablou destul de complex al acestor manifestări, care lasă loc şi pentru negociere, dar şi pentru acutizarea crizei.

Iar dacă nu va fi rezolvată criza din planul politic, cea reală şi adevărată, economică, va fi un dezastru. Libanul este un stat care a funcţionat pe baza unor dependenţe interne şi cutume decizionale. Dacă acestea dispar, nu este nimic comun de pus în loc.

Libanul anului 2020 va începe astfel cu o criză profundă, care poate bloca funcţionarea statului. În condiţiile în care pe teritoriul ţării sunt două armate, trei – patru administraţii informale diferite cu un număr relativ similar de formaţiuni etnice care se revendică din foste grupări paramilitare, peste 1,5 milioane de refugiaţi sirieni, câteva tabere de palestinieni, iar fiecare din cele trei comunităţi principale are cel puţin două structuri şi grupări politice interne în competiţie, disfuncţionalităţile şi provocările sunt evidente.

Dar Libanul a dovedit capacităţi neaşteptate de a surmonta crizele, beneficiind atât de instinctul de supravieţuire al comunităţilor sale, cât şi de impulsul extern care are nevoie de o „Portugalie” neutră (cea din vremea celui de-a doilea război mondial) la capătul de vest al Orientul Mijlociu, unde marile puteri regionale şi internaţionale să-şi construiască propriile capete de pod, diplomatice şi informative, pentru campaniile din interior. 

Anul 2020 va urmări, probabil, şi această paradigmă.

Iordania - continuitate şi linii roşii

Perspectiva unui plan de pace israeliano – palestinian care să pună în arhive tot ce era legat o arhitectură bi-statală nu e una care să aducă linişte la Amman. Iordania a fost mereu sensibilă la orice încercare de soluţionare a problemei palestiniene care i-ar transfera mai multe responsabilităţi privind această comunitate. În anul 2019, regele Abdullah al II-lea şi-a exprimat îngrijorările în acest sens, o va face şi în anul 2020.

Este linia roşie a Iordaniei, care nu îşi permite pierderea identităţii beduine în faţa unui previzibil val de noi refugiaţi palestinieni sau în cazul perspectivei unui transfer de responsabilitate iordaniană asupra unei părţi a Cisiordaniei (greu, spre imposibil, de pus în practică!).

Este, probabil, singurul domeniu de unde pot veni schimbări şi ameninţări de substanţă la adresa Regatului Hashemit. Şi este şi domeniul în care se înregistrează o serie de evoluţii îngrijorătoare, iordanienii apreciind, într-un număr din ce în ce mai mare, că Israelul este adversarul primordial, că relaţiile de cooperare permise de Acordul de pace din 1994 nu sunt în favoarea Ammanului (deşi cifrele economice demonstrează contrariul).

De altfel, voturile recente covârşitoare din parlamentul iordanian pentru descurajarea legăturilor economice cu Israelul demonstrează această percepţie publică negativă a relaţiilor bilaterale. Desigur, legislativul are un rol mai mult consultativ în deciziile suveranului iordanian, dar nu pot fi ignorate total, iar în unele cazuri, pot fi semnale indirecte către Ierusalim.

Un semnal direct a fost, însă denunţarea unilaterală a prevederii din Tratatul de pace din 1994, dintre Iordania şi Israel, care a permis „arendarea” către fermierii israelieni a două enclave de teritoriu iordanian, Baqoura şi Ghumar, timp de 25 de ani, existând şi posibilitatea prelungirii, de comun acord,  a acestui termen. Nu s-a mai întâmplat însă, partea iordaniană apreciind că, la cât de dezechilibrată e balanţa relaţiilor cu Israelul, nu strică, atunci când e posibil, un gest de forţă. Face bine la psihicul naţional. Şi reaminteşte partenerului strategic, acelaşi ca şi pentru Israel, că şi Ammanul contează în ecuaţia regională de securitate.

Orice se întâmplă pe partea de vest a Văii Iordanului, în Teritoriile Palestiniene, influenţează evoluţiile din estul acesteia, din Podişul Iordanian. Cu niciunul din statele arabe nu are Israelul o relaţie de dependenţă precum cea cu Iordania. Situaţie care, nici de o parte nici de alta, nu e considerată a fi de bun augur. Dar atunci când Washingtonul intervine direct, lucrurile devin şi mai complicate.

Anunţul secretarului de stat american, Mike Pompeo, conform căruia implantările israeliene în Valea Iordanului nu mai sunt considerate ilegale de către SUA au şi repercusiuni pentru Iordania. Îndepărtarea, dacă nu cumva blocarea perspectivei existenţei unui stat palestinian în Cisiordania, pune presiune pe Amman, atât moral – istorică, prin faptul că a deţinut anterior acest teritoriu, cât şi politică, pentru că cei 4 milioane de palestinieni vor avea nevoie de un sprijin, de o supapă pentru frustrările lor naţionale. Care nu le va fi oferită de Israel.

Pentru Amman, pragmatismul elitelor preferă o vecinătate israeliană celei palestiniene. Dar elitele, la vremuri de criză, nu vor putea dicta agenda publică, covârşitor în favoarea fraternităţii arabe.

Gesturile suveranului hashemit, de a forţa nota şi a releva cât mai clar ameninţările la adresa regatului, atât la Washington, cât şi la Bruxelles, au tocmai rolul de a preveni apariţia acestui moment de criză. Dar, oricât de înţelept ar acţiona regele Abdullah al II-lea, oricât de realiste ar suna mesajele sale, agenda publică a Iordaniei este una de plan doi faţă de evoluţiile pre-electorale din SUA sau Israel.

Regatul are, pe lângă această problemă de natură existenţială, şi alte provocări majore care continuă să se manifeste în anul 2020. Războiul prelungit din Siria este una dintre ele. Extinderea perioadei de prezenţă a refugiaţilor sirieni în interiorul graniţelor iordaniene scade posibilitatea ca aceştia să se mai întoarcă vreodată la casele lor. Deja mulţi sunt integraţi în sistemul economic local, copiii sirieni învaţă istoria beduină a Iordaniei, iar taberele provizorii se diluează, locatarii căutând să se disloce în satele şi oraşele din nordul Iordaniei cu mai multe oportunităţi pentru o viaţă normală.

Asasinarea generalului iranian Qassem Suleimani, la începutul anului, produce şi alte probleme, unele directe, altele indirecte, pentru Iordania. Ammanul s-a opus vehement unei prezenţe iraniene sau a Hezbollah în apropierea granileor sale nordice, apreciind că ar fi o ameninţare de securitate nu numai la adresa Israelului dar şi asupra sa. Ulterior martirizării liderului iranian, această prezenţă ar putea deveni mai agresivă, mai insidioasă.

Prezenţa militară numeroasă a SUA pe teritoriul regatului creează o altă problemă de securitate, locaţiile în care sunt dispuşi militarii americani devenind ţinte potenţiale pentru atacurile unor grupări proxy pro-iraniene. Diplomaţii SUA retraşi din Irak au fost mutaţi, o parte, la Amman, iar posibila retragere a contingentului militar / a unei părţi a acestuia se va face, probabil, către bazele din Golf sau pe teritoriul Iordaniei.

Mai este şi problema enclavei Al-Tanf, de la nord de graniţă, acolo unde forţele SUA încă asigură menţinerea unei prezenţe militare rebele în sudul Siriei. Ammanul este orientat, la acest moment, mai mult pentru relaţii de bună vecinătate cu Damascul, de aceea continuarea existenţei acestei enclave, care funcţionează şi cu sprijin iordanian, este un obstacol pentru relaţii bilaterale normale. Şi problema va trebui rezolvată, poate, în cursul anului 2020.

Cu celelalte, Iordania este obişnuită: economia va continua să fie una a consumului din bani împrumutaţi sau transferaţi, dependenţa de sprijinul extern va continua să existe, securitatea internă va rămâne una dintre investiţiile cele mai solide ale ţării, ameninţarea teroristă va rămâne, dar, probabil, la acelaşi nivel scăzut, cu incidente periodice, prezenţa americană va fi, poate, mai accentuată ca urmare a parţialei retrageri din Siria. Refugiaţii sirieni vor fi din ce în ce mai mult parte a societăţii iordaniene.

Iar regele va continua să împace o cultură cu elemente tribale cu aspiraţiile occidentale ale unei părţi destul de numeroase a populaţiei unei ţări apreciată a fi drept una din cele mai moderate din Orientul Mijlociu.

Anul 2020...

... a deschis deja obloanele, lăsând să intre certitudini şi provocări, vremuri de pace şi de război, aşa cum se întâmplă de 5.000 de ani fără întrerupere, peste state şi entităţi din Orientul Mijlociu. Există o energie a supravieţuirii în această regiune care nu se regăseşte în altă parte  pe glob. Există, însă, şi un  preţ al acesteia pe care, periodic, popoare şi comunităţi îl plătesc pentru faptul că se află într-un spaţiu străbătut nu doar de shamal – vântul care bate dinspre zona Golfului, prin pustiurile vestice ale Irakului -, ci şi de interese politice, economice şi militare, de revendicări istorice şi religioase care se intersectează aici, venind din toate azimuturile.

Poate în anul 2020, acest preţ va fi sub cel al pieţei internaţionale.