LEVANT /Evoluţii politice şi militare în Orientul Mijlociu şi Africa de Nord (Buletin 1 - 15 August 2018)

AFRICA DE NORD

Legea mării nu se mai respectă pe apele albastre ale Mediteranei, iar oameni la limita disperării, de-abia scăpaţi din teroarea din Libia, îşi pierd vieţile, neştiuţi de nimeni, în valuri. Potrivit AP, vineri (10 august), un vas închiriat de ONG-ul „SOS Mediterranee” a salvat 141 de oameni în apele libiene (printre care 67 de minori fără însoţitori). Trei sferturi dintre aceştia proveneau din Somalia şi Eritreea. Autorităţile libiene au refuzat punerea la dispoziţie a unui loc sigur pentru debarcarea refugiaţilor, iar vasul (Aquarius) s-a îndreptat spre nord în speranţa ancorării într-un port al unei alte ţări (în luna iunie a.c., Aquarius a trebuit să navigheze 4 zile spre nord până în Spania, după ce autorităţile italiene şi malteze au refuzat permisiunea de andocare).

Cei salvaţi au dezvăluit că nu mai puţin de 5 alte ambarcaţiuni au refuzat să le ofere asistenţă. Din cauza deciziei Italiei şi Maltei de a interzice intrarea în porturi a vaselor care au la bord migranţi, acestea evită să mai intervină în astfel de cazuri. Cargourile şi alte vase comerciale care au navigat în Marea Mediterană au salvat în numeroase cazuri refugiaţi din bărci de cauciuc sau din ambarcaţiuni de lemn aflate în stare precară. Odată cu măsura adoptată de Italia şi Malta, acestea riscă să rămână zile întregi pe mare, nefiindu-le aprobată andocarea.

Libia este un punct principal de plecare pentru migranţii[1] proveniţi în mare parte din Africa Centrală, care încearcă să ajungă în Europa la bordul unor bărci nesigure, furnizate de către traficanţi. Litoralul libian, de aprox. 1.300 km, insuficient securizat sau securizat de membri ai diferitelor miliţii care trag foloase din colaborarea cu traficanţii de persoane, reprezintă un adevărat hub pentru cei care vor să ajungă în Europa de pe continentul african.
După confruntarea cu criza refugiaţilor, Italia şi UE au avut ca obiectiv consolidarea forţelor de securitate libiene şi transferarea graduală în responsabilitatea acestora a protecţiei frontierelor şi până la 10% din Marea Mediterană până în 2020, în pofida faptului că sprijinirea forţelor antagoniste din Libia comportă riscuri mari de securitate.

Stabilizarea Libiei şi apoi investirea în dezvoltarea forţelor responsabile pentru prevenirea migraţiei, printr-un guvern oficial capabil să gestioneze în mod adecvat un val de migraţie, ar fi în mod evident o soluţie mai eficientă şi mai rezonabilă decât finanţarea miliţiilor într-o ţară sfâşiată de război. Dar acest lucru nu este fezabil din punct de vedere politic. În Libia, Europa caută să rezolve doar problema migraţiei, în loc să rezolve problema războiului civil ale cărui origini trebuie căutate în intervenţia din 2011. Pentru a putea controla fenomenul migraţionist, trebuie combătute cauzele care conduc la amplificarea acestuia. Migranţii nu mai sunt refugiaţi libieni, ci persoane din aproape întreaga Africă, în căutarea unei vieţi mai bune, miracol pe care sunt convinşi că îl pot atinge graţie noilor mijloace de comunicare: prin imagini postate pe Internet cei care au reuşit demonstrează că totuşi iluzoria Fata Morgana este reală... dar în alte locuri.

EGIPT

„Securitatea Mării Roşii este vitală pentru Egipt”, i-a transmis preşedintele Abdel Fattah Al Sisi omologului său yemenit, Abed Rabbo Mansour Hadi, pe timpul vizitei pe care acesta a efectuat-o la Cairo, pe 13 august, a.c. Desigur că oficialul yemenit a fost de acord, deşi posibilităţile sale de a contribui la asigurarea securităţii în această zonă sunt, deocamdată, minime. Atacurile miliţiilor Houthi asupra vaselor saudite care transportă petrol au provocat îngrijorare la Cairo, dependent încă într-o anumită măsură de importurile din Arabia Saudită şi, într-o mai mare măsură, de veniturile obţinute din folosirea Canalului Suez. Blocarea strâmtorii Bab Al Mandeb ar reprezenta o catastrofă pentru economia egipteană.

Deşi Egiptul nu participă direct la operaţiile militare ale coaliţiei conduse de Arabia Saudită, executând doar operaţiuni de patrulare navală în sudul Mării Roşii, are o expertiză, probabil, mai extinsă decât a altor state, în ceea ce priveşte gestionarea consecinţelor unui conflict prelungit în Yemen. De aceea este şi văzut ca statul care, alături de Oman, ar putea facilita şi identificarea unei alte soluţii decât cea militară, pentru acest conflict. Poate în această cheie ar putea fi interpretată afirmaţia preşedintelui Sisi privind restaurarea stabilităţii în Yemen.

STATELE ARABE DIN GOLF

Într-un scandal diplomatic fără precedent, Arabia Saudită a anunţat luni (06.08) că l-a expulzat pe ambasadorul Canadei la Riad, şi-a rechemat propriul reprezentant diplomatic de la Ottawa şi a suspendat toate legăturile comerciale cu Ottawa (potrivit Deutsche Press-Agentur).

Aceste măsuri intervin în urma unui apel al ambasadei canadiene în favoarea eliberării imediate a unor militanţi pentru drepturile omului aflaţi în închisoare în Arabia Saudită şi după ce ministrul canadian de externe, Chrystia Freeland, s-a declarat „foarte alarmată” de arestarea de către autoritatile saudite a unei surori a activistului Raif Badawi[2]. Ministerul de Externe de la Riad a comunicat printr-un mesaj pe Twitter că regatul saudit „nu va accepta din partea niciunei ţări o ingerinţă în afacerile sale interne”. Ca urmare a deciziei autorităţilor saudite, Canada şi-a exprimat luni „serioasa îngrijorare” faţă de expulzarea ambasadorului său în Arabia Saudită.

Măsurile adoptate de autorităţile saudite survin criticilor repetate ale guvernului de la Ottawa privind reprimarea militanţilor pentru drepturile omului. Guvernul de la Ottawa, condus de premierul liberal Justin Trudeau, se confruntă cu presiuni în plan intern să oprească exporturile[3] de echipamente militare către Arabia Saudită, în contextul temerilor că acestea ar putea fi folosite pentru comiterea de abuzuri în această ţară şi în Yemen.

Acţiunile Riadului nu au ca ţintă neapărat Canada, reprezentând mai degrabă un semnal pentru guvernele occidentale că orice critici aduse politicilor interne ale Regatului sunt inacceptabile. Dacă, în trecut, astfel de situaţii erau gestionate în spatele uşilor închise ale autorităţilor saudite, noua conducere de la Riad doreşte stabilirea unui nou set de reguli în relaţiile regionale/ internaţionale.

Alegerea lui Donald Trump ca preşedinte al SUA şi atitudinea acestuia faţă de Regat şi în politica externă în general au oferit autorităţilor de la Riad un mai mare confort în nerespectarea drepturilor omului.

După venirea lui Mohamed Bin Salman la putere, libertatea politică rămâne aproape inexistentă în Arabia Saudită, iar puterea este chiar mai mult centralizată decât pe timpul liderilor precedenţi. În acest context, Canada a devenit accidental un vehicul pentru un mesaj general: „Nu vă amestecaţi în politica noastră internă”.

IORDANIA

Criticat de mulţi, apreciat de puţini, Comisarul Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului, prinţul Zeid Ra’ad al-Hussein, a început procedurile de predare a funcţiei pe care a deţinut-o timp de patru ani. El va fi urmat  în fruntea importantului, dar extrem de contestatului organism al ONU de către Michelle Bachelet, fosta preşedintă a Statului Chile.  Prinţul Zeid al-Hussein, un diplomat arab profesionist, a reuşit „performanţa” de a-i supăra nu numai pe toţi cei cinci membri permanenţi ai Consiliului de Securitate, dar şi pe tradiţionalii parteneri ai ţării sale, Iordania, printre care şi pe importantul donator financiar în sprijinul Ammanului, Arabia Saudită. Potrivit unei declaraţii recente a acestuia[4], „Iordania este ţara unde m-am născut şi am crescut [...]. Când a fost însă vorba despre această poziţie (de Comisar ONU pentru Drepturile Omului, n.n.), a fost ca orice altă ţară pentru mine”.

Astfel că, deşi a deţinut, probabil, cea mai înaltă funcţie internaţională oferită unui reprezentant al statelor arabe, după cea de secretar general ONU îndeplinită în anii 90 de egipteanul Boutros Boutros-Ghali, prinţul Zeid, membru al Casei Regale Hashemite irakiene, dar cetăţean iordanian, este aproape de a-şi încheia cariera politică, marginalizat, însă cu principiile intacte.

Periodic, Iordania se confruntă cu incidente teroriste, iniţiate şi desfăşurate de simpatizanţi ai ISIS sau Al Qaida, disimulaţi în masa unei populaţii cu vederi islamiste moderate. Cel mai recent, petrecut pe 10 august, a avut loc în localitatea Salt, la 20 kilometri nord vest Amman şi s-a încheiat, conform informaţiilor apărute public până în prezent, cu cel puţin trei morţi în rândul forţelor de securitate iordaniene.

Conform unui scenariu utilizat în anii recenţi, aceste atacuri teroriste, relativ reduse ca amploare, datorită sprijinului scăzut în rândul populaţiei locale de care beneficiază teroriştii, au ca scop destabilizarea regatului prin atacarea locurilor turistice, bine promovate în media, sau se desfăşoară, cum a fost cazul atentatului recent, pe timpul unor festivaluri sau a altor manifestări culturale de amploare. În cazul acestui atac, mai există un detaliu, nepopularizat în presa iordaniană[5]: prima fază a incidentului armat s-a petrecut la un festival din Al Fuheis, localitate aflată la câţiva kilometri de Salt, singura din Iordania locuită majoritar de creştini. Conform aceluiaşi scenariu, după atacul iniţial, de această dată a fost atacat un vehicul al Jandameriei iordaniene. Atacatorii s-au refugiat ulterior într-o locaţie baricadată, asupra căreia forţele iordaniene de securitate execută un atac masiv. Ascunzătorile sunt în zone urbane aglomerate, astfel că bilanţul de pierderi creşte cu răniţi şi morţi şi din rândul populaţiei civile. În acest caz, cifrele preliminarii sunt de aproximativ 30 de victime, morţi şi răniţi. Faza post incident este una de mobilizare populară pentru respingerea terorismului, de promovare a stabilităţii şi moderaţiei interne. Faptul că, periodic, apar aceste incidente, într-o ţară cu potente structuri de securitate, este, însă, un indiciu că segmente marginalizate sau radicalizate ale societăţii iordaniene continuă să existe şi să acţioneze.

IRAK

Numărătoarea voturilor a durat trei luni, dar a confirmat ceea ce s-a anunţat după trei zile, astfel că alegerile parlamentare din Irak, desfăşurate pe 12 mai, a.c., au fost câştigate de alianţa electorală condusă de clericul Moqtada al-Sadr. Anunţul făcut de Comisia Electorală Centrală irakiană, pe data de 10 august, încheie astfel o lungă perioadă de provizorat şi deschide calea către alegerea preşedintelui ţării, desemnarea unui candidat pentru funcţia de prim-ministru, formarea unui nou guvern şi aprobarea programului acestuia. Calendarul de creare a noilor structuri politice începe după o perioadă de 15 zile din momentul anunţării oficiale a rezultatelor alegerilor, în care actualul preşedinte trebuie să convoace întrunirea noului parlament. Pasul următor este alegerea unui nou preşedinte, care să desemneze candidatul pentru funcţia de prim-ministru.

Calculele pentru potenţialele alianţe parlamentare şi politice sunt deja făcute şi ele au fost prezentate de Monitorul Apărării şi Securităţii. Numărătoarea manuală a voturilor nu a schimbat rezultatul alegerilor, un singur loc de deputat fiind transferat de la o formaţiune politică la alta[6], astfel că ceea ce s-a semnat până acum rămâne semnat, iar câştigătorul, Alianţa Saairun/ Sairoun, formată din suporterii clericului  Muqtada al-Sadr şi Partidul Comunist Irakian, secular, se poate deja orienta către persoane şi candidaturi.

Încheierea perioadei de incertitudine este cu atât mai necesară cu cât Irakul a cunoscut o vară fierbinte, atât la propriu, cât şi cu continuarea operaţiilor militare anti ISIS şi cu proteste masive, care s-au extins din sud către capitala Bagdad, concomitent cu o degradare a serviciilor publice. Formarea unei coaliţii de guvernare nu este, însă, nici la acest moment, atât de uşor de realizat, chiar dacă anunţarea rezultatului oficial al alegerilor a deschis drumul către parcurgerea paşilor constituţionali. Deşi primele trei formaţiuni câştigătoare ale alegerilor au anunţat că s-au înţeles pentru o nouă guvernare, acorduri concrete sunt puţine şi spaţiul de negociere este încă foarte larg. Intransigenţa lui Sadr, care solicită sprijinul pentru 40 de măsuri care să îndrepte ţara în „direcţia bună”, ar putea să trimită alianţa sa direct în opoziţie. Mai ales când printre aceste propuneri de măsuri se află eliminarea alocărilor parlamentare obligatorii pe bază de etnicitate, solicitarea ca noii miniştri să nu fi ocupat anterior o funcţie guvernamentală ministerială, interzicerea accesului la fotoliul de parlamentar a persoanelor cu dublă cetăţenie, eliminarea oficialilor corupţi din posturile publice. Ultimul punct ar putea fi, paradoxal, cel mai greu de acceptat. Într-o ţară care obţine zeci de miliarde de venituri din exporturile de resurse energetice, blocajele în furnizarea energiei electrice au devenit o normă, iar responsabilii ministeriali din domeniu au fost greu de identificat şi de sancţionat.

IRAN

“Fie îşi schimbă comportamentul ameninţător şi destabilizator şi se va putea reintegra în economia mondială, fie continuă pe calea izolării economice”, a declarat presedintele SUA, Donald Trump,  citat de agenţia The Associated Press, după ce a semnat (06.08, luni, după-amiaza), ordonanţa executivă prin care au fost reintroduse sanctiunile la adresa Iranului.
“Îndemnăm toate naţiunile să adopte acţiuni prin care să pună regimul iranian în faţa următoarelor opţiuni: fie îşi schimbă comportamentul ameninţător şi destabilizator şi se va putea reintegra în economia mondială, fie continuă pe calea izolării economice”, a declarat Trump, citat de agentia The Associated Press.

Trump s-a declarat deschis negocierii unui acord mai cuprinzător care să facă referire la întreaga paletă de activităţi „maligne“ ale regimului (de la Teheran), inclusiv programul balistic si sprijinul pentru terorism.
Liderul de la Teheran a respins oferta lui Trump, afirmând că „ negocierile sub sancţiuni nu au sens“. 

Primul set de sancţiuni americane care vizează Iranul a reintrat în vigoare marţi (07 august, ora 04.00 GMT/07.00 ora României), provocând reacţii puternice din partea oficialilor europeni, care fac eforturi atât pentru a proteja companiile europene care fac afaceri cu Iranul, cât şi pentru a păstra acordul nuclear cu Teheranul din 2015 (JCPOA), din care SUA s-au retras în luna mai a.c.  Sancţiunile includ oprirea tranzacţiilor financiare şi a importurilor de materii prime, precum şi restricţii privind achiziţiile în sectoarele auto şi aeronautic. O a doua fază a sancţiunilor va intra în vigoare în luna noiembrie a.c. şi priveşte sectorul petrolier şi al gazelor naturale, dar şi tranzacţiile efectuare de banca centrală a Iranului. 

Toate aceste restricţii au implicaţii asupra companiilor europene, întrucât, dacă acestea nu încetează afacerile cu Iranul, riscă la rândul lor sancţiuni din partea Washingtonului, sau pentru că în cazul unor produse au nevoie de licenţe americane, cum este cazul avioanelor fabricate în Europa, dar care au şi componente produse în SUA. Vor fi afectate afaceri ale companiilor europene din  industriile aeronautică, auto, petrolieră, turismul şi transportul aerian de pasageri, industriile feroviară şi navală, domeniul farmaceutic etc.

Regimul de la Teheran nu va putea supravieţui fără exportul de petrol. Acordul nuclear din 2015  părea să fie marea şansă a relansării economice a Iranului, dar creşterea economiei a fost modestă. Alegerile prezidenţiale din mai 2017 i-au adus al doilea mandat lui Hassan Rouhani, dar populaţia este departe de a fi entuzismată de progresele economico-sociale promise după JCPOA. Au avut loc proteste faţă de criza de apă din unele oraşe ale ţării. Autorităţile au trebuit să elibereze recent doi deţinuţi politici. Regimul, cel puţin în forma lui rigidă actuală, pare tot mai instabil.

Ce urmează? Are nevoie preşedintele Trump de un război şi de un succes militar semnificativ pentru a aborda cu şanse mai mari campania electorală din 2020? Sau acţionează în paradigma de succes (încă) adoptată în cazul Coreii de Nord? Iranul se detaşează în acest moment ca având cel mai puternic potenţial de a amorsa o „explozie” în Orientul Mijlociu, cu multiple consecinţe în plan internaţional. Instabilitatea internă a regimului de la Teheran, cauzată de situaţia economică,  problemele sociale, criza de apă, inflaţia, scăderea nivelului de viaţă şi creşterea nemulţumirilor populaţiei, dar şi relaţiile externe din ce în ce mai problematice atât în regiune (cu Israel, Arabia Saudită, Yemen, Siria, Turcia etc.) cât şi cu SUA, constituie factori agravanţi ai situaţiei.

Scenariul optimist ar fi ca, urmare a sancţiunilor şi izolării diplomatice, liderii iranieni să accepte să se aşeze la masa negocierilor cu SUA. Regimul iranian ar putea face concesii cu privire la ceea ce Washingtonul consideră a fi influenţa nefastă a Iranului în regiune, mai ales sprijinul oferit de Teheran regimului de la Damasc. Pe de altă parte, o exarcerbare a situaţiei interne prin reintroducerea sancţiunilor ar putea declanşa o schimbare a regimului şi o reorientare a Iranului în sensul dorit de Washington. Până în 1979, regimul şahului de la Teheran era un apropiat al SUA. O revenire la această situaţie ar deveni foarte utilă politicii externe americane în Orientul Mijlociu.

Într-un scenariu pesimist, sancţiunile ar escalada tensiunile dintre Washington şi Teheran, autorităţile iraniene ameninţând recent[7] (din nou) că ar putea încerca să blocheze transporturile de petrol care trec prin Strâmtoarea Hormuz. O astfel de evoluţie începe să fie evocată din ce în ce mai des în declaraţii politice, interviuri, analize şi comentarii venind dinspre Iran sau despre Iran.

Deşi nu poartă spectrul bombei nucleare nord-coreene, o eventuală închidere a strâmtorii Hormuz de către Iran este una dintre pârghiile cele mai puternice la dispoziţia regimului de la Teheran (prin strâmtoarea Hormuz tranzitează între 20 şi 40% din petrolul lumii, potrivit unor statistici diverse) şi ar putea constitui reacţia de răzbunare a Iranului la reintroducerea sancţiunilor americane şi la interzicerea exporturilor iraniene de petrol. O astfel de evoluţie ar constitui un motiv perfect pentru preşedintele Trump şi o motivaţie plauzibilă de a lovi militar Iranul, singur sau, cel mai probabil, într-o coaliţie internaţională. Trebuie luaţi însă în considerare şi alţi factori în acest scenariu: reacţia ostilă a Rusiei, opoziţia majorităţii societăţii americane faţă de alt război de amploare, lipsa unui consens occidental.

Pentru moment, disponibilitatea lui Trump de a angaja noi negocieri cu Teheranul pare să indice faptul că preşedintele american nu vizează un conflict cu Iranul de tip clasic, militar, ci mai degrabă unul care să conducă către o dublă presiune, de ordin intern şi, totodată, extern, în care vocile moderate să fie dispuse a renegocia un acord cu SUA pe baza unor noi prevederi.

ISRAEL

Loialitatea comunităţii druze din Israel a fost pusă la încercare de adoptarea Legii Naţionalităţii, sau Legea Statului Naţiune, cum mai este cunoscută. Ulterior adoptării documentului[8], au avut loc intense manifestări şi acţiuni de protest ale acestei comunităţi, recunoscute ca fiind una din cele mai loiale Statului Israel. Ele s-au desfăşurat inclusiv în interiorul Forţelor Israeliene de Apărare, acolo unde druzii constituie un procent superior celui al comunităţii, mai ales în structurile de forţe speciale. Pe 1 august, trei ofiţeri druzi şi-au anunţat demisia. Un altul şi-a popularizat nemulţumirea pe Facebook, gest extrem de rar întâlnit printre militarii israelieni. Importanţa druzilor pentru forţele armate l-a obligat pe generalul Gadi Eizenkot, şeful armatei, la o întâlnire de urgenţă cu liderul spritual al druzilor israelieni, şeicul Mowafaq Tarif, cei doi ieşind ulterior cu un comunicat în care cheamă tinerii militari druzi să nu părăsească armata, să nu rănească „legătura de sânge dintre druzi şi evrei”, o alianţă funcţională încă de dinaintea creării Statului Israel. Întâlniri ulterioare între liderii politici druzi şi premierul Benjamin Netanyahu, nu întotdeauna încheiate cu succes, au confirmat gravitatea problemei.

Unul din cei respectaţi membri ai comunităţii druze, generalul de brigadă (r.) Hason Hason, fost membru al serviciilor militare de informaţii israeliene, dar şi consilier militar al preşedinţilor Shimon Peres şi Reuven Rivlin, a afirmat că adoptarea legii îndreaptă Israelul pe o „pantă alunecoasă”, soluţia fiind renunţarea la noul act legislativ şi revenirea la legea de bază. Declaraţia de Independenţă de la crearea Statului Israel, care defineşte şi caracterul evreiesc al statului, dar şi egalitatea dintre comunităţi.

Demonstraţia comunităţii druze, desfăşurată pe data de 4 august, în Piaţa Rabin, a arătat unitatea acesteia, dar şi solidaritatea faţă de o parte importantă a comunităţii israeliene. Aproximativ 50.000 de participanţi au protestat pentru ca cei 130-140.000 de druzi din Israel să nu devină cetăţeni de rang inferior într-un stat la crearea căruia au contribuit.

Deşi comunitatea druză este semnificativ inferioară numeric celei a arabilor israelieni, vocea ei a răsunat mai puternic, nu în ultimul rând datorită supra-reprezentativităţii acesteia în structurile de forţă. De aceea, demersurile pentru identificarea unei soluţii legislative care să răspundă solicitării de „egalitate” transmisă pe timpul demonstraţiei din Piaţa Rabin, au fost deja iniţiate. Deocamdată, premierul Netanyahu are sprijinul majorităţii conservatoare a populaţiei israeliene, astfel că poziţia sa a rămas fermă. Dacă protestelor druze li se vor adăuga cele ale beduinilor din sudul Israelului şi ale arabilor israelieni din nord, situaţia s-ar putea, însă, schimba.

LIBAN

Refugiaţii sirieni nu se grăbesc să se întoarcă acasă, în pofida măsurilor luate de structurile libaneze de securitate, care au încurajat şi sprijinit logistic deplasarea acestora peste graniţa cu Siria. 137 de refugiaţi au fost transportaţi cu autobuzul în Siria, pe 14 august, din localităţile din zonele Shebaa şi Bekaa central, prin punctul de frontieră de la  Masnaa. Informaţia a fost transmisă public de serviciile de securitate libaneze, care au precizat că refugiaţii sirieni s-au oferit voluntari pentru această operaţiune de repatriere. Voluntariatul nu pare a fi larg răspândit printre cei 1,5 milioane de refugiaţi sirieni din Liban, în condiţiile în care doar 13.000 dintre aceştia au ales această opţiune în primele şase luni ale anului 2018.

Desigur, reîntoarcerea este încă descurajată de continuarea operaţiunilor militare în unele regiuni ale Siriei, precum şi de lipsa unui consens între statele care pot contribui la rezolvarea conflictului şi la gestionarea problematicii refugiaţilor. Libanul a creat 17 puncte de înregistrare pentru refugiaţii care doresc să se reîntoarcă, la Damasc urmează să fie înfiinţat un comitet naţional pentru repatrierea sirienilor plecaţi peste hotare ca urmare a conflictului civil, dar situaţia rămâne încă tensionată în plan regional, iar perspectiva de a se adăposti din nou sub umbrela unui regim autoritar nu e, încă, una atrăgătoare pentru mulţi dintre refugiaţii sirieni din Liban.

SIRIA

Probabila colaborare cu Iranul, l-a costat viaţa pe şeful sirian de proiect în dezvoltarea rachetelor, profesorul Aziz Asbar. Pe data de 4 august, acesta a fost ucis într-o explozie provocată de o maşină capcană în localitatea Masyaf, la vest de Hama. Asasinarea şefului Sectorului 4, structură de cercetare funcţionând într-o locaţie subterană, nu a fost revendicată dar media speculează că el a fost „beneficiarul” unei prevederi legale israeliene, care permite primului ministru israelian aprobarea operaţiilor de asasinare, cunoscute în interiorul Mossadului ca „tratament negativ” aplicat, desigur, persoanelor care constituie un pericol la adresa Statului Israel. Ministrul israelian al apărării, Avigdor Lieberman, a negat că Israelul ar fi implicat în această operaţiune: „În fiecare zi, în Orientul Mijlociu au loc sute de explozii, cu zeci de oameni ucişi. De fiecare dată se încearcă aruncarea vinei asupra noastră. Noi nu luăm lucrurile acestea prea în serios”[9].

Deşi profesorul Asbar nu reprezenta un pericol imediat pentru Israel, chiar dacă cercetările pe care le desfăşura erau într-un domeniu sensibil pentru statul evreu, cel al îmbunătăţirii performanţelor combustibilului solid utilizat în tehnologia rachetelor cu destinaţie militară, asasinarea acestuia poate avea câteva explicaţii:

• Israelul este interesat în blocarea oricărei dezvoltări a tehnologiei rachetelor în regiune, mai ales în rândul vecinilor săi direcţi, Siria sau gruparea Hezbollah;
• există perspectiva ca, după încheierea războiului civil din Siria, atenţia Damascului să se reîntoarcă asupra Israelului, cu care are o dispută de decenii asupra Înălţimilor Golan. Experienţa de război şi acumulările tehnologice vor cântări greu într-o potenţială confruntare;
• contactele profesorului Asbar cu lideri militari iranieni, printre care generalul maior Qassim Suleimani, presupuse doar, dar posibile, precum şi perspectiva unei prezenţe iraniene de durată în Siria, au sunat alarma la Ierusalim. Un al doilea front de luptă la graniţa de nord, după cel existent la graniţa cu Libanul, este de neacceptat pentru Israel.

Aşa că atentatul, al patrulea, cel puţin, comis asupra unor cercetători din regiune, este un semnal că activitatea ştiinţifică în domeniul rachetelor este o ocupaţie periculoasă. Dacă este practicată în afara graniţelor Israelului.

După reluarea controlului asupra provinciei Daraa, la 31 iulie, regimul de la Damasc pregăteşte „Operaţia Idlib”, pentru eliminarea rebelilor din nord -vestul ţării. Redislocările de forţe militare sunt în desfăşurare, iar pe plan diplomatic, confruntarea pentru Idlib deja a început. Vizita ministrului rus de externe, Serghei Lavrov, în Turcia, 13-14 august, precede summitul liderilor din Franţa, Germania, Rusia şi Turcia, pe care preşedintele turc, Recep Tayyip Erdogan, intenţionează să îl organizeze pe data de 7 septembrie, la Istanbul. Deocamdată, reprezentanţii diplomatici ruşi neagă o potenţială operaţie a regimului de la Damasc în provincia Idlib, în timp ce partea turcă afirmă că, dacă aceasta va avea loc, interesele Turciei trebuie protejate. Limbajul diplomatic nu poate acoperi însă complexitatea situaţiei din teren, acolo unde interesele Rusiei şi Turciei se suprapun rareori, de multe ori intersectându-se, în timp ce regimul de la Damasc, după şapte ani de război, pare foarte grăbit să încheie socotelile şi cu ultima provincie rebelă. Spre deosebire de restul Siriei, în Idlib sunt acum mai mulţi locuitori decât la începutul războiului, majoritatea membri ai opoziţiei refugiaţi din alte provincii. De asemenea, grupările rebele siriene din  alte provincii au fost redislocate, în urma acordurilor cu regimul, tot în această provincie. Astfel că, la acest moment, în Idlib sunt concentraţi aproximativ 2,6 milioane locuitori, faţa de 1,5 milioane înainte de război. Aceştia sunt apăraţi de aproximativ 18.000 de luptători provenind de la mai multe grupări: Frontul Sirian de Eliberare/ Jabhat Tahrir Souria, Frontul Naţional pentru Eliberarea Siriei/ Jabhat al-Wataniya lil-Tahrir Souria, precum şi Hayat Tahrir al-Sham, o grupare apropiată de Al-Qaida. Primele două s-au unificat recent (1 iulie) în Frontul Naţional/ Jabhat Wataniya. Periodic, aceste grupări se angajează în sângeroase confruntări interne, şi nici forţele turce prezente în regiune nu sunt ocolite. Pentru ca situaţia să devină mai complicată, Turcia dispune deja de 12 puncte de observare în regiune, în interiorul teritoriului sirian[10].

În paralel cu eforturile diplomatice, dislocările militare continuă. Potrivit unui scenariu optimist, soluţia negociată ar fi prima opţiune. Un val de refugiaţi de proporţiile celui din 2015 ar fi greu de gestionat de către Turcia, aflată în prag de criză economică. De aceea, se aşteaptă ca Ankara să exercite presiuni asupra rebelilor ca să ajungă la o înţelegere cu regimul. O astfel de abordare ar fi însă un handicap pentru gestionarea situaţiei din nordul Siriei, Cantonul Afrin şi oraşul Jarabulus, acolo unde Turcia este de asemenea prezentă. Refugiaţii proveniţi din Idlib sunt radicalizaţi şi vor fi greu de acceptat în comunităţile turce. Astfel că, la orizont, se profilează, şi pentru acest teritoriu, tot soluţia militară. Prin dispariţia enclavelor pro – regim de la Al-Fu'ah şi Kafriya, prin evacuarea efectuată pe 17 iulie[11] a.c., forţele regulate siriene au acum terenul liber pentru executarea de operaţiuni masive de curăţire. Summitul de la Istanbul ar putea opri această opţiune, dacă nu cumva, la momentul desfăşurării, campania militară a Damascului nu va fi deja în plină desfăşurare.

TERITORIILE PALESTINIENE

Jocul de-a „pisica şi şoarecele” sau „azi pace, mâine război” continuă între Hamas şi Israel. Săptămâna trecută (miercuri, 08 august), luptători Hamas au lansat peste 70 de rachete din Fâşia Gaza către Israel. Armata israeliană a ripostat prin raiduri aeriene asupra a 12 baze „teroriste” ale mişcării islamiste palestiniene care controlează enclava, potrivit unui comunicat al armatei israeliene (conform AFP). Gruparea Hamas şi Israelul ajunseseră la un acord[12] de încetare a focului în a doua parte a lunii iulie a.c. (noaptea de 20 spre 21.08, cu medierea Egiptului şi a ONU), după o nouă escaladare a violenţelor care s-a soldat cu moartea a patru palestinieni şi a unui soldat israelian.

Din martie a.c., tensiunile au crescut semnificativ, cu Hamas organizând demonstraţii săptămânale violente şi încercând incursiuni de-a lungul frontierei, lansând rachete şi baloane incendiare spre teriroriul israelian. Numai în ultimele săptămâni au fost lansate mai mult de 200 de rachete, provocând îngrijorări privind izbucnirea unui nou conflict major. În ultimele săptămâni, tensiunile între Hamas şi Israel au escaladat, iar situaţia de securitate din Fâşia Gaza s-a deteriorat rapid. Tensiunile sunt la cel mai ridicat nivel după încheierea Operaţiei Protective Edge, în vara anului 2014,  urmată de o perioadă de 4 ani de linişte relativă. Momentele traumatice ale acelei operaţiuni au descurajat luptătorii Hamas de la a provoca un alt conflict major cu Israelul, dar recentele acţiuni au crescut îngrijorarea privind reeditarea confruntărilor din 2014.

Conflictul din 2014 a fost mult mai serios decât confruntările anterioare dintre forţele israeliene şi luptătorii Hamas. Mai mult, nu a fost planificat sau iniţiat de vreuna din părţi, ci a fost rezultatul dinamicii în spirală a unor actiuni-reacţiuni militare asupra cărora a fost pierdut controlul. Chiar dacă intenţiile celor două părţi nu au fost de se angaja într-un conflict pe scară largă, dinamica din teren a condus spre această evoluţie.

Recentele evoluţii sugerează că, deşi Hamas nu este în căutarea unui nou conflict pe scară largă, a început să-şi asume riscuri în creştere din cauza mai multor factori: necesitatea câştigării de concesii din partea Israelului pentru relaxarea blocadei asupra Fâşiei, necesitatea eliberării frustrării provocate de raidurile forţelor israeliene, precum şi dorinţa de a-şi consolida statutul de apărător al Fâşiei, în special în contextul pierderilor suferite în rândurile participanţilor la protestul „Grand March Of Return” (început pe 30 martie a.c.).

Pe de altă parte, Israelul caută să răspundă punctual acţiunilor Hamas şi pare că este prea ocupat cu situaţia de la frontiera de nord şi nu doreşte escaladarea situaţiei în Gaza, oferind grupării islamiste mai mult spaţiu de manevră.

În concluzie, se pare că niciuna dintre părţi nu doreşte o escaladare a conflictului, dar ambele doresc să schimbe situaţia actuală: Hamas doreşte ridicarea blocadei asupra Făşiei Gaza şi oprirea raidurilor, iar Israelul doreşte oprirea atacurilor şi incursiunilor de-a lungul frontierei. Totuşi, îndeplinirea acestor obiective a condus la acţiuni care pot provoca exact rezultatul care se încercă a fi evitat.

Vor conduce aceste acţiuni la o confruntare pe scară largă? Nimeni nu poate şti încă, dar ambele părţi par să accepte faptul că un astfel de scenariu poate să se întâmple pe termen scurt şi se pregătesc pentru aceasta. Vor renunţa să facă “totul” pentru a preveni un război, dată fiind dorinţa fiecărei părţi de a schimba status quo-ul şi de a răspunde acţiunilor celeilalte.

TURCIA

Criza financiară din Turcia a fost prevăzută de Monitorul Apărării şi Securităţii[13], care a prognozat o înrăutăţire a situaţiei economice şi financiare a Turciei în perioada post electorală. Desigur, era greu de anticipat că ea va fi declanşată de un conflict bilateral cu un partener strategic, SUA, în acest caz. Vineri, 10 august, lira turcească pierduse 16% la rata de schimb faţă de dolar[14], respectiv 45% faţă de începutul anului[15]. La prima vedere, evoluţia este urmarea conflictului dintre Ankara si Washington pe subiectul pastorului Andrew Brunson, cetăţean american, aflat în prezent în arest la domiciliu, acuzat fiind de spionaj şi activităţi cu caracter terorist. La o a doua citire a evoluţiilor economice din Turcia, actuala criză este mai curând a unor politici economice cu o vechime de un deceniu, care au utilizat creditele ieftine pentru investiţii masive, îndatorând finanţele ţării, în speranţa că aceste investiţii vor produce venituri pe termen scurt. Nu s-a întâmplat acest lucru, iar faptul că evoluţiile au loc într-o ţară care este printre primele economii ale lumii înseamnă că vor fi consecinţe şi în regiune, dacă nu şi în plan global. Datoriile externe ale Turciei sunt în jur de 50% din produsul intern brut, nu foarte mult în comparaţie cu alte state, dar percepţia economică negativă este amplificată de autoritarismul regimului preşedintelui Erdogan, precum şi de dobânzile foarte scăzute ale creditelor, descurajatoare pentru investitori. Percepţiile sunt importante pentru investitorii externi, iar un preşedinte care dictează politica monetară amplifică acest fenomen. Astfel că, deşi economia turcă a înregistrat progrese, efectul asupra lirei tuirceşti a fost devastator: de la o rată de schimb de la 2,9 lire pentru un dolar SUA în august 2016, s-a ajuns la 6,8 lire în august 2018.

Dezvoltarea Turciei pe baza creditelor externe a venit cu un preţ care trebuie plătit. În condiţiile în care creditorii americani deţin drepturile a 25% din obligaţiunile de stat performante ale Turciei şi a mai mult de 50% din cele cu dobândă normală, era de aşteptat ca un conflict diplomatic sau politic între Ankara şi Washington să angajeze şi planul economic.

YEMEN

Într-o operaţiune militară „legitimă”, forţele coaliţiei internaţionale anti-Houthi au ucis 29 de copii într-un singur atac aerian efectuat în nordul provinciei Saada, în data de 9 august. Deşi, de obicei, oficialii americani sunt reţinuţi în a condamna operaţiile militare saudite în Yemen soldate cu victime civile, de această dată mesajul a trebuit să fie transmis, dată fiind dimensiunea tragediei: „Suntem îngrijoraţi în urma rapoartelor care afirmă că un atac (al coaliţiei, n.n.) a avut ca urmare decesul unui număr de civili. Chemăm coaliţia condusă de Arabia Saudită să investigheze în mod transparent acest incident”, a declarat purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat, doamna Heather Nauert.

Comunicatul purtătorului de cuvânt al coaliţiei[16] „pentru Restaurarea Legii în Yemen”, colonelul Turki AlMalki, aruncă vina pe rebelii Houthi, care folosesc populaţia civilă sub formă de scut uman pentru a-şi executa propriile atacuri cu rachete balistice asupra unor ţinte din Arabia Saudită. E greu de explicat modul în care un autobuz plin cu copii, oprit într-o piaţă din oraşul Dahyan, nordul Yemenului, poate influenţa lansarea unei rachete balistice, dar, aşa cum arată comunicatul militar saudit, operaţiunea militară a fost una „legitimă”.