LEVANT - Evoluţii politice şi militare în Orientul Mijlociu şi Africa de Nord (16 – 30.09.2018)

SUMAR

AFRICA DE NORD  •  EGIPT   •  STATELE ARABE DIN GOLF  •  IORDANIA  • 

IRAK  •  IRAN  •  ISRAEL  •  LIBAN  •  SIRIA  •  TERITORIILE PALESTINIENE •  TURCIA •  YEMEN

AFRICA DE NORD

Franţa doreşte sancţionarea miliţiilor libiene din Tripoli angajate în confruntări violente de aproape o lună, a anunţat ministrul de externe Jean-Yves le Drian (24 septembrie). „În contextul înrăutăţirii situaţiei de securitate din Tripoli, este o responsabilitate să sprijinim libienii, chiar dacă aceasta înseamnă să fim duri cu cei care vor să păstreze status-quo-ul pentru propriile beneficii”, a declarat ministrul francez, citat de Reuters. Le Drian a adăugat că recentele sancţiuni impuse de ONU la adresa traficanţilor libieni ar trebui extinse şi pentru miliţii, în special pentru cele din Tripoli.

Confruntări între diverse miliţii au loc pe întreg cuprinsul Libiei, sub motivul sprijinului uneia dintre tabere (est-vest) pentru zone de influenţă şi surse de finanţare, interesele particulare ale grupului prevalând celor naţionale. Miliţiile din Tripoli selectate să coopereze cu Ministerul de Interne au contribuit la îmbunătăţirea situaţiei de securitate din capitală, însă astfel au intrat în conflict cu alte grupuri înarmate în încercarea de a-şi proteja zonele de influenţă şi interesele. Începând cu 27 august, în Tripoli au izbucnit confruntări violente între miliţii[1] pentru controlul asupra oraşului. După o lună de lupte, situaţia nu s-a îmbunătăţit substanţial. Cel puţin 115 persoane au fost ucise şi 383 rănite.

Este de aşteptat ca măsurile propuse de ministrul francez, în cazul în care vor fi aprobate de ONU, să nu aibă un impact semnificativ din cauza faptului că sancţiunile individuale nu sunt eficiente în cazul persoanelor care părăsesc rar Libia.

În acest moment, alegerile prezidenţiale şi generale planificate pentru luna decembrie a.c. par dificil de organizat, mai probabilă fiind amânarea scrutinelor pentru 2019.

EGIPT

Condamnări pe bandă în Egipt: tribunalele nu mai prididesc cu pedepsele (multe cu moartea) împotriva susţinătorilor fostului preşedinte. Un tribunal din Cairo s-a pronunţat luni (24 septembrie) în favoarea pedepsei cu moartea pentru 20 de egipteni acuzaţi de participare la asaltul asupra secţiei de poliţie Kerdasa din Giza. Sentinţa este definitivă.

În acest caz fuseseră învinuite 156 de persoane, toţi au primit în primă instanţă pedepse cu moartea sau perioade lungi de închisoare pentru învinuiri privind participarea la asaltul secţiei de poliţie Kerdasa, soldat cu moartea a 13 poliţişti, distrugerea secţiei şi incendierea mai multor vehicule ale poliţiei în august 2013.

Acelaşi tribunal a condamnat alţi pârâţi implicaţi într-un atac asupra secţiei de poliţie din Rabaa, după dispersarea manifestanţilor din zona Rabaa al-Adwija de către forţele armate (14 august 2013): 80 la pedepse de 25 de ani închisoare, 34 – la 15 ani închisoare şi un minor la 10 ani. Au fost achitaţi 21 de acuzaţi.

Persoanele judecate au fost acuzate de implicare în acte de violenţă împotriva forţelor de poliţie cu ocazia manifestaţiilor în masă ce au urmat loviturii de stat militare care a condus la schimbarea fostului preşedinte egiptean şi lider al Frăţiei Musulmane din Egipt, Mohamed Morsi.

Cazurile nu sunt singulare, la începutul lunii septembrie (sâmbătă, 08) un tribunal din Cairo pronunţându-se pentru sentinţa capitală împotriva a 75 de presupuşi islamişti, printre care lideri ai mişcării Frăţia Musulmană[2], într-un caz în care au fost acuzate 739 de persoane pentru participarea la protestele care au avut loc în pieţele Rabaa al-Adawiya şi al-Nahda din Cairo faţă de înlăturarea lui Morsi. Deliberarea curţii a avut ca rezultat cel mai  cel mai mare număr de condamnări la moarte într-un singur caz, informează AFP. Judecătorii au solicitat, conform legii, avizul consultativ al Marelui Muftiu al Egiptului cu privire la aceste sentinţe, pronunţate într-un caz legat de o manifestaţie violentă[3] în 2013.

Cei 75 de presupuşi islamişti au fost găsiţi vinovaţi de „raliere pentru perturbarea ordinii şi a securităţii”, de punere în pericol a vieţilor oamenilor şi de opunere de rezistenţă forţelor de poliţie, precum şi pentru ucidere cu premeditare şi vandalism.

După înlăturarea de la putere (3 iulie 2013) a lui Mohamed Morsi, primul preşedinte ales în mod democratic în Egipt, ţara s-a confruntat cu mai multe luni de violenţe în timpul cărora forţele de securitate au reprimat cu brutalitate acţiunile de protest ale susţinătorilor acestuia. Protestele au culminat cu violenţe în masă, când forţele egiptene de securitate, sub comanda preşedintelui Abdel Fattah el-Sisi, au încercat să elimine mii de demonstranţi prin folosirea de arme automate, transportoare blindate şi buldozere militare.La 14 august 2013, poliţişti şi soldaţi au ucis prin împuşcare peste 700 de manifestanţi pro-Morsi, în timpul evacuării protestatarilor din piaţa Rabaa al-Adawiya, precum şi dintr-o altă piaţă din centrul capitalei egiptene.

Organizaţii internaţionale pentru drepturile omului acuză regimul de la Cairo că este ultra-represiv şi că foloseşte justiţia cu scopul de a reprima orice fel de disidenţă. Sute de islamişti, inclusiv fostul preşedinte Morsi, au fost condamnaţi la moarte în cadrul unor procese în masă denunţate de ONU.

STATELE ARABE DIN GOLF

Guvernul spaniol a confirmat (24 septembrie) că va onora contractul de livrare către Arabia Saudită a unui lot de bombe ghidate prin laser, după ce derularea acestuia fusese blocată din cauza îngrijorărilor că bombele vor fi folosite în conflictul din Yemen, potrivit Reuters.

Contractul, în valoare de 9,2 milioane de euro, are ca obiect vânzarea a 400 de bombe de mare precizie, ghidate prin laser, către autorităţile saudite. Revenirea asupra deciziei survine protestelor angajaţilor şantierului naval Navantia, proprietatea statului, care au argumentat că abandonarea contractului va conduce la renunţarea de către Arabia Saudită la un alt contract în valoare de 1,8 miliarde de dolari având ca obiect cumpărarea a cinci nave de război construite pe acest şantier.

Ministrul spaniol de externe, Josep Borrell, făcuse unele declaraţii privind intenţia de schimbare a deciziei guvernului încă de săptămâna trecută. Contractul fusese încheiat în 2015 de guvernul precedent şi a fost nevoie „de o săptămână de muncă intensă din partea mai multor ministere, inclusiv Externele, pentru a revedea contractul şi a elimina orice iregularitate”, potrivit ministrului spaniol.

Întrebat dacă achiziţionarea navelor a fost condiţionată de onorarea acestui contract, Borrell a sugerat un răspuns afirmativ, menţionând că „Arabia Saudită îşi consideră contractele de armament parte a relaţiilor generale bilaterale”.

Amnesty Internaţional şi experţi ONU au criticat în mod repetat livrările de echipamente militare către Arabia Saudită, pentru a evita folosirea acestora împotriva rebelilor Houthi din Yemen. La întrebările repetate din partea media dacă guvernul spaniol a primit vreo garanţie de la partea saudită că aceste arme nu vor fi folosite împotriva civililor în Yemen, Borell a insistat că aceste bombe asigură o precizie ridicată de lovire a ţintelor (de ordinul metrilor), victimele colaterale fiind reduse la minim. Astfel, a apreciat oficialul spaniol, este de preferat folosirea acestora în locul unui bombardament „la întâmplare” cu bombe clasice.

IORDANIA

La mai mult de trei luni de când fostul guvern iordanian a fost demis ca urmare a unui proiect nepopular de creştere a taxelor, noul guvern de la Amman revine cu propunerea legislativă de creştere a fiscalităţii, într-o nouă formă, riscând să aibă soarta predecesorului său. Prim-ministrul iordanian, Omar al-Razzaz, a decis să atace, cu alte metode, un dosar care trebuie rezolvat în sensul impunerii de taxe suplimentare, similare TVA, pe veniturile obţinute de salariaţii şi patronii iordanieni, măsură de care depind acordurile atât de necesare cu FMI. Noua lege, realizată de vice-prim ministrul Rajai Muasher, are numeroase similarităţi cu cea care a declanşat protestele din mai/iunie şi a dus la căderea fostului guvern. Diferenţele sunt în nivelurile de impozitare, crescând numărul celor cu venituri scăzute care nu vor fi afectaţi de noua lege, dacă ea va fi aprobată.

Deşi noul guvern a început promovarea noului proiect de lege prin operaţiuni de câştigare a sprijinului popular, acesta întârzie să vină, reprezentanţii guvernamentali fiind primiţi cu proteste, e adevărat, de dimensiuni încă reduse, în timpul întâlnirilor cu autorităţile locale din  sudul, mai sărac, al Iordaniei. Dar nu e exclus ca nemulţumirile să crească, având în vedere că protestele publice în Iordania sunt „la liber”, fără a avea drept consecinţe măsuri de retorsiune ca în alte state din regiune. Creşterea taxelor este un subiect nepopular, chiar şi în Iordania, unde se înregistrează unul din cele mai scăzute procente de taxare pe plan internaţional.

IRAK

Un deputat sunni, apropiat de Iran, a fost ales preşedinte al parlamentului, marcând astfel procedural începutul parcurgerii etapelor de creare a noilor structuri legislative şi politice irakiene, urmare a alegerilor parlamentare din primăvara anului 2018. Muhammad al-Halbusi a fost propus de partidele comunităţii sunnite irakiene dar a fost sprijinit şi de blocul şiit pro - Iran, condus de Hadi al-Ameri, în dauna celui de-al doilea clasat, fostul ministru al apărării, Khalid al-Obaidi, sprijinit de actuala coaliţie guvernamentală condusă de prim- ministrul Haider al-Abadi. Muhammad al-Halbusi, 37 de ani, va fi cel mai tânăr speaker al parlamentului irakian din istoria acestuia. Conform algoritmului parlamentar, cei doi vicepreşedinţi ai parlamentului vor fi aleşi dintre candidaţii şiiţi şi ai comunităţii kurde.

Votul marchează o primă înfrângere pentru prim-ministrul Haider al-Abadi, ce va fi urmată, după toate probabilităţile, de micşorarea drastică a şanselor acestuia de a mai fi nominalizat pentru o candidatură de şef al executivului. Funcţia de premier irakian este cea mai importantă din ierarhia de putere de la Bagdad, astfel că aceste etape de alegere a preşedintelui parlamentului şi preşedintelui republicii pregătesc tactic momentul în care va fi ales prim-ministrul. O intervenţie de ultim moment a influentului cleric şiit, Ayatollahul Ali al-Sistani, care a declarat că nu va sprijini candidatura unei persoane care a ocupat anterior o poziţie înaltă în executiv, în condiţiile în care politicienii irakieni care au condus anterior ţara sunt corupţi şi au eşuat în furnizarea de servicii de bază pentru populaţie, a scăzut dramatic şansele lui Abadi la o nouă nominalizare. Protestele din sudul ţării, combinate cu manevrele de culise pentru a bloca nominalizarea unui politician care a menţinut legături bune cu SUA, dar şi cu Iranul, au împins candidatura actualului prim-ministru în planul secund. Fostul ministru al finanţelor, Adil Abdul Mahdi, pare a fi, la acest moment, soluţia pentru postul de premier, având sprijinul prinicipalei alianţe politice, Sairoon, condusă de clericul Muqtada al-Sadr, care a câştigat alegerile.

IRAN

Atac al unui comando în Iran: 29 de persoane au fost ucise şi 70 rănite în atentatul care a vizat sâmbătă dimineaţă o paradă militară. Pe timpul desfăşurării unei parade militare în oraşul iranian Ahvaz^[4] (SV ţării, capitala provinciei Khuzestan), patru persoane înarmate cu arme automate au deschis focul asupra publicului şi tribunei destinată oficialităţilor. Parada a fost organizată cu ocazia Zilei naţionale a Forţelor Armate iraniene (22 septembrie), care marchează declanşarea de către Irak a războiului cu Iranul (1980-1988).

Atacul a durat mai puţin de 10 minute şi s-a soldat cu 29 de morţi şi 70 de răniţi (femei, copii, veterani de război, între aceştia,12 membri ai Corpului Gardienilor Revoluţiei Islamice/CGRI – unităţi de elită ale FA). Atacatorii, care purtau uniforme militare, au deschis focul dintr-un parc din apropierea traseului paradei; trei dintre ei au fost ucişi de forţele de securitate iraniene, iar cel de-al patrulea a decedat la câteva ore după atac. Prin prisma numărului de victime, acesta a fost cel mai sângeros atac din ultimii opt ani din Iran.

O grupare separatistă arabă, Rezistenţa Naţională din Ahvaz, parte a mişcării Al-Ahvaziya^[5] (Arab Struggle Movement for the Liberation of Ahwaz/ASMLA), a revendicat atentatul, printr-un purtător de cuvânt^[6] citat de Reuters. Duminică (23 septembrie), dar pe site-ul ASMLA a fost postat un comunicat prin care este negată responsabilitatea pentru acţiunea teroristă, precizându-se că revendicarea a fost făcută de o grupare exclusă din mişcare încă din 2015. De asemenea, atacul a fost revendicat şi de Statul Islamic din Irak şi Levant (SIIL/Daesh), însă niciuna dintre grupări nu a oferit dovezi în acest sens^[7]. Totuşi, autorităţile de la Teheran par să dea credibilitate revendicării de către separatiştii arabi, cu sprijin din exterior.

Oficiali de la Teheran au acuzat că „un regim străin” susţinut de SUA ar fi responsabil de atentatul sângeros, au transmis AFP şi Reuters.

Preşedintele iranian Hassan Rohani a promis sâmbătă un răspuns „teribil” al ţării sale după atac, potrivit AFP. „Răspunsul Republicii Islamice la cea mai mică ameninţare va fi teribil. Cei care furnizează sprijin în materie de informaţii şi de propagandă acestor terorişti vor trebui să răspundă”, a declarat Rohani, printr-un comunicat publicat pe site-ul său oficial. El a declarat că Statele Unite vor să provoace insecuritate în Iran şi a acuzat state arabe din Golf, susţinute de SUA, că acordă sprijin financiar şi militar grupurilor etnice arabe anti-guvernamentale, notează Reuters.

Ministerul iranian de Externe i-a convocat pe reprezentanţii diplomatici ai unor ţări occidentale (Danemarca, Olanda şi Marea Britanie) pe care Teheranul le consideră că ar acorda refugiu unor reprezentanţi ai mişcării separatiste care a revendicat atacul. Ambasadorii Danemarcei şi Olandei, precum şi însărcinatul cu afaceri britanic au primit „puternice proteste ale Iranului pentru faptul că ţările lor îi adăpostesc pe unii membri ai grupului terorist care a comis atacul”, a indicat un purtător de cuvânt al MAE iranian, citat de IRNA (preluare AFP).

Imediat după atentat şi luările de poziţie ale liderilor iranieni, cea mai fierbinte problemă a devenit identificarea celor responsabili de atacul terorist. Chiar dacă oficialii iranieni nu au nominalizat direct statele presupuse a fi implicate în organizarea atacului, este de aşteptat ca acuzaţiile acestora să fie direcţionate împotriva Arabiei Saudite şi EAU, presupuse direct implicate în orchestrarea acţiunii, precum şi împotriva unui eventual sprijin din partea SUA/Israel. Toate aceste ţări au relaţii nu foarte prietenoase cu Teheranul şi s-au declarat în favoarea întreprinderii de acţiuni chiar în interiorul Iranului, pentru a-i limita influenţa regională.

Atacul terorist a avut loc într-un moment în care relaţiile dintre Iran şi Arabia Saudită sunt din ce în ce mai tensionate. Cele două ţări sunt de mult timp blocate într-o confruntare pentru influenţă regională. Autoproclamându-se custozi ai şiiţilor, respectiv suniţilor în lumea islamică, Teheranul şi Riadul sunt implicate în confruntări prin proxy în regiune (armată, prin susţinerea taberelor opozante din Siria şi Yemen, şi politică, prin partidele rivale din Irak şi Liban).

Iranul a acuzat şi mai înainte Arabia Saudită de sprijinirea unor acţiuni teroriste, dar nu atacuri de o asemenea magnitudine. De asemenea, este neobişnuit ca un astfel de atac să aibă loc în interiorul Iranului şi atâţia militari să fie ucişi. Faptul că atentatul a avut loc la o paradă militară dedicată războiului irakiano-iranian în care şi-au pierdut viaţa aproape o jumătate de milion de militari constituie o lezare gravă a mândriei statului iranian.

Dincolo de neclarităţile privind identitatea responsabililor, apare întrebarea dacă nu cumva atentatul a avut ca scop atragerea Iranului în capcana unui conflict armat de amploare (ca urmare a acţiunilor de răspuns pe care la va întreprinde) care, eventual, să genereze o implicare militară a SUA. Deocamdată, în afara acuzaţiilor fără precizarea exactă a presupuşilor responsabili, autorităţile iraniene se păstrează în limitele unei retorici destul de agresive, totuşi rezervându-şi timpul de a analiza când şi ce măsuri de retaliere va adopta. Desigur, atentatul pune punct, cel puţin pe termen scurt, oricăror demersuri diplomatice între Iran şi rivalii săi din regiune, inclusiv SUA, favorizând escaladarea tensiunilor.

Oricine ar fi responsabilul pentru uciderea civililor şi militarilor iranieni pe timpul paradei militare – şi s-ar putea să nu se afle public niciodată –, este posibil ca acesta să fi dat startul unei escaladări periculoase a acţiunilor teroriste.

ISRAEL

Delegaţia militară israeliană a vizitat, dar nu a convins Moscova că atacarea unor ţinte, presupuse iraniene, în Latakia, deci nu foarte departe de baza aeriană unde este dislocat principalul contingent militar rus din Siria, s-ar fi făcut cu respectarea procedurilor stabilite de comun acord. Ulterior deplasării în capitala rusă a unei delegaţii a aviaţiei militare israeliene, avându-l în frunte pe generalul maior Amikam Norkin, comandantul aviaţiei militare, tonul declaraţiilor oficialilor ruşi, în special militari, a rămas acuzator la adresa Tel Aviv-ului. Conform surselor media[8], oficialii militari israelieni au prezentat propria variantă a evenimentelor care au dus la doborârea avionului IL 20 şi decesul a 15 militari ruşi, argumentând-o cu prezentări făcute de reprezentanţi ai aviaţiei, ai structurilor de informaţii şi operaţii israeliene. Purtătorul de cuvând al Forţelor Israeliene de Apărare, generalul de brigadă Ronen Manelis, a relevat şi faptul că delegaţia a avut mandat pentru a prezenta şi argumentele care au determinat partea israeliană să lovească facilităţi militare din Latakia:

• potenţialul transfer al unor sisteme de producţie a unor arme precise şi distrugătoare („accurate and lethal weapons”) dintr-o bază militară siriană către Hezbollah, în Liban. Implicat fiind, desigur, Iranul;
• pericolul de netolerat pe care aceste arme l-ar fi reprezentat pentru securitatea Israelului.

Deşi tonul preşedintelul Vladimir Putin a fost unul calm[9], apreciind că incidentul a fost urmarea unui unui lanţ de circumstanţe nefericite, deşi partea israeliană s-a prezentat la raport la Moscova pentru a explica ce s-a întâmplat (varianta proprie), după ce premierul israelian, Benjamin Netanyahu, a exprimat regrete şi a transferat vina părţii siriene, ministerul rus al apărării, la mai multe zile după incident şi în urma colectării de noi date de la locul incidentului şi din alte surse, a continuat să menţină un ton vehement[10] la adresa părţii israeliene.

Situaţia este inedită pentru că relevă disfuncţionalităţi importante în modul de funcţionare a liniilor de comunicare dintre structurile militare ruse şi israeliene, cu potenţiale consecinţe tragice. Fiecare parte afirmă că a acţionat procedural corect. Chiar şi în aceste condiţii, admiţând că incidentul este urmarea tragică a unui şir de evenimente şi decizii contradictorii, aşa cum l-a definit preşedintele Putin, rămân o serie de întrebări:

• cât de importantă era ţinta din Latakia, poziţionată atât de aproape de forţele ruse, încât a meritat asumarea riscului de către partea israeliană;
• de ce partea rusă are două abordări diferite ale incidentului şi consecinţelor sale, una a preşedintelui şi alta a ministerului rus al apărării, dar şi a celui de externe, în condiţiile în care la Moscova se „poartă” unitatea mesajelor publice la vârf;
• de ce nu a existat niciun mesaj al părţii ruse în care să fie menţionată o responsabilitate oarecare a forţelor AA siriene, fie măcar sub formă de justificare a acţiunilor acestora?
• cum va proceda Israelul dacă Rusia va menţine, şi după încheierea exerciţiului militar din Mediterana de Est (26 septembrie), închiderea spaţiului aerian[11] de deasupra apelor teritoriale siriene.

LIBAN

Premierul israelian, Benjamin Netanyahu, îi răspunde liderului Hezbollah, Hassan Nasrallah, într-un dialog inedit, de la distanţă, recomandându-i acestuia să se gândească nu de două ori, ci de douăzeci de ori, înainte de a lua o decizie de confruntare cu Israelul. Răspunsul premierului israelian a survenit în cursul zilei de joi, 20 septembrie, la doar câteva ore după ce liderul şiiţilor din Liban afirmase într-o cuvântare adresată unui marş organizat de suporterii săi din suburbia de sud a capitalei Beirut, cu ocazia sărbătorii Ashura, că „balanţa de putere” dintre Israel şi Hezbollah s-a schimbat, gruparea şiită fiind acum în posesia unui arsenal de rachete de mare precizie care pot schimba cursul unui viitor conflict. Liderul şiit a afirmat, în aceeaşi cuvântare şi că Israelul nu a reuşit să blocheze transferurile de arme către organizaţia pe care o conduce.

Răspunsul premierului israelian este inedit pentru că foarte rar oficialii israelieni se angajează în combaterea deselor şi militantelor discursuri ale liderului Hezbollah. De această dată, conjunctura a fost însă diferită, dialogul având loc la câteva zile după doborârea avionului rus IL 20, într-o perioadă în care părţile caută să evalueze consecinţele incidentului şi, eventual, să atenueze potenţialele riscuri pentru obiectivele proprii. Paradoxal, acestea pot afecta negativ atât Israelul, prin limitarea spaţiului de manevră a forţelor sale aeriene în apropierea spaţiului aerian al Siriei, cât şi Hezbollahul, prin restricţii pe care Rusia le-ar putea impune asupra contactelor şi rutelor de transfer echipamente pe care această grupare le are cu structurile iraniene. Astfel că ambii lideri s-au grăbit să declanşeze un „război al declaraţiilor”, pe ton polemic, transmiţând terţei părţi, Rusia, că poziţiile lor rămân aceleaşi. Răspunsul ulterior al Moscovei la explicaţiile oferite de oficialii militari israelieni arată că rămâne cum s-a stabilit: Israelul va avea mai puţină libertate de mişcare în atacarea unor ţinte de pe teritoriul Siriei, iar în privinţa Hezbollah, deşi nu sunt date publice, probabil nici transferurile de arme dinspre Iran nu se simt prea bine.

SIRIA

Grupările teroriste din enclava Idlib refuză prevederile acordului ruso – turc din 17 septembrie, anunţând că se vor opune oricărei încercări de preluare a armamentului greu pe care îl deţin şi, mai mult, nu se vor retrage de la linia de contact cu trupele siriene. Conform media, printre aceste grupări se află „Ansar Al-Tawheed, Ansar Al-Din, Ansar Allah, Al-Furqan, Tanzeen Hurras al-Din, Armata Soldaţilor din Caucaz”. Aceste grupări sunt dislocate şi au sub control regiuni din vestul enclavei, platoul al-Ghab, zona rurală de la vest de Idlib şi nordul provinciei Latakia. Cea mai puternică grupare teroristă din enclavă, Tahrir al-Sham, nu a avut până la acest moment o poziţie publică dar, având în vedere că este deja declarată organizaţie teroristă atât în Rusia, cât şi în Turcia, probabil se va alinia celorlalte grupări radicale şi va alege confruntarea cu forţele regimului.

Pe de altă parte, Frontul Naţional de Eliberare, o grupare de forţe moderate, pro-turce, şi-a declarat consimţământul pentru implementarea acordului, cooperarea cu forţele turce „pentru protejarea civililor de calamităţile războiului”, adăugând că rămâne cu degetul pe trăgaci în caz că vor exista „trădări din partea ruşilor, a regimului sirian sau a iranienilor”.

Ankara a precizat anterior că opoziţia armată moderată din enclavă, fiind vorba desigur de Frontul Naţional de Eliberare, îşi va păstra armele şi va putea rămâne în zonele pe care le controlează, prevederile de dezarmare aplicându-se doar grupărilor apreciate drept teroriste. Rămâne de văzut cum se va putea face delimitarea teritorială dintre aceste grupări, ce se va întâmpla după 1 octombrie, când va fi definitivată trasarea coridorului din care trebuie retrase grupările radicale, sau după 15 octombrie, când se va trece la implementarea propriu-zisă a acordului.

Se anunţă vremuri complicate în Orientul Mijlociu, după decizia Rusiei de furnizare a sistemelor anti aeriene S-300 către Siria, acţiune ce urmează a fi implementată[12] în următoarele două săptămâni. Anunţul a fost făcut pe 24 septembrie de către ministerul rus al apărării, precizându-se că decizia a fost luată ca urmare a ordinului primit de la preşedintele Vladimir Putin pentru elaborarea un set de măsuri de răspuns la doborârea avionului de cercetare şi supraveghere electronică IL 20, pe timpul unui raid efectuat asupra teritoriului sirian de către avioane israeliene. Acuzele Moscovei privind vinovăţia Israelului în deznodământul acestui incident nu au fost, se pare, contracarate convingător de către autorităţile militare israeliene deplasate la Moscova, astfel că acest contract de vânzare de armament performant rus către Siria, blocat timp de câţiva ani la insistenţele israeliene, este pus în practică.

Este un răspuns în forţă al Moscovei la declaraţiile ministrului israelian al apărării, care, doar cu o zi înaintea apariţiei comunicatului ministerului rus al apărării, declarase[13] că Israelul a acţionat „aşa cum a acţionat întotdeauna, corespunzător procedurilor de coordonare (cu partea rusă, n.n.) şi va continua să acţioneze la fel în viitor”, punctând şi că „răspunderea pentru tragicul incident este a Siriei, a armatei lui Assad. Acestea sunt faptele”. „Situaţia este sub control” a continuat ministrul israelian. Decizia de luni a ministerului rus al apărării arată că nu este sub controlul cui spera oficialul israelian.

TERITORIILE PALESTINIENE

Pusă la colţ de ultimele măsuri luate de Administraţia Trump, Autoritatea Naţională Palestiniană / ANP primeşte semnale pozitive din Europa, o serie de state euopene (Irlanda şi, mai recent, Spania) anunţând că intenţionează să sprijine un demers comun al Uniunii Europene de recunoaştere a statalităţii palestiniene. Miercuri, 19 septembrie, ministrul de externe spaniol, Josep Borrell, a anunţat că guvernul socialist spaniol va propune un termen până la care UE să decidă în privinţa recunoaşterii ca stat a teritoriilor sub autoritatea ANP, iar în cazul neajungerii la un consens, îşi va asuma o decizie independentă în această privinţă.

Desigur, un consens european în privinţa recunoaşterii ca stat a Teritoriilor Palestiniene va fi greu de obţinut, în condiţiile în care o serie de state UE deja au sau şi-au anunţat intenţia de a avea reprezentanţe diplomatice la Ierusalim. Confruntările de la frontiera dintre Fâşia Gaza şi Israel, precum şi acţiunile din ultima perioadă ale Israelului (Legea statului naţiune, presiunile pentru mutarea reprezentanţelor diplomatice la Ierusalim, forţarea unui sprijin american pentru o soluţie în procesul de pace care să implice Iordania şi să excludă Israelul) nu au fost foarte bine primite de unele democraţii europene, în special cele conduse de guverne de stânga, dar nu numai. Astfel că este posibil ca numărul ţărilor care recunosc statalitatea teritoriilor palestiniene, unele din Europa, să crească, deşi relevanţa în teren a acestor gesturi rămâne minoră, în absenţa unui tratat / acord de pace asumat de părţi şi sprijinit şi de Consiliul de Securitate al ONU.

TURCIA

Armistiţiul impus de Rusia şi Turcia în enclava Idlib nu va dura dincolo de 15 octombrie, decât dacă Ankara va găsi o soluţie pentru separarea grupărilor islamiste extremiste de cele apreciate a reprezenta forţe moderate, iar ulterior, o altă soluţie pentru îndepărtarea acestora din teritoriul aflat încă sub controlul opoziţiei armate siriene. Întâlnirea de cinci ore de la Soci, dintre preşedintele rus, Vladimir Putin, şi cel turc, Recep Tayyip Erdogan, a pus în stand-by potenţiala ofensivă militară a regimului de la Damasc împotriva acestei enclave, propunând în schimb, un calendar de acţiuni în teren, verificabil începând cu 15 octombrie, prin care să se realizeze eliminarea paşnică a grupărilor extremiste, prin demobilizarea sau transferul acestora, integrarea celorlalte grupări în Frontul Naţional de Eliberare, pro-turc, o structură de opoziţie deja funcţională în unele zone din nordul Siriei, aflate sub controlul Turciei. Prezenţa militară turcă în teren, permisă de acordul de la Astana, se concentrează pe cele 12 puncte / baze militare construite în jurul enclavei, întărite cu forţe militare (infanterie mecanizată şi forţe speciale) bine pregătite, probabil de nivelul unei brigăzi în total, care asigură o monitorizare a enclavei, desigur şi un anumit nivel de descurajare.

Rusia a fost „prevăzătoare”, oferind Turciei doar posibilităţile de negociere „la orizontală”, fără spaţiul aerian, care va fi dominat în continuare de aviaţia rusă. Astfel că se preconizează o perioadă de câteva luni, anticipându-se chiar 8 – 10 luni, în care părţile vor căuta să implementeze acordul, vor explica nereuşitele temporare şi vor obţine amânări, vor încerca din nou. După care, aşa cum s-a întâmplat şi în alte regiuni ale Siriei, aflate temporar sub controlul grupărilor rebele, unde s-a sperat într-o soluţie politică, negociată, va urma atacul.

YEMEN

Continuă luptele în Yemen, cu implicaţii majore asupra situaţiei umanitare. Eforturile Coaliţiei arabe conduse de Arabia Saudită şi ale forţelor pro-guvernamentale pentru preluarea controlului asupra oraşului-port Houdeidah continuă, cu pierderi colaterale importante. Începând cu 13 iunie, când au fost lansate acţiunile ofensive, peste 350 de civili şi-au pierdut viaţa, mai mult de jumătate din victimele înregistrate în întreg Yemenul (685).

Un purtător de cuvânt al ONG-ului „Salvaţi Copiii”, Bhanu Bhatnagar, a deplâns situaţia umanitară, caracterizând-o drept „groaznică”. Foarte multe persoane şi-au părăsit locuinţele şi trăiesc în condiţii precare. Se adăpostesc în corturi improvizate, insalubre, nu au acces la apă potabilă şi există un risc crescut de reizbucnire a holerei. De asemenea, procurarea hranei reprezintă o provocare zilnică; mai mult de trei ani de lupte înverşunate, folosirea fără discriminare a armelor în zonele populate şi blocada instituită de Coaliţia arabă au împins populaţia pe tărâmul foametei. Iar cei mai afectaţi sunt copiii.

Potrivit preşedintelui „Salvaţi Copiii”, Helle Thorning-Schmidt, în ultimele luni a fost înregistrat un vârf al violenţei luptelor, situaţie agravată de raidurile aeriene ale Coaliţiei arabe asupra unor ţinte civile: de la un autobuz şcolar plin de copii, la zonele cu facilităţi medicale. Luptele terestre se desfăşoară în zone dens populate, iar copiii sunt surprinşi între focurile celor două tabere. Helle Thorning-Schmidt a catalogat confruntările drept „un război al copiilor, favorizat de o nepăsare a lumii întregi faţă de încălcarea scandaloasă a regulilor războiului.”

Agenţiile umanitare implicate în Yemen au avertizat că un asalt asupra Houdeidah ar putea distruge ultimele linii de aprovizionare pentru milioane de oameni înfometaţi. Dintr-o populaţie de 28 de milioane de locuitori, opt milioane se află în pragul foametei.

Războiul din Yemen, cea mai săracă ţară din regiune, a început în 2014. Rebelii Houthi au preluat controlul asupra capitalei Sanaa şi au dezvoltat acţiuni ofensive spre sud, în încercarea de a prelua controlul şi asupra Aden, oraşul unde se refugiaseră autorităţile yemenite. Îngrijorată de ascensiunea revoltei, Arabia Saudită a constituit (2015) o coaliţie arabă, sprijinită punctual şi de SUA, în plan logistic şi de informaţii, care a recurs la o campanie aeriană masivă cu scopul sprijinirii forţelor guvernamentale şi reinstaurării regimului condus de preşedintele Abd-Rabbu Mansour Hadi.

Coaliţia arabă a executat peste 16.000 de raiduri aeriene asupra zonelor controlate de rebelii Houthi, în încercarea de a recupera terenul pierdut de forţele pro-guvernamentale. Atacurile au avut ca ţinte inclusiv ceremonii religioase şi spitale, elemente de infrastructură pentru producerea şi transportul apei şi energiei electrice, cauzând mii de victime civile.

Coaliţia a lansat o ofensivă în iunie a.c. pentru redobândirea controlului asupra oraşului-port Houdeidah, principala poartă de intrare pentru ajutoarele destinate rebelilor şi pentru schimburile comerciale cu aceştia, aflat sub controlul Houthi încă din 2014. Prin portul Houdeidah intră în ţară aprox. 70% din bunurile destinate rebelilor (ajutoare umanitare în principal, hrană şi combustibili). Potrivit saudiţilor, portul generează venituri de aprox. 30-40 mil. de dolari, fonduri folosite de rebeli pentru procurarea de arme şi muniţii din Iran.

Eforturile ONU de a media negocierea unui acord între cele două părţi au eşuat în mod repetat.

Colapsul economiei din cauza războiului şi, implicit, deprecierea accentuată a monedei naţionale (rialul yemenit) au contribuit la împingerea populaţiei spre sărăcie şi foamete. Preţurile pentru mâncare au crescut cu 68% din 2015, iar rialul s-a depreciat cu aproximativ 180% (rata oficială - 250 riali pentru un dolar american; la negru - 600 riali pentru un dolar). Preţurile pentru carburanţi au crescut cu 25% din noiembrie anul trecut, iar în unele zone chiar s-a dublat.